La plecarea lui Mircea

Horia Simionescu
UN ARTICOL DE NICOLAE BÂRNA
Cultura literară | | NR. 325 din 26-mai-2011

Socul resimtit la aflarea unei vesti funeste cum e aceea a

disparitiei neasteptate a unui om apropiat, ori a unui mare
scriitor – iar un mare scriitor, pe care l-ai citit si prețuit
superlativ, e, întotdeauna, si un „om apropiat“ – e, dupa cum
din nefericire o stim prea bine cu totii, de natura sa te lase
perplex, prada unui valmasag de gânduri, sentimente si idei
contradictorii si rascolitoare (dintre care prima e, probabil,
tentatia, absurda, de a refuza sa iei nota de tristul eveniment,
de a-l nega pur si simplu, socotindu-l imposibil…). Omagierile
ceremoniale, comemorările cuvenite (convenționale, poate, in
forma, chiar daca, de fapt, expresii neprefăcute ale îndurerării
si, totodată, pretuirii unanime …) prilejuite de trecerea in
eternitate a celui pe care multi dintre noi îndrăzneam sa-l
desemnam, cu afectiune admirativa, prin sigla MHS, vor fi fara
îndoiala făcute, după cuviința, de către obștea scriitoriceasca si
de publicul fidel al prozatorului. In loc sa schițez aici vreo
incercare de a intocmi un bilant ad hoc al activității
scriitorului, provocat de acest moment de intristare, prefer sa
dau la tipar câteva rânduri inedite pâna acum, dar scrise acum
câtiva ani, intr-un moment nu de intristare, ci de bucurie,
când prozatorul implinea vârsta „rotunda“ de octogenar: textul
a servit de „baza“ scrisa pentru o interventie orala (evident, la
expunerea ei, textul va fi fost augmentat ori modificat sensibil,
in focul discutiilor…), prezentata in ianuarie 2008, in „sala
oglinzilor“ a Casei Scriitorilor (si sediu al USR), in cadrul
ciclului de intâlniri/conferinte/dezbateri „Sa ne cunoastem
scriitorii“, organizat in acea vreme de USR. (N.B.)
Importanta lui Mircea Horia Simionescu in peisajul literar
postbelic e superioara celei a operei proprii. Fara sa fie
propriu-zis initiatorul unui curent literar si fara sa fi devenit
„sef de scoala“ (el insusi apartinând „Scolii de la Târgoviste“,
grup literar colegial, de „egali“, fara lider autoritar), scriitorul
s-a aflat, incontestabil, prin primele carti publicate, in postura
de intemeietor si, prin exemplul oferit, a avut rolul de
catalizator al conturarii si consolidarii uneia dintre cele mai
originale cai de innoire a prozei contemporane. Proza lui
Mircea Horia Simionescu este una rafinata, „intelectualista“,
ludic-livresca, ironica si burlesca (nu fara a vadi si o
componenta nostalgica si sentimentala, tinuta sub control de
preeminenta intelectului si a viziunii „estete“ si ferita de
esuarea in induiosare minora). Ilustrând pregnant fenomenul
de amestec si destramare a genurilor si speciilor literare,
inlocuind gravitatea conventionala cu farsa (farsa nu lipsita,
insa, de o gravitate subiacenta, neconventionala), ea
submineaza deliberat iluzia reprezentarii („demonstrând“ sau
utilizând ironic conventiile traditional puse in slujba
acreditarii acelei iluzii), cultiva relativizarea viziunii, vadeste
abandonarea scrupulului adecvarii „realiste“ la real in favoarea
preocuparii pentru autoreferentialitate si poate fi catalogata
drept „pre-postmodernista“.  S-a vorbit, in mod repetat, de
componenta „borgesiana“ a literaturii lui MHS si s-a afirmat
ca unele din cartile lui reprezinta – vorba vine – o incercare de
a scrie aievea (macar o portiune din) cvasi-infinita „Biblioteca
din Babel“: Observatiile sunt judicioase. Pe vremea când
abordarea poetica si semiotica – stimulata de „mirajul
lingvistic“ (Toma Pavel) – era  in gratii, au fost formulate
incercari de a-i caracteriza demersul literar cu instrumentarul
disciplinelor respective. S-a opinat, astfel, ca Mircea Horia
Simionescu nu e un scriitor pur si simplu livresc, ci meta-
livresc, s-a remarcat la el exacerbarea functiei poetice a
limbajului prozastic, s-a depistat utilizarea nu doar „secunda“
– ca in orice text literar –, ci de gradul al treilea al limbajului,
in sensul ca referentul textelor e, deja, format din texte
(presupuse preexistente, fie ele reale sau „apocrife“, adica
enuntate ad hoc de autor si „citate“ in chiar momentul
enuntarii), s-a vorbit de conotatia autonimica a acestui gen de
texte care face aluzie la un discurs deja tinut sau la unul care
se tine chiar atunci, in momentul enuntarii (scrierii) lor, adica
fac aluzie la ele insele, autocitându-se pe masura ce se
desfasoara, a fost remarcata recurgerea cvasi-permanenta la
„dezvaluirea procedeului“ (Tomasevski), uneori in interpretare
comica, specifica literaturii parodice etc., etc. Interpretari care
ramân valabile, chiar daca  „moda“ scientismului semiotic a
trecut.
Când a fost „descoperit“, in cele din urma, si la noi, 
postmodernismul, in Mircea Horia Simionescu a fost
recunoscut unul din post-modernii nostri genuini (nu
„protocronic“ dar, in mod spontan, legitim si „inocent“
sincronizat cu un trend mondial, fara intentionalitatea expresa
a racordarii), iar postmodernismul optzecist militant-
doctrinar si-l revendica, in mod explicit si staruitor, drept
precursor. Nici aceasta interpretare nu e inadecvata (desi se
cuvine nuantata, fiindca minimalizeaza poate contributia,
neindoioasa, la „cristalizarea“ formulei lui Mircea Horia
Simionescu, a unei anumite traditii de umor absurd si
fantezist interbelic ori mai vechi, de filiatie mai ales galica,
precum si „influenta“ lui
G. Calinescu-prozatorul, el insusi un „pre-postmodern“  de un
tip special).
O caracterizare sintetica a prozei lui Mircea Horia Simionescu
a formulat-o Mircea Iorgulescu: „Mircea Horia Simionescu
este unul dintre cei mai radicali innoitori ai prozei românesti
postbelice; cartile lui, incepând chiar de la volumul de debut
s…t, au intotdeauna acest intreit caracter: demonteaza
conventiile existente, instituie conventii noi si contin, sub
forma unor profesiuni de credinta sau a unor reflectii despre
literatura, veritabile manifeste estetice“. O caracterizare si mai
succinta, pigmentata cu sugestii istorico-literare si
comparatiste, a oferit-o Gheorghe Craciun: „Opera sa este o
sinteza de absurd (Urmuz), livresc (Borges), lentoare narativa
(Lawrence Sterne) si estetism balzacian (Calinescu)“ (…).
Cea mai cunoscuta carte a prozatorului a ramas, probabil,
prima, „Dictionar onomastic“, numita uneori, gresit,
„Ingeniosul bine temperat“. Nevinovata greseala e scuzabila:
sintagma respectiva figureaza pe coperta volumului, dar nu e
un subtitlu sau titlu alternativ al acestuia, ci e titlul generic al
unui ciclu (ceea ce avea sa se vadeasca in cursul anilor, prin
aparitia celorlalte volume componente si din explicatiile
extratextuale ale autorului). „Ingeniosul  bine temperat“ este
asadar o masiva tetralogie formata din… cinci volume
(volumele sunt in numar de cinci, si anume „Dictionar
onomastic“, „Bibliografia generala“, „Jumatate plus unu“,
„Breviarul (Historia calamitatum)“ si „Toxicologia sau Dincolo
de bine si dincoace de rau“, dar ansamblul lor e totusi o
tetralogie, deoarece „Jumatate plus unu“ nu e o carte distincta,
ci partea a doua, publicata ulterior si separat, a „Dictionarului
onomastic“).
Deseori s-a vorbit de opera prozatorului ca fiind alcatuita din
doua mari grupuri de carti. Pe de o parte, amintita tetralogie,
pe de alta  –  restul volumelor. O clasificare mai minutios
analitica, tinând seama de caracteristicile fiecarei carti in
parte, ar putea, in pofida susmentionatei estompari a
deosebirilor intre genuri, grupa operele lui Mircea Horia
Simionescu in repertorii sau liste (in aceasta categorie ar intra
primele doua, sau chiar primele trei carti ale tetralogiei, dar si,
de pilda, „Ulise si umbra“, care are aceeasi structurare, de
„inventar“, „catalog“ sau „fisier“), romane (e vorba de meta-
sau pseudoromane, dar, totusi, romane): „Toxicologia“,
„Nesfârsitele primejdii“, „Invataturi pentru Delfin“,
„Redingota“, „Licitatia“, „Asediul locului comun“), volume de
povestiri („Dupa 1900, pe la amiaza“, „Banchetul“, „Ingerul cu
sort de bucatarie“, „Faradelegea vaselor comunicante“), scrieri
confesive („Trei oglinzi“, „Febra“  –  jurnale ambele) sau
eseistice (asa-zise „note de drum“ sau „impresii de calatorie“:
„Rapirea lui Ganymede“ si, sub raportul  „continutului“, „Ulise
si umbra“) si, in sfârsit, opere cu statut incert, mixt sau hibrid
(„Paltonul de vara“, roman, dar, in acelasi timp, si jurnal, si
„repertoriu“, si culegere de proze scurte). De fapt, mai toate
scrierile lui Mircea Horia Simionescu au, la o privire atenta, un
astfel de statut hibrid, iar asemenea incercari de sistematizare
taxonomica ramân in mare masura arbitrare, incomplete,
deficitare, inadecvate, niciodata perfecte. Opera prozatorului,
in pofida diversitatii componentelor sale, e remarcabil de
unitara si omogena, poate prea omogena, suscitând, sub acest
raport rezervele criticilor, care i-au reprosat, uneori,
monotonia, repetitivitatea. Indraznesc sa opinez, insa, ca 
monotonia – de altfel asa-zis evidenta – e numai aparenta,
scriitorul, de fapt, reimprospatându-se in filigran la aproape
fiecare noua aparitie. Impresia de constanta in formula
predilecta nu e un pacat, fiind, mai mult sau mai putin,
observabila la oricare mare creator original.
Reductibila, in ultima analiza, la proze scurte (oricât de ample,
romanele lui Mircea Horia Simionescu sunt decompozabile in
fragmente semi-autonome, articulate in maniera
postmodernista, iar „dictionarele“ si „fisierele“ sunt prin
definitie insiruiri de astfel de fragmente), ea e totodata
unificabila intr-un (virtual) ansamblu coerent si totalizant, o
ambitioasa summa.
Literatura in mare parte autospeculara, meta-literara, de fapt,
proza lui Mircea Horia Simionescu, post-modernista avant la
lettre in contextul literaturii române, se distinge de proza
postmodernismului radical prin faptul ca pastreaza o aura
nostalgica si sentimentala, o moderatie a deconstructiei, un
filon „umanist“. Aparent paradoxal  –  in conditiile dinamitarii
ostentative a mai tuturor conventiilor narative si
compozitionale  –, ea atesta un scrupul de echilibru, de filiatie
clasica, si o preocupare esteta. In ce priveste „continutul“ (! ),
adica ansamblul datelor concrete, pseudo-referentiale, ale
lumii fictionale construite de autor, acesta e foarte greu de
rezumat:  extrem de bogat, alcatuit din componente de o
extrema diversitate, el tinde sa coincida cu o imagine
panoramica a existentei umanitatii moderne. Câteva filoane
tematice predilecte sau ansambluri de motive si situatii
recurente pot fi remarcate, totusi: „aventurosul“ romanesc
(parodiat cu har si buna dispozitie), patrimoniul autobiografic
(de la spatiul fabulos, transfigurat de nostalgie, al Târgovistei
copilariei si pâna la sihastria intermitenta, la Pietrosita, in anii
deplinei maturitati) cu obsesiile sale (de pilda, o catastrofa
feroviara din care scriitorul a scapat nevatamat), aventura
intelectuala si spirituala, fascinatia pentru muzica clasica si, in
general, pentru rafinamentul artistic, fascinatie dublata de si
impletita cu una vizând universul „italic“ (multe din
fragmentele narative au drept scena orasele italiene, iar din
opera lui Mircea Horia Simionescu se configureaza o Italie
ideala, idealizata, mitizata, aproape atemporala, adorata cu
pasiune).
Prin „forma“ si prin „fond“ –  entitati, de altfel, mai greu de
disociat ca oricând, in cazul acesta –, opera lui Mircea Horia
Simionescu a avut, in anii ’70 si ’80, un incontestabil sens
antitotalitar, subminând concret exigentele „literaturii de
comanda“, pe care incerca s-o impuna oficialitatea in epoca.
De aceea, repetatele, surprinzator de insistentele disculpari
(pentru slujbele sale „scânteiste“) si explicitari (ale pozitiei
sale antitotalitare) la care a recurs scriitorul dupa 1989 apar ca
superflue si, chiar, bizare, fiind, probabil, rodul unei
prapastioase autoculpabilizari fara motiv. In relatia sa cu
regimul totalitar, Mircea Horia Simionescu ramâne, ca
scriitor, ireprosabil: nu a scris literatura care sa fi putut fi
considerata in vreun fel tributara „recomandarilor“ ori
„exigentelor“ formulate de oficialitatea comunista, a vituperat
viguros, aproape swiftian, racilele regimului totalitar (desigur,
nu prin diatribe publicistice, nepublicabile in epoca, dupa cum
prea bine se stie, ci prin chiar literatura sa rafinata), iar
succesul sau literar, in anii  ’70-’80, nu s-a datorat functiilor pe
care le-a ocupat in institutiile epocii (functii de altfel nu
tocmai proeminente, si de care s-a despartit bucuros), ci
valorii efective a operei.
Mircea Horia Simionescu s-a impus ca o figura marcanta a
prozei postbelice, promotor al extremei modernitati (au putut
fi semnalate similitudini intre scrierile sale si cele ale unor
reprezentanti ai grupului francez Oulipo, ca Raymond
Quèneau si Georges Perèc, datorate nu „imitatiei“, ci
convergentei firesti a unor demersuri omoloage). Se mai poate
opina, nu fara temei, si ca – nu prin vreun fel de „imitatie“, ci
in chipul cel mai legitim, prin urmarea propriului sau imbold
creator – el s-a distins si impus ca „un fel de“ Italo Calvino al
nostru.  Precursor apropiat al textualismului, prin utilizarea
unor procedari literare ulterior practicate curent de scriitori
nascuti in anii ’50 si afirmati in anii ’80, Mircea Horia
Simionescu e unul dintre deschizatorii de drum ai
postmodernismului românesc si dintre artizanii
(re)sincronizarii literaturii nationale cu orientarile novatoare
ale celei universale. Si, dincolo de succedarea „modelor“ si a
canoanelor, un mare scriitor, cu o opera consistenta, originala
in cel mai inalt grad, bineinteles unica in peisajul literaturii
noastre contemporane. Un „clasic“ al extremei modernitati.
Succedarea, in anii mai dincoace, a altor „valuri“, diferite, in
materie de estetica a prozei narative, nu-i rapeste operei lui
nici valoarea, nici importanta, nici farmecul si atractivitatea.

* Biografia lui Mircea Horia Simionescu, redactata de Nicolae

Bârna, este preluata din „Dictionarul General al Literaturii
Române“, vol. V: S-T, Univers enciclopedic, 2007

SIMIONESCU, Mircea Horia (23.I.1928,

Târgoviste), prozator. Este fiul Irinei Simionescu
(n. Popescu), oficianta PTT, si al lui Stelian
Simionescu, ofiter de infanterie. Bunica paterna
facea parte din familia Bratianu si era ruda cu
Istrate Micescu si cu Ion Pillat. Mircea Horia
Simionescu urmeaza la Târgoviste scoala
primara si Liceul „Ienachita Vacarescu“, absolvit
in 1948. Ramâne orfan de tata la vârsta de zece
ani. Are preocupari literare precoce, cu inclinare
catre avangardism, experimentalism, parodie
etc. Impreuna cu Radu Petrescu, Costache
Olareanu si alti adolescenti târgovisteni,
redacteaza reviste-manuscris intr-un singur
exemplar („Apollo“, „Carnet literar“, „Cântece
noi“, „Closca cu pui“, „Colorado“, „Oras de
nikel“, „Metru cub“, „Mogador“, „Spada“ s.a.) si
plachete de versuri, dezbat chestiuni stilistice, isi
comunica proiecte literare, isi comenteaza
lecturile. Este momentul de coagulare a grupului
literar care va fi numit ulterior – dupa vadirea
publica, tardiva, in anii ’70, a scrierilor
reprezentantilor lui – Scoala de la Târgoviste.
Mircea Horia Simionescu scrie in ultimii ani de
liceu diferite texte – „carti“ nepublicate, citite
prietenilor ori transmise acestora in manuscris –
cu titluri excentrice („Marele tratat“, „Cartea
despre femeia esentiala si lumile anexe“,
„Vegetatii lunare“ etc.) si „continut“ asemenea;
intre ele, „Istoria organica“, prima forma a
viitoarei „Bibliografii generale“ (1970). Din 1948
e, timp de doi ani, student al Facultatii de
Filologie a Universitatii din Bucuresti.
Abandoneaza facultatea, absolvind-o abia in
1964, cu lucrarea „Lirica lui G. Calinescu“.
Gazetar la „Scânteia“ (1950-1969), scrie putin
pentru ziar (reportaj, articole, cronica muzicala).
In timpul liber isi definitiveaza primele carti, cu
totul straine de „comandamentele“ oficiale ale
epocii in materie de literatura, pe care le va
putea publica in perioada de relaxare ideologica
de la sfârsitul anilor ’60. Debuteaza cu povestirea
„Cum l-am tradat pe Pascal“, la „Luceafarul“, in
1968, iar editorial cu „Dictionar onomastic“,
aparut in 1969, primul volum al ciclului
„Ingeniosul bine temperat“. In pofida tirajului
mic, cartea va avea un mare succes de public si
va face vâlva prin noutatea si extravaganta ei
contextuala. In 1969 Mircea Horia Simionescu
ajunge sef de cabinet al lui Dumitru Popescu,
devenit in acel an secretar al Comitetului Central
al Partidului Comunist Român. Functia e
stresanta si oarecum nepotrivita cu
temperamentul „artist“ al prozatorului, care
incearca sa ii ajute, dupa puteri, pe solicitanti
(scriitori, oameni de cultura etc.) si se remarca
printr-un comportament excentric. In 1971-1972
este, in cadrul Consiliului Culturii si Educatiei
Socialiste, director adjunct al resortului Muzica,
iar in 1972-1974 director general al Operei
Române din Bucuresti. Epuizat de solicitarea
obligatiilor administrative, demisioneaza (dupa
discutii tensionate care culmineaza cu episodul
spargerii unui candelabru, intrat in „folclorul“
biografic al scriitorului). Pensionat pentru
motive de sanatate (dupa cum avea sa explice
ulterior, s-a internat in spitale de psihiatrie,
regasindu-si acolo libertatea), Mircea Horia
Simionescu se consacra exclusiv scrisului, iar
biografia publica se confunda cu lista cartilor
publicate, numeroase apreciate de critica, unele
premiate: „Dupa 1900, pe la amiaza“ (1974) si
„Paltonul de vara“ (1996) au fost distinse cu
Premiul Uniunii Scriitorilor, iar „Jumatate plus
unu“ (1976) cu Premiul „Ion Creanga“ al
Academiei Române, Uniunea Scriitorilor
acordându-i si Premiul Opera Omnia (1997). Isi
construieste, cu mijloace modeste, o casa-refugiu
la Pietrosita, in hinterlandul piemontan al
Târgovistei natale, unde obisnuieste sa petreaca
lungi perioade. A colaborat, cu fragmente de
proza, eseuri si articole, la „România literara“,
„Luceafarul“, „Viata româneasca“,
„Contemporanul“, „Vatra“, „Familia“, „Litere“
s.a.