CARAGIALE, Ion Luca, născut la 30 ianuarie 1852 la Haimanale

(localitate care poartă astăzi numele lui), în judeţul Prahova (astăzi – în județul
Dâmboviţa), decedat la 22 iunie 1912, la Berlin, unde se autoexilase din 1905,
prozator, dramaturg şi gazetar, este, fără îndoială, unul din cei mai importanţi –
şi cunoscuţi ! – scriitori de limbă română din toate timpurile, e deseori (probabil
că cel mai adesea !) considerat a fi fost în primul rând dramaturg, și este, în
diferite contexte, menţionat, pomenit, etichetat ca atare, ca dramaturgul prin
excelență. Există, fără îndoială, o anumită doză de eroare în acea „etichetare“
restrictivă, care e rezultatul unei exagerări, al unei simplificări a personalității
creatoare a scriitorului. Importanţa și valoarea contribuțiilor acestuia pe alte
tărâmuri decât cel al dramaturgiei, respectiv în materie de proză literară (în
nuvelistică, în proza scurtă de observație psihologică și socială materializată în
faimoasele sale „momente“ etc.) și de publicistică nu poate fi subliniată și
elogiată îndeajuns, și este cert că el trebuie privit nu ca un dramaturg care a scris
și altceva decât texte destinate reprezentării scenice, ci ca un mare scriitor, care
s-a afirmat în diferite genuri și specii literare, între care, desigur, și genul
dramatic. Principalele volume publicate de I. L. Caragiale sunt Teatru (1889),
Păcat….O făclie de Paşte. Om cu noroc. 3 novele de I. L. Caragiale (1892),
Note și schiţe (1892), Teatru (2 vol., 1894), Schiţe ușoare (1896), Schiţe
(1897), Notiţe şi fragmente literare (1897), Momente (1901), Schițe nouă
(1910), la care se adaugă mai multe volume de mici dimensiuni (broşuri,
conținând câte un singur text) şi volumele postume Reminiscenţe (1915) şi Abu-
Hassan (1915). Numeroase texte, literare sau publicistice, publicate în
periodice, almanahuri etc. şi neincluse de scriitor în volumele apărute în timpul
vieţii sale aveau să fie adunate şi republicate în ediţiile critice apărute de-a
lungul vremii.
În privinţa faţetei de moralist a personalităţii — şi, în consecinţă, a
operei — scriitorului I. L. Caragiale, trebuie precizat că, deşi textele de natura
celor oferite de regulă de autorii consideraţi a fi moralişti (proverbe, maxime,
paradoxuri, descrieri ale unor „caractere“, portrete morale, eseuri vizând explicit
chestiuni de morală, moralitate, stil de viață, moravuri, fizionomia morală
individuală sau etosul unei comunităţi ori societăţi etc. — sunt, la el, puţine, a
fost formulată şi susţinută convingător teza că practic în întreaga lui operă el a
adoptat perspectiva de moralist, deci că s-ar fi manifestat ca moralist prin
aproape tot ce a scris. Iată, de pildă, cum a fost argumentată respectiva opinie de
Pompiliu Constantinescu, în memorabilul eseu Comediile lui Caragiale (1939):
„Caragiale e un moralist, în sensul clasic francez, care în loc să graveze portrete,
ca un La Bruyère, sau să scrie maxime, ca un La Rochefoucauld, de care se
apropie mai mult prin intuiţia ce-o are asupra omului, fiind dotat ca un esențial
geniu dramatic — a scris comedii; prin sensul lor ciclic social, prin puterea de a
individualiza oameni, ca şi prin excepționala lui virtuozitate tehnică, Ion Luca a
făcut operă de moralist (în sensul precizat lai sus), fiind şi cel dintâi, în literatura
veacului trecut. Nu ştiu dacă, şi până astăzi, nu este singurul, sau, în tot cazul,
cel mai adânc, mai reliefat. Nenorocul lui a fost să cadă pe mâna
moralizatorilor, sociologi sau moralişti pur şi simplu, care în loc să înţeleagă au
strâmbat din nas, au polemizat cu el şi cu ficţiunile lui și l-au privit ca pe un
măscărici, fie și genial. Chiar unui moralist ca Zarifopol i-a scăpat această latură
a geniului caragialian; […]. Zarifopol, admirabilul analist al moralistului La
Rochefoucauld […], e un anti-clasicist atât de înverşunat, încât scrie cu greu
stăpânită iritare în contra «moralistului» Caragiale, din poveştile lui cu tâlc; o
prejudecată de «gust intim», ca să folosim formula lui de auto-definire, l-a
împiedicat să aprecieze pe moralistul din comedii; moralist fără iluzii faţă de
natura umană, reducând esenţa omului, de ambe sexe, la egoism, la conformism
şi la satisfacţii directe, palpabile. […] Caragiale n-are nici un personaj cinic, în
înțelesul absolut al cuvântului (nici Caţavencu nu e cinic desăvârşit, nici
Dandanache !); toţi sunt imorali, adică naturali, dar nici unul nu profesează un
dispreţ filosofic pentru semenii lui sau pentru bunurile după care aleargă. Toţi
îşi iau metehnele în serios, luptă pentru ele, transformă egoismul în ideal suprem
şi manifestă un admirabil instinct de conservare, cu voluptate ? Dar carte e
moralitatea vieţii sociale, care este morala absolută a moralei convenţionale, în
grup ? Aş vrea să ne explice un moralist aceste subtilități, pe care eroii naturali
ai lui Caragiale nu şi le-au pus. Caragiale a contemplat existenţa socială sub o
privire particulară de moralist; nu este cel mai mare elogiu pe care-l putem
aduce unui creator; nu este justificată, prin forţa ei expresivă, această viziune
monovalentă ?“.