De bună seamă, constituie un truism ― dar, iată, un

truism uneori inevitabil şi totuşi, relevant, în context ―

semnalarea faptului că, alături de „marile“ personaje
caragialeşti, din piese (de pildă Caţavencu, Trahanache,
Dumitrache Titircă, Rică Venturiano ş.a.), cunoscute aşa-
zicând bine de toată lumea şi funcţionând, în mentalul
colectiv, ca un fel de „repere arhetipale“, utilizate frecvent
în analizarea şi categorisirea unor realităţi socio-umane ale
actualităţii imediate, şi de ― dacă putem spune aşa ― arhi-
personajele generice, semi- sau cvasi-anonime (numite
eventual Mitică şi Costică, Lache şi Mache, respectiv
Georgescu, Petrescu, Popescu, Preotescu, Diaconescu,
Piscupescu etc., dar deseori rămase la statutul de „amici“
nenumiţi…), care populează esenţial universul Momentelor,
un personaj de incontestabilă notorietate, dintre cele
plăsmuite de marele scriitor, este faimosul, unicul,
inenarabilul Mariu Chicoş Rostogan, „distinsul nostru
pedagog absolut“.
Memorabilul personaj apare ― direct sau…indirect,
prin referiri ori aluzii ― în mai multe scrieri ale lui I. L.
Caragiale, diferite ca amploare şi natură, astfel încât există
ceea ce am putea numi un „corpus rostogănesc“, pe care
ne-am străduit să-l înfăţişăm, regrupat, în acest volum.
Despre personajul Mariu Chicoş Rostogan (cu
variantele de grafie „Marius“ şi, respectiv „Rostoganu“) au
fost formulate nu puţine comentarii, dar departe de mine
gândul de a schiţa aici o ― fie ea cât de succintă ― „istorie“
a lor. Operaţiunea ar fi fără îndoială demnă de tot interesul,
soldându-se potenţial cu rezultate savuroase, şi poate face
obiectul unei cercetări dichisite. Mă limitez însă la gestul,
minimal, de semnalare a doar câtorva aspecte ori episoade
mai marcante ale receptării sale şi ale „interpretării“ căreia
i-a fost supus, în timp, lăsând textele ― adunate la un loc ―
să „vorbească“ singure (şi ele „vorbesc“, mi se pare, cât se
poate de relevant).
 De regulă, receptarea, evaluarea şi catalogarea
faimosului „pedagog absolut“, văzut prin excelenţă ― şi
probabil că într-o oarecare măsură s-a exagerat în această
privinţă ― nu ca un personaj „viu“, efectiv realist, ci, mai
ales, ca un tip, ca un personaj pilduitor (ca exemplu
„negativ“), reprezentativ, purtător al unui implicit mesaj
critic, polemic şi moralizator, a vizat trei aspecte: mai întâi
incompetenţa didactică, apoi precaritatea morală,
neonestitatea profesională, oportunismul, carierismul,
slugărnicia (faţă de puternicii zilei, de reprezentanţii
claselor posedante şi decidente), mitocănia, străşnicia
inclementă şi cvasi-sadică (faţă de „inferiori“, de cei slabi,
de elevii din familii modeste, de părinţii acestora…), şi, în
fine, pitorescul condiţiei lui (caricatural marcate prin
limbaj, exprimare, pronunţie, referinţe culturale familiare
etc.) de ardelean stabilit în Regat (adică în „România mică“,
aşa cum era ea la vremea aceea). Dintre acestea, primele
două au fost cu deosebire invocate şi „valorificate“, la
modul hiperbolic, în comentariile şi interpretările formulate
şi difuzate amplu în primele decenii ale epocii comuniste,
când propaganda oficială se străduia să-şi anexeze opera lui
Caragiale ca o piesă grea în panoplia de instrumente
utilizate în vituperarea şi demonizarea rânduielilor
regimului anterior, „burghezo-moşieresc“. Rostoganu,
etichetat ca personaj odios, era criticat şi dezavuat ca
reprezentant al „şcolii burgheze“ şi, în general, al
strâmbelor orânduieli ale regimului burghezo-moşieresc.
Totuşi, trebuie remarcat că, deşi promovată paroxistic (şi în
context politizat) de critica oficială a perioadei „realismului
socialist“, această viziune „neagră“ asupra personajului nu
o fost „inventată“ de aceasta. Observaţia că I. L. Caragiale
„ridiculizează în tipul lui Marius Chicoş Rostogan
prostia didactică, slugărnicia faţă de feţele simandicoase,
bădărănia faţă de cei umili şi lipsa flagrantă de decenţă în
expresie şi bună cuviinţă în aprecieri a profesorului
nechemat“ nu a fost nicidecum formulată de vreun critic
oficial din anii 1950, ci de nimeni altul decât Pompiliu
Constantinescu, important şi onest critic cu activitate în
principal interbelică, decedat în 1946, înainte de întronarea
dogmelor „realismului socialist“. Fapt este că insuficienţa
morală şi, în general, umană a personajului sunt
incontestabile, chiar dacă nu neapărat definitorii, şi ―
curăţată bine de excesele propagandei anti-burghezo-
moşiereşti din anii cincizeci-şaizeci ― invocarea acestui
aspect, fireşte că detestabil, al personajului rămâne
justificată, legitimă şi relevantă.
Însă referirea automată, mecanică şi exclusivă la ea nu
„epuizează“, nici pe departe !, personajul. Rostoganu este,
fără îndoială, un individ repugnant sub anumite aspecte, de
fapt o caricatură, serios şarjată, obiect şi vehicul al satirei
(în economia textului caragialian), dar, totodată, este un
personaj în mod paradoxal „simpatic“, prizat cu plăcere, la
lectură, admirat şi chiar îndrăgit, dacă nu ca persoană în
planul „lumii ficţionale“ (bun, cu model real, desigur, ca
orice creaţie, în sens larg, realistă…) în care fiinţează,
atunci în planul artei, ca realizare memorabilă a marelui
scriitor. Îndrăgit, Rostoganu a fost ― putem s-o afirmăm
fără frica de a greşi ― cu siguranţă şi de autorul său, care
va fi nutrit faţă de el o anume afecţiune „paternă“, ca faţă
de o „odraslă“ literară izbutită, dotată, de fapt, în pofida
oricăror aparenţe, cu o complexitate mult mai mare decât
aceea a unei simple şarje satirice la adresa unui dascăl
incompetent, slugarnic şi mojic. De remarcat că în scrisorile
către bunii săi prieteni, Caragiale îşi citează eroul ca pe o
autoritate, nu numai în ale pedagogiei, ci chiar în ale
cugetării morale, sau, pur şi simplu, intră în rolul propriului
personaj, jucându-l în diverse ipostaze.
Cât despre aspectul identităţii „ardeleneşti“ a
personajului, şi a semnificaţiilor care se pot degaja din
marcarea ei atât de apăsată şi constantă, prin transcripţia
meticuloasă a particularităţilor fonetice şi dialectale ale
vorbirii lui, comentariile au fost mai puţine şi mai reţinute,
fie din prudenţă „politic-corectă“ („să nu evidenţiem excesiv
faptul că marele nostru clasic îi batjocoreşte pe fraţii de
peste munţi !“, îşi vor fi zis unii, abţinându-se se stăruie
asupra savurosului recital de jargon provincial, ca să nu-i
„dăuneze“ implicit imaginii autorului…), fie în urma unei
receptări simpliste a fabulosului recital „dialectal“, ca pe o
şarjă regionalistă (a „regăţeanului“, respectiv
„munteanului“ Caragiale la adresa ardelenilor), gratuit-
maliţioasă şi „de joasă speţă“ (şi la care, cine ştie, unul sau
altul vor fi aderat in petto, fără probleme, mânaţi de
propriile porniri obtuz „regionaliste“). Chestiunea, însă,
reclamă o abordare mult mai nuanţat şi comprehensivă
decât s-ar putea bănui la prima vedere. Prestaţia verbală ―
atât de plină de culoare, de un haz irezistibil ― a
Rostoganului nu este o vulgară batjocură anti-ardelenească,
ci o strălucită performanţă caragialiană, pe un tărâm unde
scriitorului îi plăcea ― şi ştia prea bine ! ― să exceleze !
Este binecunoscută ― şi a fost în nenumărate rânduri, şi pe
larg, pusă în lumină de atâţia comentatori, memorialişti
etc.― abilitatea neîntrecută a lui Caragiale de a „înregistra“
şi de a reconstitui impecabil, în scrierile lui, oralitatea,
particularităţile exprimării spontane, trăsăturile specifice
ale vorbirii reprezentaţilor unor categorii sociale, ai unor
profesii, locuitorilor unei regiuni sau alteia etc. Este
patentă (în operă) şi atestată documentar (în memorialistica
unor contemporani) înclinarea lui către sezisarea
pitorescului verbal şi transpunerea lui în scriitură. De ce să
fi făcut o excepţie de la această aplecare tocmai în cazul,
atât de „generos“ în materie, a creionării personajului
Rostogan ? E evident că personajele din O noapte
furtunoasă ori D-ale carnavalului vorbesc cum vorbeau
mahalagiii bucureşteni sau ploieşteni din epocă, e iarăşi
evident că personaje precum Lefter Popescu sau casierul
Anghelache, ca şi colegii lor de „canţilerie“ ori… de
popasuri la berărie au vorbirea micilor funcţionari
bucureşteni, iar Edgar Bostandaki, Raul Grigoraşcu (sau, în
fine, „Raoul Grégoraschko“ !...) şi alţi frecventatori ai
balurilor aşa-zicând high-life-ului local ori ai faimosului
(faimos datorită lui Caragiale, fireşte !) „cafiné central“
sunt, prin particularităţile lor de rostire, locuitorii unui oraş
din Moldova. De ce ar fi altfel în cazul lui Mariu Chicoş
Rostogan ?
Prezenţa, în „Regat“, a unor profesori de origine
transilvăneană era un fapt real şi semnificativ, în epocă.
Exista, de altfel, o adevărată tradiţie în materie, ale cărui
începuturi fuseseră aşezate încă de pe vremea ilustrului
Gheorghe Lazăr. Întocmind un personaj de genul acesta,
Caragiale nu făcea altceva decât să acţioneze ca un scriitor
realist. Bineînţeles că, în realitate, printre acei dascăli
ardeleni se vor fi numărat, alături de personalităţi ilustre şi
admirabile, şi indivizi mai puţin demni de consideraţie, cum
se întâmplă întotdeauna în viaţă, nici o categorie nu poate
fi, din scrupul naţional, idealizată, necritic, „în bloc“. Aşa
că, imaginându-l pe Rostogan aşa cum l-a imaginat,
Caragiale nu făcea, din nou, altceva decât să procedeze ca
scriitor realist (şi satiric, totodată, dar la aceasta evident că
nu are cine ce obiecta în vreun fel). Ca probabil „model“
real pentru figura lui Mariu Chicoş Rostogan contemporanii
l-au recunoscut pe un V. Gr. Borgovan, existând şi alte
„identificări“ de acest gen, dar este evident că personajul,
ca atare, e rezultatul transfigurării artistice, în cheie
marcat satirică, operată de autor.
În orice caz, nu se poate spune că satira lui Caragiale
îl vizează pe Rostoganu în calitatea lui de ardelean.
Nimănui nu i-ar trece prin minte să susţină că, prin crearea
bogatului corpus de texte populate de Mitică şi Costică, de
Lache şi Mache, de alţi „amici“ din aceeaşi plămadă,
Caragiale i-ar fi „batjocorit“ pe bucureşteni, pe ploieşteni
ori, în general, pe munteni, nici că satira din Telegrame ori
din High-life vizează personajele în calitatea lor de
moldoveni, pentru că ar fi o inepţie. La fel de inept, însă, ar
fi să se afirme că, în textele în care apare Rostogan,
scriitorul şi-ar bate joc de ardeleni !
Că I. L. Caragiale nu i-a detestat ori dispreţuit în
vreun fel pe ardeleni, ci, dimpotrivă, i-a admirat şi preţuit
(fireşte, pe cei pe care considera că-i merită admiraţia şi
preţuirea), că, în general, iubea Ardealul şi adera la cauza
unităţii naţionale pe care o întruchipau românii „de peste
munţi“, aflaţi, în vremea lui, sub stăpânire străină, o atestă,
cu prisosinţă, atâtea dintre textele lui şi atâtea mărturii din
epocă. Dovezile sunt la îndemâna oricui nu le cunoaşte încă
şi ar dori să-şi completeze informaţia documentară. Voi
încheia aşadar aceste divagaţii vizând chestiunea unei
presupuse (de fapt, inexistente !) prejudecăţi anti-
ardeleneşti, la Caragiale, reproducând câteva rânduri cât se
poate de grăitoare dintr-un excelent eseu al unui distins
cărturar ardelean de azi, Ioan-Aurel Pop: „[…]Aşa cum
Mitică a fost perceput de mulţi doar ca prototipul românului
superficial şi şmecher, Mariu Chicoş Rostogan ―
«pedagogul absolut» ― le-a apărut unora drept caricatura
perfectă a ardeleanului pedant, latinist total şi ridicol.
Aceştia uită că literatura nu este realitate, ci realitate
recreată şi că scriitorul operează cu imagini artistice, nu cu
fapte concrete. Fireşte, Rostogan este un prototip, dar nu al
românului transilvănean în ansamblu. Caragiale a cunoscut
în mod direct, ca toţi intelectualii contemporani lui,
exagerările şcolii latiniste din secolul al XIX-lea, ai cărei
reprezentanţi optau cu înverşunare pentru etimologizarea
limbii noastre în funcţie de latina clasică, ceea ce a condus
la ridicole combinaţii şi la efecte fonetice rizibile. Dar Mariu
Chicoş Rostogan nu este intelectualul ardelean, profund şi
savant în general, ci doar exponentul acelei subţiri pături
de dascăli mărginiţi, care înţelegeau din «metoda intuitivă»
atât cât le permitea pregătirea modestă şi firea orgolioasă.
Efectele sunt menite să provoace râsul (ce este mai uman
decât râsul ?), dar şi să biciuiască moravurile şi să le
îndrepte. De aceea, în vreme de superficialii l-au acuzat de
colaboraţionism cu ungurii şi de lipsă de sprijin pentru
mişcarea naţională românească, ardelenii autentici l-au
înţeles corect pe Caragiale şi l-au preţuit.“(Ioan-Aurel Pop,
Caragiale şi Transilvania sau mesajul patriotic al unui
scriitor clasic, în „Caiete critice“, nr. 6/2012, p. 18).
Data „naşterii“ lui Mariu Chicoş Rostogan ― ca
personaj literar ― este 3 februarie 1893, zi în care a apărut,
în „Moftul Român“, primul text (Inspecţiune) dintr-un
„serial“ care avea să fie publicat, sub titlul generic Şcoala
română, în alte numere ale publicației, până în luna iunie.
Regrupate şi întregite, reunite sub titlul Un pedagog de
şcoală nouă, schiţele din gazetă au fost retipărite în
volumul Schițe uşoare, apărut în anul 1896, în colecţia
„Biblioteca pentru toţi“, a Editurii librăriei “Leon Alcalay“,
p. 8-21. Remarcăm că în revistă textele componente ale
„seriei“ în chestiune apăruseră în altă ordine decât cea în
care sunt aşezate în volum, şi anume: Inspecţiune în
„Moftul român“, nr. 3, 3 februarie 1893, p. 2–3; Examenul
anual în „Moftul român“, nr. 10 [28 februarie] 1893, p. 3–4;
Conferinţă – fără acest titlu, în gazetă, ci doar cu titlul
Şcoala română – în „Moftul român“, nr. 20, 8 aprilie 1893,
p. 5–6; Ajunul examenelor în „Moftul român“, nr. 34, 3 iunie
1893, p. 4–5) şi fără semnătură. Un pedagog de şcoală nouă
a fost inclusă, de-a lungul vremii, în numeroase ediţii ― de
diferite tipuri: antologii, ediţii „populare“, de mare tiraj,
selectiv-tematice, ediţii de uz didactic etc. ― ale scrierilor
lui Caragiale; menţionăm aici doar reproducerea textului în
marile ediţii critice ale operei scriitorului ― şi anume
Opere, I–VII (1930–1942) de Paul Zarifopol şi Şerban
Cioculescu şi Opere, 1–4 (1959–1965) de Al. Rosetti, Şerban
Cioculescu şi Liviu Călin ―, precum şi în cele două mari
ediţii mai recente de Opere, cea în patru volume, apărută în
anii 2000-2002, şi cea în cinci volume, din 2011 (ambele,
întocmite de Stancu Ilin, Constantin Hârlav şi Nicolae
Bârna, ambele apărute în seria „Opere fundamentale“, sub
egida Academiei Române): în Opere, I (1930), p. 88–98; în
Opere, 2 (1960) p.19–28; în Opere, I (2000), p. 99-110; în
Opere, I (2011), p. 99-110.
Un pedagog de şcoală nouă fost întregită de schiţele
Despre cometă şi Emulaţiune (publicate în „Universul“, în
noiembrie 1899, respectiv în mai 1900), care se încadrează
în mod evident în aceeaşi „serie“.
Despre cometă a apărut prima dată în „Universul“,
XVII, nr. 311, 12 noiembrie 1899, p. 1–2, cu acest titlu şi
semnătura: Carageale şi nu a fost retipărită în timpul vieţii
autorului. Inclusă în ediţiile: Opere, I (1930), p. 99–105;
Opere, 2 (1960), p. 456–461; Opere, I (2000), p. 1162-
1168; Opere, I (2011), p. 540-546.
Contextul de actualitate la care se referă schiţa era
cel al vâlvei stârnite ― de presă, în rândul celor mai „slabi
de înger“ ― de previziunea astronomului austriac Rudolf
Falb (1838-1903), personaj mai degrabă pitoresc şi
controversat, fără studii superioare finalizate, dar îndrăzneţ
izvoditor de ipoteze şi teorii discutabile, neluat în seamă de
mediile academice oficiale, care prezisese că trecerea unei
comete în apropiere de Terra avea să provoace, în
noiembrie 1899, devastarea planetei, „sfârşitul lumii “, cum
ar veni („sfârşit al lumii“ care, după cum ne putem da
seama, nu a avut loc !).
Emulaţiune a apărut în „Universul“, XVIII, nr. 135,
19 mai 1900, p. 1, 2; a fost reprodusă în Opere, I (1930), p.
106–110 şi în Opere, 2 (1960), p. 478–482; Opere, I (2000),
p. 1209-1214; Opere, I (2011), p. 587-592.
Şi această schiţă se referea la un fapt „de
actualitate“, defilarea demonstrativă a elevilor liceului din
Turnu Severin a avut loc în realitate, în contextul
festivităţilor de 10 Mai 1900, după cum o atestă presa
vremii. Micul eveniment a fost comentat de gazetarii din
epocă din două puncte de vedere opuse, unii admirând, alţii
ridiculizând respectivele „exhibiţiuni“.
Caragiale însuşi lua în considerare la un moment dat
proiectul – nerealizat – de a reedita textele care-l au drept
protagonist pe Mariu Chicoş Rostogan grupate într-un
volum, cu eventuale adăugiri (în iulie 1905, în scrisori către
Paul Zarifopol şi Alceu Urechia, scriitorul vorbea de acel
proiect: „Printre picături aş vrea să completez pe
Rostoganu şi să fac o ediţie frumoasă [...]“; „Bine zice
amicul nostru Rostoganu (la completarea portretului căruia
lucru acuma, eu): «Non este magnum injegnium, signe
mixtura dementiae, Otopegne!». [...] Ia miroase cu nasul
tău de perfecţiune – nu cumva o ediţie absolut completă, cu
vreo 10 capitole inedite, peste cele cunoscute, ar avea vreo
şansă?“ şi formula chiar titlul posibil al proiectatului volum:
„Mariu-Chicoş Rostoganu / pedagog absolut / Viaţa lui –
operele – activitatea – etc.“).
Înrudite, prin tematică şi realizare, chiar dacă nu-l
pun în scenă pe personajul Mariu Chicoş Rostogan, sunt şi
alte texte caragialeene (ori poate, datorate altor autori care
au preluat un „filon“ lansat cu succes de I.L. Caragiale). Lui
Caragiale îi aparţine, fără îndoială, Şcoala română (publicat
în „Moftul român“, nr. 8, 21 februarie 1893, deci în aceeaşi
epocă în care apăreau textele grupate ulterior sub titlul Un
pedagog de şcoală nouă). Nu ştim cine a fost autorul
textului Metoda lui Peştaloţiu, apărut în „Zeflemeaua“, II,
nr. 57, 2 octombrie, 1902 („Profesorul: Băieţi, la lecţia
viitoare, vă voi demonstra că pământul e rotund. Ca să vă
convingeţi despre aceasta, fiecare din voi să aducă de acasă
câte un ou. Un elev: Apoi noi nu avem ouă acasă.
Profesorul: Nu e nimic, să aduci brânză“).
S-a remarcat, nu o dată, că personajul Tiberiu
Bumbeş, din schiţa lui Caragiale Premiul întâi („Universul“,
XVIII, nr. 180, 3 iulie 1900) este, într-o oarecare măsură, o
„variantă“ a lui Mariu Chicoş Rostogan, mai bine zis ― un
Rostogan mai tânăr, la început de carieră, încă necorupt cu
totul în planul probităţii profesionale, dar pe cale s-o
devină: observaţia e sustenabilă.
Prin abordarea similară, ironică, a unor
particularităţi onomastice şi dialectale, înrudit cu schiţele
„rostogăneşti“ e şi un pasaj din Repertoriu de nume proprii
(„Tarquinius Frişcă / Tarquinius Dudulu / Tarquinius Oprea
Troacă / Tarquinius Gârlea/ Numa Pompic / Vergiliu Bumbea
/ Cicerone Mazăre / Coriolan Oancea / Tiberiu Moachea /
Nerone Boaică / Romulus Boghici / Trăian (Baghea)
Oprea /Marius Sulea/ Veşpazian Piţulă / Horaţiu Fleaşcă /
Ovidius a Tomiţii – Nodea – Plodea / Septimiu Culea (Nojiţă)
/ Caius Brutus Burtea / doispreace apostoli, mă! zic zeu lui
D-zeu! / toţi la Vindobonae Universae Medicinae, mă! / …
oezofagu mânisa şi Şfinctărul tătiniseu... morţii tei, no! meri
numa!“).
Dar Rostoganu apare ― fie invocat direct şi explicit,
fie conotat de aluzii, referiri, „parodieri“ şi „trimiteri“
rostogăneşti, în registru burlesc, ironic sau auto-ironic,
imaginea lui scăpărând fulgurant, ici şi colo, numai de un
latinism hazliu prin „seriozitatea“ afectată, ori de
transcrierea unui fonetism din repertoriul cunoscut… ― şi
în scrieri „private“ ale lui Caragiale, respectiv în
corespondenţă, care a fost publicată postum.
Caragiale, după cum am mai amintit-o, se gândea la
un moment dat, să-şi imortalizeze metodic, ca să zicem aşa,
şi în versiune completă şi definitivă, incomparabilul
personaj, într-un volum dedicat în exclusivitate lui,
îmbogăţit „cu vreo 10 capitole inedite, peste cele
cunoscute“. Nu şi-a realizat, din păcate, proiectul ― fie
pentru că va fi conchis, cine ştie, că nu „ar avea vreo şansă“
( ! ), fie pentru că va fi fost temperat în avântu-i de-o clipă
de acea „Pigritia orientalis fetida“ de care se auto-acuza
într-o dispoziţie de autoderiziune acidă ― şi nu putem decât
se regretăm, cu ciudă (afectuoasă, desigur !), această
nerealizare, măsurând dimensiunile lacunei frustrante pe
care ne-a lăsat-o moştenire: nu ne putem închipui acel
virtual, neînfăptuit volumaş „pur rostogănesc“, altfel decât
fabulos !
Nu pentru a încerca să colmatăm cumva acea
„lacună“ virtuală (cine s-ar putea gândi măcar la aşa
ceva ?!), însă ca un fel de omagiu al ideii scriitorului de a
face o „ediţie frumoasă“ şi de a ne da un Rostoganu
„complet“, am adunat la un loc, în volumul de faţă ― pentru
a le pune în circulaţie aşa, reunite, la îndemâna unui public
iubitor de Caragiale, dar probabil mai larg decât acela
obişnuit să consulte şi cerceteze ediţiile critice, complete,
ale operei scriitorului ― , nu numai schiţele în care apare
„pedagogul absolut“, ci şi textele unor scrisori sau misive
mai concise (cărţi poştale etc.) din care răzbate, explicit sau
implicit, „duhul“ rostogănesc.