CANTACUZINO, George Mihai (semnătura pe care a utilizat-o ca autor este

G. M. Cantacuzino), născut la Viena, la 23 mai 1899, decedat la Iași, la 1

noiembrie 1960, a fost un arhitect, pictor, critic de artă, filozof și teoretician al
artei și scriitor (eseist, memorialist, epistolier) român. Fiu al lui Nicolae Barbu
Cantacuzino, diplomat de carieră, și al Marcelei (n. Bibescu), G. M.
Cantacuzino a copilărit la Viena și la Montreux (în Elveţia), și-a finalizat
studiile liceale la București și, ulterior, după ce participase ca voluntar la primul
război mondial (în 1917-1918), a studiat arhitectura la Școala de Arte Frumoase
(École des Beaux-Arts) la Paris. Și-a deschis un birou de arhitectură la
București și a desfășurat o bogată activitate de arhitect, distingându-se ca unul
din cei mai importanţi și valoroși arhitecţi români din perioada interbelică. Către
sfârșitul vieţii, după detenţia care i-a fost impusă din motive politice la începutul
regimului comunist (1947-1953), a activat în special în domeniul restaurării
unor monumente de arhitectură. A fost profesor universitar de istoria și teoria
arhitecturii Împreună cu Matila Ghyka și Octav Doicescu a înființat revista
„Simetria“. A colaborat cu cronici plastice, eseuri pe teme de arhitectură,
estetică și teorie a artei, articole, studii și eseuri pe diferite teme, în special
legate de cultură și de artă, la importante și prestigioase reviste culturale. A
publicat o Introducere în studiul arhitecturii (1926) şi mai multe volume de
eseuri, între care Arcade, firide, lespezi (1932), Izvoare şi popasuri (1934),
Pătrar de veghe (1938), Pentru o estetică a reconstrucţiei (1947). O serie de
scrisori (de fapt, consistente eseuri, texte de meditație şi confesiune
memorialistică) adresate prietenului Simon Bayer au fost publicate postum, sub
forma unui volum intitulat Scrisorile către Simon (1993). În unele din acele
scrisori se pot recunoaște atribute ale preocupării de regulă proprii moralistului,
dar manifestă nu la nivelul observării naturii umane şi „criticii“ racilelor
acesteia în exteriorul personalităţii autorului, ci prin mijlocirea confesiunii, prin
scrutarea autobiografică şi comunicarea stării lăuntrice proprii, ca ilustrare, prin
particularul cu virtuţi generalizatoare, a eternului omenesc.