Din moară, fantoma…

Odată, în focul unei discuţii, cum se spune,

„informale“, neoficiale şi neacademice, dar…profesionale,
un distins critic literar, dorind să-i „bage la apă“ pe câţiva
importanţi prozatori „şaizecişti“ ― foarte admiraţi şi
canonizaţi până în 1990, mai uitaţi ori contestaţi, nu
neapărat din raţiuni pur literare, de atunci încoace… ― ,
exclama ceva de genul: „Dom’le, uite ce s-a-ntâmplat:
băieţii au dat de Faulkner, l-au luat şi l-au aplicat la
colectivizarea agriculturii şi…gata !“ (subînţelegându-se că
mare lucru n-au făcut ei, acei „băieţi“, că mare merit n-au şi
nici valoare scrierile lor, fiindcă, nu-i aşa, pe Faulkner, adică
„formula“ lui, „forma“, felul de a scrie, l-au luat de gata, iar
tematica exceselor din vremea colectivizării nu era nici
interesantă, nici onorantă de „ilustrat“, de vreme ce
oficialitatea ceauşistă se legitima viclean „dând voie“ să fie
demascate abuzuri şi cruzimi ale predecesoarei ei dejiste
etc.). Bun, remarca era răutăcioasă, şi în bună parte
neîntemeiată, dar nu despre asta e vorba acum. Mi-am adus
aminte de ea fiindcă învederează plastic, esenţializându-l,
un anumit mod de a ne raporta la sau de a reacţiona în faţa
unor cărţi. Nu neapărat ca să le „înjurăm“: uneori, ca să le
elogiem mai convingător. Recunoscând sau depistând vreo
similitudine, vreo descendenţă ori afiliere, vreo „formulă“
ori „formă“ cunoscută (ori reductibilă fără mari exagerări la
una cunoscută şi aşa-zicând „clasată“) ne repezim s-o
punem în lumină şi căutăm apoi să-i determinăm gradul de
potrivire cu „fondul“ căruia i-a fost aplicată ori care a fost
„turnat“ în ea.
S-a bătut monedă ani ― de fapt, decenii… – de-a
rândul pe imposibilitatea disjungerii, în comentariul literar,
între „formă“ şi „fond“, bipartiţia respectivă a fost
denunţată ca inexistentă, combătută şi batjocorită zdravăn
(de altfel, în chip convingător, şi argumentat, seducător în
atâtea cazuri…), şi totuşi în practică a continuat să fie
folosită pe scară largă (inclusiv atunci când era „pusă la
index“, darmite mai încoace, când, o dată cu apusul zodiei
textualismului şi ascensiunea celei a „povestirii“, recursul
la ea nu mai e „de ruşine“). Sigur, nu-i acum momentul
unei recapitulări teoretice amănunţite a ceea ce se poate,
de fapt, înţelege prin „formă“ (care nu e numai exprimarea,
formularea lingvistică în sens strict, ci comportă şi
chestiuni de structurare, de perspectivă, de „recuzită“ şi
„ecleraj“) şi prin „fond“ (care, evident, nu se reduce la
trama evenimenţială „nudă“ a celor povestite, la identitatea
personajelor şi la decorul faptelor narate, ci implică şi el
probleme de structurare şi perspectivă, de selecţie ori
omisiune etc.), aşa după cum de prisos ar fi o glosare
cuprinzătoare despre diferitele grade de „potrivire“ şi
„nepotrivire“ între forma (sau, mai cuprinzător, „formula“)
unei cărţi şi fond etc. Am adus însă vorba despre toate
acestea, pentru că există cărţi care, în mod special, mai
mult decât altele, îndeamnă la recursul la procedarea în
cauză.
De fapt, mi-am amintit, spontan, de zicerea condensată
a acelui critic (povestea cu Faulkner şi colectivizarea…),
după ce am citit, recent, Fantoma din moară, de Doina
Ruşti. M-am gândit că dacă, azi sau…mâine, cine ştie ?,
cineva va voi să subaprecieze cu arţag acest foarte bun
roman, ar putea recurge la un truc asemănător, zicând ceva
de genul: „Ei, a luat puţin textualism şi sofisticare narativă,
a mai luat şi nişte fantastic cu fantome, de nuanţă
occidentală, anglo-saxonă, şi hop ! le-a aplicat pe tematica
obsedantelor decenii ale comunismului !…“. Culmea este
că, zicând asta, acel ipotetic ponegritor ar avea stricto
sensu perfectă dreptate, numai că respectivele observaţii,
sustenabile şi adecvate, nu sunt nicidecum temeiuri de
ocară (aşa după cum, de fapt, nici „faulknerianismul“,
presupus or real, al cutărui şaizecist important nu era
reprobabil în sine…).
Da, sigur… Putem zice şi aşa, şi anume că prozatoarea
a „luat“, nu-i aşa, nişte formule ori procedee, în fond
cunoscute şi recognoscibile, şi le-a „aplicat“ unui dosar
tematic, şi acela cunoscut şi/sau recognoscibil. Dar… nu-i
nici o problemă, doar aşa se întâmplă atât de des, când se
scrie literatură. Important, însă, şi definitoriu ― respectiv
decisiv în ce priveşte asigurarea calităţii şi a valorii pe care
cartea neîndoios le are ― este chipul oportun în care forma
şi fondul, formula şi tematica, procedeele şi măiestria,
respectiv poveştile şi miza existenţială sunt puse să
„lucreze împreună“, felul nimerit în care sunt „folosite“. Nu
procedeele, maniera, afilierea estetică, la curente literare
etc. dau valoarea unei cărţi, după cum n-o dau nici
universul tematic, sumarul anecdoticii, încărcătura epică
sau ideatică „brută“. I-o dă (ori… i-o ruinează) realitatea
textului, felul în care toate conceptele definibile teoretic au
fost ilustrate în mod concret, într-o alcătuire întotdeauna
particulară (chiar atunci când nu pare, la prima vedere, de
o mare originalitate), care place ― emoţionează, mişcă,
impresionează, captează… ― sau nu. Ne place Fantoma din
moară nu pentru că recurge la fantastic (la cel de un
anumit tip, „occidental“ şi, totodată, nu cu totul „recuperat“
în interiorul straniului psihogen, însă corelat neîndoielnic
cu psihologia abisală, şi cu o certă deschidere
psihanalitică…) ori pentru că arborează complicaţii de
enunţare ori de legitimare narativă aşa-zicând redevabile
textualismului, şi nici pentru că înfăţişează în mod
consistent, sintetic şi detaliat totodată, mizeria morală,
socială şi materială a vieţuirii în vremea ceauşismului (dar
şi a etapelor anterioare ale regimului totalitar numit astăzi
„comunist“), toate astea se regăsesc sau se pot regăsi şi în
alte cărţi, mai bune sau mai slabe.
Aşadar, prezentată aşa, cuminte şi frumos, şi cât se
poate de adecvat (n-am să mă apuc s-o „povestesc“, se pare
că operaţia a fost făcută cu râvnă în mai multe cronici deja
apărute, şi e oricum de o utilitate discutabilă, fiindcă cel
mai bine se „povesteşte“ pe sine chiar cartea în discuţie, la
lectură completă…), această carte a Doinei Ruşti ni se arată
a fi una în care procedări de scriitură proprii textualismului
― de altfel, deloc sufocante, chiar şi pentru cei care au
eventual „un dinte“ împotriva lor… ― sunt asociate cu
elemente de recuzită şi convenţii implicite proprii literaturii
fantastice, precum şi cu întregul arsenal al prozei de
observaţie realistă, rezultatul, impresionant, fiind un corp
semnificativ de mare consistenţă şi cuprindere, care
reuneşte concludent şi incitant fresca socială şi
caracterologică, mărturia istorică şi investigarea sferei
private, a intimităţii (psihice), a trăirilor lăuntrice tăinuite
ori subconştiente, cu trimitere la chestionarea metafizică,
toate acestea în condiţiile unei judicios administrate
vitalităţi narative.
O „prezentare“ care, de fapt, în sine, nu zice mare
lucru: ea poate fi aplicată cu egală îndreptăţire unor cărţi
de puţină valoare, greu lizibile ori care nu se reţin prin ceva
remarcabil (dar care, fără îndoială, „bifează“ conştiincios
toate „aspectele“ enumerate…), şi chiar unor cărţi
imaginare, inexistente (de felul celor din Bibliografia
generală a lui Mircea Horia Simionescu).
Dar Fantoma din moară nu este o carte oarecare, care
nu se reţine sau e inexistentă. E o carte bună, care place,
care există, oho !, şi, putem spune, o carte aşteptată şi
necesară (în sensul că e adusă de o necesitate, că trebuia,
ca să zicem aşa, cu necesitate să se ivească o astfel de
carte).
Caracterul ei de „frescă“ ( ! ) ― cu detaliile atent
lucrate ― a epocii ceauşiste e fără îndoială important în
întemeierea vocaţiei ei pentru succes (despre un subiect
atât de „generos“ şi, totuşi, atât de important în viaţa
naţiunii au apărut, în două decenii, surprinzător de puţine
cărţi notabile, vreau să spun cărţi de literatură izbutite,
tematica respectivă fiind desigur investigată în oarecare
măsură, însă în lucrări, în sens larg, de expertiză tehnicistă,
chiar dacă livrată formă în eseistică, respectiv în
perspectivă fie moral-politică, fie politologic, sociologică
etc., fie documentară, sub forma memorialisticii
„programatice“, a depănării, cu pretenţii fireşte
beletristice, dar fără reală pregnanţă literară, a tot felul de
„amintiri din vremea comunismului“, structurate eventual
pe clase de vârstă, pe sexe, etc.…).
Totuşi, nu „fresca ceauşismului“ asigură în mod
automat şi exclusiv atractivitatea cărţii şi calitatea ei,
perceptibilă fără dificultate pentru cititori oricât de diferiţi,
ci, evident, virtuţile ei de ansamblu (şi ca ansamblu),
fericita gestionare a „materialului“ şi „tehnicilor“, sub toate
raporturile. Pentru că, bineînţeles, tot în „ingrediente“, în
„formulă“ şi conţinut stau temeiurile succesului ei, legitim.
În maniera particulară în care sunt administrate.
În ce priveşte partea aşa-zicând tehnico-formală, să
remarcăm că terenul prozei româneşti recente şi actuale e
un câmp de bătălie, fragmentat de tranşee, ciuruit de
şrapnele şi răvăşit de gropi de obuz. Mişcare mare, agitaţie
vizibilă. Respingeri şi condamnări fără drept de apel,
coexistenţă a mai multor curente sau orientări, intoleranţe
reciproce. Subîntinse uneori de fundamentări
generaţioniste ori extraestetice, sociopolitice etc. Cu
repercusiuni şi la nivelul structurării pre-concepute a
aşteptărilor de lectură. Unii cititori zvârle cărţile cât colo
dacă doar li se pare că-i vorba de uşoare semne de
textualism optzecist, alţii au fobii similare la adresa
postmodernismului flamboaiant afişat, a minimalismului
deprimist, a „noului realism“, a …vechiului realism,
„cuminte“, ori a, nu-i aşa, „oribilului“ modernism şaizecist,
presupus „expirat“ şi intrinsec colaboraţionist etc. Totuşi,
bineînţeles că o asemenea structurare pe „parohii“
stilistico-tematice, vizibilă mai ales la nivelul creatorilor
înşişi şi a unor critici în mod asumat „militanţi“, deşi
observabilă şi în rândurile publicului, rămâne, la nivelul
acestuia din urmă, mai laxă, mai permeabilă şi mai
„negociabilă“; există totuşi destui cititori non-fanatici,
dispuşi să citească cu interes orice li s-ar părea bun
(indiferent de afilierea estetică declarată a autorului sau de
etichetarea polemică aplicată acestuia de contestatari din
sânul orientărilor rivale…).
Cu cât o carte face mai puţin paradă ― în chip implicit,
prin natura textului ei ― de apartenenţa ei (sub raport
stilistic, estetic, ideatic, tematic etc.) la un curent, o şcoală
ori o biseric(uţ)ă prozastică dintre cele încremenite în
„măşti“ cvasi-caricaturale de excesele de râvnă descriptiv-
sintetizatoare ale exegezei teoretice şi de nevoia de
pregnanţă a auto-prezentării şi legitimării în competiţia
literară – păcat al unor corifei cu înclinaţie mai „militantă“
―, cu-atât are mai multe şanse să fie citită de mai multă
lume şi (fără nici o glumă !) cu-atât e „mai bună“.
O mai mică crispare şi o mai mare doză de versatilitate
(în sens tehnic, fără conotaţii infamante !) şi de oportunism
(la fel, în sens neutru, tehnic …), ghidate de o inspirată
pricepere de a „spicui“ în chip plauzibil un arsenal literar
mai degrabă cuprinzător, sunt de regulă soluţii
câştigătoare. La ele a recurs, de fapt, Doina Ruşti, la care
diferitele unghiuri de abordare prozastică ― de altfel luate
toate în serios şi propuse ca atare, convingător, cititorului,
nu bifate, vânturate sau etalate parodic, în intenţie de
panopticum ironic, în cadrele unui mic ritual recent
instituit, dar deja „fumat“, un „tic“ aşa-zicând
postmodernist de care s-a abuzat până la prea timpuria lui
istovire, de altfel regretabilă, fiindcă era cel puţin amuzant,
dacă nu euforizant până la înălţător, în cazurile de mare
talent şi mare reuşită… ― se îmbină atât de „firesc“ încât…
nici nu le mai „băgăm de seamă“ ca atare şi citim,
interesaţi, mai departe.
O supleţe şi o ambiguitate productivă similară se
observă şi în ce priveşte recurgerea la „fantastic“ ― la
supranatural, la fabulos… sunt, pe tărâmul în chestiune,
diverse nuanţe ori categorii înrudite, mult drămuite de
teoreticieni, şi nu de azi, de ieri, ci de mult (nenea Todorov,
cândva, ehei !...). La noi ― nu numai la noi, fireşte, dar şi la
noi ― , după 1990, a avut loc, la un moment dat, un
adevărat boom al introducerii straniului, fantasticului şi
fabulosului în proza pe teme de actualitate. De unde, în
destul de scurtă vreme ― desigur, după notabile izbânzi şi
certe succese ―, saturaţie şi derapaje. „Pierderi de viteză“.
Banalizare, manierism sau irelevanţă.
Administrarea fantasticului ― de fapt, mai corect spus
ar fi: a supranaturalului sau fabulosului ― de către Doina
Ruşti, în cartea aceasta, nu suferă însă nicidecum de pe
urma eventualei inflaţii depistabile pe piaţă ( pe piaţa
romanului românesc contemporan, fireşte…) în respectiva
privinţă. Pentru că prozatoarea, chiar dacă poate da
impresia că ― „în linii mari“ privind noi lucrurile ― se
conformează unei oarecari „mode“, de fapt n-o face, ci pune
în operă o modalitate suficient de originală pentru ca să nu
irite prin „banalitate“, ci, dimpotrivă, să capteze interesul
de lectură. Pe fondul „modei“ recursului la fantastic, la
„paranormal“ ori la fabulos (cu, bineînţeles, ţelul acreditării
pregnant-expresive a unui consistent mesaj de umanitate şi
a ridicării „temperaturii“ artistice a prozei pe teme
contemporane…), procedarea Doinei Ruşti se
singularizează într-o măsură care o legitimează cu
prisosinţă (lucru deloc uşor, în contextul actual).
Chestiunea verosimilităţii ficţionale, respectiv a
statutului „infracţiunilor“ de la verosimilitatea standard a
experienţei vieţii curente ― atât de importantă, multă
vreme, în proza romanescă, mai încoace cumva redefinită
ori suspendată, rămânând totuşi de neeludat… ― este, prin
definiţie, ambiguă. Cele mai productive moduri de a o
gospodări, la nivelul aşteptărilor de lectură din vremea
noastră, constau fie în a o specula într-un vertij de
suspiciune şi certitudine (care pune în paranteză sau
amână sine die tranşarea soluţiei), fie în impunerea, prin
armele de seducţie ale textului, a acceptării ei ca atare, ca
o convenţie la care, tu, cititor, te pomeneşti determinat să
aderi fără discuţie şi mari chestionări „naratologice“
artizanale, şi care optimizează capacitatea ei expresiv-
semnificativă.
Există, ca să zicem aşa, fantome ? Exista fantoma
(multiformă, proteică, ori fantomele-„surori“,
personalizate...) din moara abandonată a satului Comoşteni
(obscură aşezare ridicată, de altfel, fără stridenţă, de
prozatoare la rangul de model societal, dar, despre asta,
ceva mai încolo…), din sudul Olteniei ? Să fim serioşi ! Nu
aşa se pune problema.
Ea nici nu se pune, de fapt. Iar dacă am ţine morţiş să
avem un răspuns, el ar fi următorul: fantoma există şi are o
însemnătate covârşitoare în cartea aceasta, a Doinei Ruşti,
cooperând fericit cu abundentul şi pregnantul display de
realism din aceeaşi carte.
Realism care e, să zicem, social şi „material“, dar care
priveşte şi interioritatea, implicând inclusiv zonele tainice
ale psihismului şi ale aşa-zicând halucinaţiilor. Culmea e, de
altfel, că remarcabila consistenţă a construcţiei şi
descripţiei realiste susţine şi fantoma (aşa după cum şi
aceea, la rândul ei, susţine realismul romanului, cruţându-i
riscul platitudinii). Concreteţea, „vizualitatea“ coerentă şi
mai mult decât plauzibilă (deşi indicată fără pedantă
insistenţă, în mici tuşe de sugestie, cu o permanentă aură
de vag…), perceptibilitatea, ca să spunem aşa, tactilă şi
chiar odoriferantă conferite ivirilor fantomei sunt factori
de pregnanţă, care-i asigură o veracitate ficţională
imbatabilă.
Ca la Hieronymus Bosch (apelul la Bosch e, de acord,
un fel de rutină, tocită prin supralicitare, când vine vorba
de figurarea pregnant-convingătoare a inexistentului, dar în
cazul de faţă el chiar este adecvat, şi, pe de altă parte, fiind
păţit în materie, aş ruga să nu se dea ochii peste cap şi să
se pretindă că o echivalez valoric pe prozatoarea noastră cu
marele pictor, prin simpla referire la acela: e o referire, şi
atât, menită să sporească inteligibilitatea remarcii pe care
o enunţ…), unde fiinţe monstruoase şi minunăţii ori
drăcovenii de neimaginat, de neconceput (dar, iată că, de
fapt, „de conceput“, odată ce sunt figurate cu atâta
„adevăr“ şi atâta pregnanţă !), sunt reprezentate cu
atributele concreteţii neîndoielnice, prin perfecţiunea
„realistă“ a „redării“ picturale, într-o măsură în care
realitatea lor ― garantată prin înfăţişare ― devine
nechestionabilă, deşi statutul lor ireal, fantasmatic, e, în
orice moment, temeinic instalat în instanţa „raţională“ a
conştiinţei privitorului tablourilor, în romanul Doinei Ruşti
fantoma din moară ― în variile ei ipostaze, personalizate în
funcţie de personajul romanesc bântuit ― există, chiar dacă
„nu credem în fantome“, şi există şi prin relieful realist al
modului în care e înfăţişată. Putem noi „şti“, în particular,
că fantome nu există, dar, citind, ne pomenim că fantoma
devine aievea. Admirabil, de-a dreptul !
De ce oare, aşadar, are romanul acesta succes (ori, în
sfârşit, pare menit să-l aibă) ? Probabil că din pricina
marcatei disponibilităţi, a valenţelor multiple, a
„interfeţelor“ prietenoase, potrivit şi norocos îmbinate.
O carte „de nişă“, ultra-„exotică“ (sub un raport sau
altul: stilistic, al tematicii preferenţiale sau exclusive, al
viziunii implicite etc.) poate interesa paroxistic şi captiva
irezistibil, dar la nivelul unui sector fatalmente limitat al
publicului, şi asta oricâtă risipă de eforturi ar face
compartimentul de mediatizare şi publicitate al editurii. O
generoasă şi ingenioasă etalare de fantastic şi/sau
aventuros de convenţie „subţire“, banalizată, cu impecabil
meşteşug, dar fără mare substanţă, hm !, ei da: existenţială,
poate atrage, capta şi cuceri ― şi cu siguranţă că o şi face
― mulţi cititori, dar nu „în profunzime“ şi nu cu urme
durabile. Amuză, captivează pe loc, şi se uită, nu
„angajează“.
O „cronică a vieţii rurale“ ori o frescă de mărturie
istorică sunt, de mult, genuri surghiunite la condiţia de
soporifice garantate, şi evitate de aceea din principiu, chiar
cu un fel de ură (expresia, probabil, a unei revanşe
libertare faţă de genurile presupuse a fi, până mai ieri,
„pilduitoare“, şi recomandate, de aceea, de instanţe mai
degrabă antipatice cititorului hedonist, cum ar fi cele
şcolare…).
Însă o carte care regrupează, proporţionându-le într-o
pondere relativă oportun-armonioasă, fără impresia de
„lipitură“ arbitrară şi silită, elemente desigur că interesante
ori atractive, fiecare dintre ele, pentru o sumă de cititori
potenţial împătimiţi ori „specializaţi“, şi anume: o (cu totul
relativă) „nişă“ (existenţa rurală oltenească sub ceauşism),
fantasticul cel mai „dur“, ori mai bine zis o anumită vână a
fabulosului (cu fantome etc., de altfel impecabil construit şi
„acreditat“ convingător, fără autozeflemisire relativizantă,
fără rutine grosiere…), un anumit inventar tematic şi de
recuzită cu valenţe contradictoriu-nostalgice (viaţa
cotidiană măruntă, a omului comun, în vremuri ceauşiste,
cu măruntele-i bucurii şi groteştile-i inconveniente…),
filonul fascinant, probabil că aproape fabulos pentru
necunoscători, al demontării din interior şi de la firul ierbii
a funcţionării, în cotidian, a regimului totalitar
antedecembrist, prin reconstituire literară, şi apoi, la toate
acestea, sau împreună cu cele şi prin ele chiar, livrează şi o
doză consistentă de universalitate umană, dincolo de
„nişe“, de sfere de interes ori de obişnuinţe (înguste, ori
„comode“) de receptare, oferind, fără ifose prezumţios
atotştiutoare, fără rigidităţi programatice, dar cu o frapantă
veracitate şi o la fel de impresionantă iscusinţă, o
cuprinzătoare frescă a vieţuirii românilor sub ceauşism,
trasată astfel încât să poată interesa pe oricine, nu numai
pe supravieţuitori şi pe martori, ei bine, o asemenea carte e
fără discuţie menită să aibă o carieră mai consistentă decât
freamătul ecourilor succesului de moment.
Din moara ruinată din Comoşteniul ficţional al epocii
ceauşiste, fantoma plăsmuită de Doina Ruşti vine şi ne
bântuie, resuscitând cu putere expresivă dramele unei
întregi epoci şi confruntându-ne cu abisuri lăuntrice de
care nu suntem dispuşi în orice moment să luăm notă.
După cum am remarcat mai sus, cărţile bune despre
viaţa antedecembristă, deşi aşteptate şi, fără îndoială,
necesare, nu prea abundă, ba chiar sunt rare de tot (o temă
de aprofundat: de ce oare ?). Iată că s-a mai ivit una, şi de
soi bun.
O carte care e bună, repet, nu în mod automat prin
tematica investigată ori prin „tehnica“ pusă în lucrare, ci
prin adecvarea reciprocă a acestora, respectiv prin faptul ―
constatabil doar, greu de explicat că a „ieşit“ exact aşa cum
a „ieşit“.
Ea este, într-un fel, pentru vremurile de azi (sigur,
deosebirile de context sunt importante, de neignorat, însă,
fără să le ignor, îmi îngădui să formulez analogia…),
echivalentul a ceea ce a fost, de pildă, o carte precum
Galeria cu viţă sălbatică la vremea ei…
E o carte ― în sensul cel mai bun ! ― „reprezentativă“,
şi, dacă instanţele culturale de interes public (cum ar fi
învăţământul public, dar şi organele de validare ale breslei
literare etc.) ar mai avea funcţia educativ-patriotică pe care
au avut-o tradiţional (au avut-o nu numai în vremea
comunismului, ci şi înainte de el, însă comunismul a
deturnat-o şi compromis-o în aşa măsură, încât ulterior,
iată, s-a renunţat la ea, dintr-un fel de jenă şi pocăinţă
retroactive…), ar trebui să ajungă pe lista cărţilor
recomandate şi studiate în programele şcolare. Devenind
astfel, probabil, cu vremea, antipatică multora, cum e
antipatic tot ce se învaţă la şcoală. Dar, din fericire (!?),
orientarea actuală ― a dominaţiei secundarului, a
canonizării marginalului şi underground-ului, de diseminare
a „nişelor“ în defavoarea îndemnului la confluenţă şi
comuniune ―, generată de oroarea de orice umbră de
triumfalism de modă veche, opresiv şi autoritarist, o va
menţine, fără îndoială, la adăpost de riscul acesta.

Nicolae Bârna