Chipuri şi fapte din trecut

„Chipuri şi fapte din trecut...“ : este sintagma (bineînţeles că deloc rară sau
originală, bineînţeles că banală, des folosită în varii prilejuri, pare-mi-se că a fost şi titlul
unui volum de istorie a Zarandului, cu ani în urmă...) care-a pornit să mă bântuie pe măsură
ce avansam în lectura recentului roman 1 al Alinei Nelega (autoare care şi-a dobândit
notorietatea şi prestigiul în special prin activitatea de teatrolog şi, mai ales, de dramaturg,
dar care, iată, din când în când, nu foarte des, publică şi proză „de ficţiune“, de aleasă
calitate). Desigur, „chipuri şi fapte din trecut “ – fie ele pur ficţionale ori cu model/substrat
real – ne prezintă practic toate cărţile, cu excepţia celor care sunt în mod afişat „de
anticipaţie“ (şi, bineînţeles, a celor pur teoretice, de pildă de teorie matematică ş.a.m.d.),
dar o carte precum acest ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat suscită însă în mod special o
asemenea exclamaţie, în primul rând pentru că se referă la un anumit trecut, unul în mod
surprinzător mult prea puţin ilustrat sau evocat, la noi, în literatură, în proza de ficţiune ce
puţin.
Este vorba de epoca pe care am putea-o numi „a ceauşismului paroxistic“, respectiv
ultimul deceniu al ceea ce numim astăzi „regimul comunist“. Romanul ne înfăţişează, în
limitele perioadei amintite, traseul biografic al unui personaj ― cu posibil substrat parţial
autobiografic, în orice caz la nivelul recuzitei şi peisajului ― , expus în desfășurarea lui
cronologică. Secţiunile cărţii sunt datate precis: 1979-1983; 1984-1987; 1988-1989.
Textul prezintă, ca să zicem aşa, maturizarea unei tinere, de la vârsta
bacalaureatului până la un moment situat cu un deceniu mai târziu ― şi care coincide,
întâmplător sau nu, probabil că „nu întâmplător“ ( ! ) ― cu ajunul revoluţiei din decembrie
1989. În condiţiile şi împrejurările, în general adverse, puţin agreabile, ale epocii în
chestiune. S-ar putea remarca o asemănare ― certă şi incontestabilă, dincolo de diferitele şi
foarte numeroasele deosebiri ― între această carte şi o alta, ceva mai veche, a altui autor şi
care nu a trecut neobservată: se poate spune că „teritoriul“ (uman, social etc.) cercetat de
autoare coincide (în parte, desigur, în special sub raport temporar şi al contextului istoric)
cu cel evocat de Ovidiu Verdeş în Muzici şi faze (în altă tonalitate, însă, şi din altă
perspectivă, bineînţeles).
Demersul romanesc al Alinei Nelega nu prea se arată a fi apropiat de
experimentalismul „textualist“ al unei renumite falange optzeciste, şi nici îndatorat în vreun
fel acestuia. El este egal distanţat şi faţă de vreun realism „cuminte”, convenţional şi
„cosmetizant“ (pe care-l vedem, de altfel, când şi când, resuscitat, căci se dovedeşte a fi
„fără vârstă” !), dar şi faţă de orice extremism (minimalist, decepţionist, deprimist etc.)
dintre cele care au ocupat o vreme avanscena în perioada postdecembristă, precum şi faţă
de „apocalipticul“ depistat în proza noastră douămiistă (sau, mai bine zis, produsă în
preajma anului două mii).

1
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, 384 p., Editura Polirom, colecţia „Ego proză“, Iaşi, 2019
 Dacă ţinem neapărat să etichetăm cumva cartea în termeni teoretici, în raport cu
diferitele curente sau metode de creaţie etc., am putea probabil conchide că este
reprezentativă pentru un anumit fel de „realism“, lipsit de platitudine, focalizat pe
subiectivitate, colorat cu tuşe expresioniste ori cu accente de umor negru, dar şi cu inserturi
(nu numeroase, nu ample, dar memorabile prin relevanţă) fantastice, onirico-poetice.
Ca orice operă prozastică bună, „care se respectă“, romanul e un document de mare
preţ asupra vieţuirii într-o epocă istorică determinată („ceauşismul paroxistic“, după cum
spuneam), dar şi asupra „omenescului“ în general, aşa-zicând atemporal, în datele lui
esenţiale, dincolo de orice determinări şi focalizări concrete, aduse de epocă, de contextul
social-istoric etc. Fluxul principal al textului este atribuit unui narator care nu se confundă
cu protagonista, dar este „scient“ (ca să zicem aşa !) în ce priveşte subiectivitatea acesteia,
cunoştinţele, trăirile, reacţiile, mentalităţile, afectul etc., astfel încât o observă-descrie „din
interior“, adoptându-i cel mai adesea perspectiva asupra întâmplărilor „exterioare“.
Frecvent, aşa-numitul stil indirect liber, bine controlat, este pus în lucrare cu folos ! Dar
există şi alte perspective naratoriale, comutări de puncte de vedere, apoi diferenţieri de
„viteză“ a naraţiunii, procedee mânuite cu vădită pricepere şi talent, fără stridenţe, fără a
genera în vreun fel „burţi“, fără momente de poticnire din cauze aşa-zicând tehnice,
articulând totul într-o poveste fluentă, captivantă, cu deschidere implicită (plină e
naturaleţe, lipsită de orice ifos pretenţios) către statutul de „frescă“ (a unei epoci, în anume
locuri, …ştim care !).
Pentru că, într-adevăr, probabil că în asta rezidă interesul trezit de romanul Alinei
Nelega: oferă cronica biografică a unui deceniu din viaţa unei tinere, după cum am relevat,
dar şi tabloul unei epoci. Preocupări, mentalităţi, moduri de comportare, feluri de reacţie la
agresiunea factorilor de putere (politică, administrativă etc.) ori la marasmul mediului
uman din proximitate, rutine cotidiene ori momente de „nebunie“ (revoltă) proprii epocii
vizate, astăzi intrate în uitare (iar multora, celor cu vieţuire postdecembristă, cu totul
necunoscute, ori cunoscute vag şi lacunar, din auzite...), sunt reconstituite sau resuscitate cu
acurateţe, vivacitate expresivă şi, potenţial, cu efect de îndemn la meditaţie morală.
Componentele „tabloului”, sau „frescei“, de fapt – ale „poveştii de viaţă“ a acelei
Cristina, protagonista romanului, sunt pe de o parte aşa-zicând banale şi previzibile
(parafrazând cu maliţie o celebră formulare devenită clişeu, cineva ar putea zice că ni se
înfăţişează „tinereţea tânărului universal“, cu episoadele, etapele şi ingredientele în ultimă
analiză uzuale şi obşteşti (îndrăgostire, „dezdrăgostire“, căsătorie, maternitate, divorţ,
afirmare profesională, varii obstacole ivit în calea armoniei psiho-afective etc.), pe de altă
parte mai mult sau mai puţin neaşteptate, surprinzătoare, particularizante şi susceptibile de
a surprinde şi interesa. Observaţia socială şi autenticitatea psihologică se îmbină şi
completează la modul ideal. „Energia“ materiei narative este remarcabilă şi deseori
captivantă, componentele aşa-zicând „universale“ sau obşteşti sunt împletite cu cele
„particulare“ şi particularizante (şi, nu o dată, mai mult sau mai puţin frapante pentru
cititori obişnuiţi cu autocenzura impusă sau spontană care caracteriza mai demult literatura
pe teme de actualitate, exemplul cel mai marcant de astfel de componente frapante fiind,
desigur, orientarea sexuală structurală a protagonistei, care este esenţial lesbiană, unul din
filoanele principale ale naraţiunii fiind acela al poveştii ei de dragoste, mereu „bruiată“,
tulburată, stingherită şi zădărnicită de împrejurări), ţesătura e deasă şi întinsă, lectura
angajantă şi solicitant-agreabilă.
„Tema“ principală a cărţii s-ar putea să fie cea a reacţiei faţă de agresiunile
coercitive (ale mediului exterior, ale orânduirii sociale, ale factorilor de putere sau de
influenţă, de diferite grade ori activi în diferite contexte, dar şi cele ale semenilor ostili sau
neprieteni…), vizând regăsirea echilibrului afectiv, a unei posibile „fericiri“ (desigur, fără
festivism, convenţionalism, triumfalism). „Fericire“ care poate echivala, de fapt, la modul
simbolic, cu o trecere în nefiinţă. Şi care este semnificată, în finalul romanului, într-o dublă
versiune. Mai întâi, într-una care face parte din fluxul narativ general al cărţii, pe care îl
încheie (marcând totodată o „ruptură” în respectarea convenţiei verosimilităţii, un salt în
registrul oniric, alegoric, fantastic, simbolic): „…pleacă pur şi simplu printre copaci, dă de
câteva ori din aripi şi se ridică peste oraş, sus, foarte sus, mult mai sus decât credea că
putea zbura vreodată, [o „ieşire în cer“ care ne poate aduce aminte de una întrucâtva
asemănătoare, din alt final de roman, citit acum vreo cinci decenii, în Prins, de Petru
Popescu – n.m., N. B.] îşi dă ochii peste cap, se priveşte pe sine cum se înalţă, frumoasă,
uriaşă, liberă, vâslind ritmic din poalele paltonului, nu simte nici un regret, nicio durere,
bucuria o cuprinde, e relaxată şi fericită, gata, s-a terminat, acum nu o mai poate atinge
nimeni şi se grăbeşte să dispară înspre soarele înceţoşat care a ajuns deja deasupra
oraşului“. A doua versiune a încheierii poveştii din roman este conţinută chiar într-o
poveste propriu-zisă (intitulată Ultima poveste pentru Ştefan, e prezentată ca făcând parte
din seria de poveşti aşa-zis „şuie“,, bizare, de fapt pline de tâlc şi mai ales fermecătoare pe
care protagonista le scornea pentru fiul ei), un mic basm, bineînţeles că fantastic, care
reprezintă de fapt un fel de rezumat, de reproducere în raccourci, la modul alegoric, a
întregului roman. Povestea este despre „o lurlugeană“ („A fost odată ca niciodată o
lurlugeană. S-a născut într-un bloc cu zece etaje dintr-un cartier mărginaş al oraşului
nostru...“ etc.), făptură fantastică în denumirea căreia nu putem să nu percepem niscai ecou
de la acel, faimos, „lir-liu-gean“ al lui Ion Barbu şi ale cărei păţanii trăite în drumeţirea ei
către fericire corespund tribulaţiunilor Cristinei din corpul romanului. Încheierea basmului
e o rescriere relativ fidelă a finalului romanului propriu-zis: „ ... « Oare m-am născut
stricată ? Să fiu eu singura care nu poate să simtă fericirea ?», s-a întrebat lurlugeana. Şi tot
gândindu-se aşa, s-a împiedicat de o piatră şi a căzut cu nasul în drum. I-a intrat praful în
ochi şi, în timp ce îşi ştergea lacrimile, a observat pe piatra de care se împiedicase o
furnică. (...) Ochii ei au urmărit-o şi, de la furnică, privirea i-a căzut pe însăşi piatra de care
se lovise şi de-acolo, mai departe, pe drumul care şerpuia, pierzându-se în depărtare, la
marginea cerului. Şi cerul era aşa frumos cu nori care treceau spre apus, soarele strălucea
printre ei şi aerul era tare, ca un vin vechi. Lurlugeana a simţit atunci ceva ce nu mai
simţise niciodată. Era imposibil de descris, ca o respiraţie lungă-lungă, care nu se mai
termina. Care o lega de piatră şi de furnică şi de drum şi de oraşul care se zărea în stânga
drumului. A simţit că poate zbura. Şi chiar s-a ridicat de la pământ, dând uşor din aripile
care ţi crescuseră aşa, dintr-odată, ca nişte petale.“
Iar după această decolare, de basm, a lurlugeanei, urmează, în finalul poveştii,
câteva rânduri detonant-liniştitoare, care, parcă în mod demonstrativ, reamintesc şi
subliniază, cu brio, în final, admirabila, seducător sofisticata combinaţie de ironie şi
gravitate care caracterizează demersul prozastic al Alinei Nelega : „Iar un băieţel care
mergea la şcoală a văzut-o şi i-a zis bunicii lui: « Uite, buni, un înger ». Dar bunica a râs şi
i-a zis, strângându-l mai bine de mânuţă: « Nu există îngeri, puiule, o fi fost vreo
lurlugeană rătăcită ».“.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat este un roman foarte bun, care merită să fie
citit.

Nicolae Bârna