(Clepsidra răsturnată)

NICOLAE BÂRNA

ŢEPENEAG PAR LUI-MÊME: UN MIORITIC CETĂŢEAN EUROPEAN

Timp de aproape două decenii, până în decembrie 1989, Dumitru Ţepeneag a fost, prin
forţa lucrurilor – fusese expulzat, prin decret, de regimul ceauşist şi, totodată, interzis ca
scriitor1– absent din ţară. De atunci încoace, a (re)devenit, printre noi, o „prezenţă“
remarcată. Şi asta în mai multe privinţe: şi ca… „persoană fizică“ ce îşi împarte, chiar dacă
inegal, timpul între Paris şi Bucureşti, şi ca scriitor – i s-au (re)editat în România cărţile din
exil şi de dinaintea exilului, a scris şi publicat cărţi noi, a fost (re)descoperit de cititori şi de
critici, comentat şi re-inserat în tabloul de ansamblu al literaturii române contemporane – ,
şi ca „actor“, destul de activ şi, în orice caz, „vizibil“, însă incomod (şi, pentru unii, chiar
iritant !) în arena dezbaterilor publicistice pe teme culturale.
Prezenţa lui – destul de stăruitoare, în anumite perioade – în publicistica literară post-
decembristă a putut fi înregistrată, nu fără temei, ca o componentă a adevăratei sale
campanii (campanie ironizată nu tocmai „subţire“ de unii observatori, nu se ştie de ce
răuvoitori ori doar deranjaţi de un demers perfect legitim, în fond) de auto-repatriere
literară, de întoarcere în literatura – şi în lumea scriitoricească – din care se încercase a fi
eliminat.
Scriitorul a publicat nu puţine articole (în majoritate „şotroane“, adică aparţinătoare
unei specii publicistice de factură proprie, lansată în anii ’60-’70), eseuri, intervenţii
polemice diverse. A mai publicat, în reviste, pagini de jurnal, de (cvasi-)memorialistică –
excelente sub raport literar, acestea din urmă, însă, din păcate, spre regretul admiratorilor,
foarte puţine, disparate, livrate cu avariţie şi reticenţă…– sau de corespondenţă. Şi, mai
ales, a fost darnic în interviuri. Zeci de interviuri sau convorbiri, apărute în numeroase
publicaţii, ulterior adunate, în bună parte, în volum – în două rânduri: în 1993, alături de
alte texte publicistice, în Întoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite (Editura Institutul
European, Iaşi) şi în 2000, în Războiul literaturii încă nu s-a încheiat (Editura Allfa,
Bucureşti), volum format exclusiv din convorbiri – , ar fi fost menite să pună în circulaţie
punctul de vedere şi poziţia prozatorului faţă de importante chestiuni ale epocii actuale (nu
numai în materie de cultură sau literatură) şi, totodată, o „auto-prezentare“ (evident că
subiectivă, cum altfel ?, dar în acelaşi timp bogată în informaţii puţin sau prost
cunoscute…). S-ar părea, însă, ca acele interviuri mai mult au iritat sau întărâtat, decât au
cucerit sau convins. Ciudat, oare de ce ? „Vina“ nu mi se pare să fi fost a intervievatului,
mereu disponibil, locvace (bun, de fapt marea majoritate a convorbirilor sunt, şi bine că
sunt, realizate în scris, dar convenţia e că sunt rostite, aşa că putem zice: „locvace“), cu
exprimare clară şi neînvăluită.
Ori, cine ştie, poate că – dintr-un anumit punct de vedere – „vina“ (pentru „insuccesul“
mai vechilor interviuri) este totuşi a lui, a lui Dumitru Ţepeneag. Ca personaj public,

1
Mai precis spus: i s-a ridicat cetăţenia română, fără ca el să fi cerut acest lucru, şi, implicit,
el aflându-se în acel moment la Paris, i s-a interzis să se întoarcă în ţară, ceea ce
echivalează cu o expulzare; opera îi fusese, între timp, pusă la index (prin retragerea din
librării şi din bibliotecile publice a cărţilor deja apărute şi prin interzicerea oricăror referiri
la ele în presă, în volume de critică ori istorie literară etc.)
scriitorul e, se ştie, „ţepos“ (s-a încetăţenit obişnuinţa, de altfel nedescurajată de cel vizat,
să se recurgă la acest adjectiv, justificat nu numai de străveziul calambur cu referire
onomastică, ci, în primul rând, de…realităţi), spune pe şleau ce are de spus chiar şi atunci
(ori, poate, mai ales atunci) când ştie că deranjează, nu e dispus să accepte soluţii de-a gata,
să se plieze din oportunitate sau pusilanimă (pseudo-)gentileţe unor consemne de grup. Nu
are de gând să „menajeze“ în vreun fel pe cineva sau ceva: nici pe cititor, nici pe
intervievator, nici direcţia ziarului ori revistei în care urmează să apară interviul, nici
gruparea politico-culturală ori facţiunea scriitoricească de care depinde, mai mult sau mai
puţin direct, publicaţia respectivă. Are, în multe chestiuni, păreri neconvenţionale, oricum –
diferite de soluţiile ce decurg automat din una sau alta dintre seturile prefabricate de păreri
şi poziţii (diverse, opuse unul în raport cu altul, însă, vai, mai degrabă simpliste, rigide şi,
pe deasupra, mult prea puţin numeroase) care circulă la noi pe piaţa ideilor şi a „crezurilor“
literare şi social-politice (cel puţin la nivelul dezbaterilor publicistice). Discursul lui e, în
mod caracteristic, unul singular.
Atâta intransigenţă şi atâta originalitate, proferate cu atâta tenacitate, ajung, evident, să
irite. Li s-a adăugat, probabil, ca factor „iritant“, caracterul repetitiv pe care îl vădesc
interviurile acordate de Dumitru Ţepeneag. Scriitorul se pronunţă mai ales asupra lucrurilor
care-l interesează efectiv şi în legătură cu care are sentimentul că are ceva relevant de spus.
Inventarul acestora e relativ restrâns, în orice caz precis delimitat. De aici, în loc de o paletă
eteroclită de intervenţii diluate pe subiectele cele mai diverse, interviurile lui propun o
multitudine de variaţiuni, energice, pe câteva teme, reluate iarăşi şi iarăşi: onirismul şi
grupul oniric, aspecte autobiografice din perioada exilului (susţinerea „mişcării Goma“,
relaţiile cu exilul cultural românesc parizian, „refugiul în şah“ sau aşa-numita „retragere
sub cort“, ca „un Ahile de iarmaroc“, relaţiile cu Nicolae Breban), dar şi de dinainte de
aceasta (prietenia cu Leonid Dimov, „gesta“ onirismului, atmosfera din mediile noastre
literare în vremea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia etc.), o sumă de consideraţii
privind propriul destin literar, autocomentarii şi confesiuni „poietice“ în marginea propriei
opere, o seamă de aspecte de teorie literară (aplicată), păreri vizând situaţia şi şansele
literaturii române actuale, şansele, în general, ale literaturilor din ţările/limbile „mici“ (ale
„Estului“ etc.), dar şi şansele – sau perspectivele – literaturii ca atare (pândită, după părerea
lui D. Ţ., de pericolul de a se transforma într-un simplu „artizanat“), diferite observaţii şi
reflecţii relative la aspecte ale situaţiei lumii de azi (însoţite cu opinii despre capacitatea
mentalităţilor de la noi de a face faţă în chip adecvat somaţiilor decurgând din aceste
aspecte) şi alte câteva teme şi subiecte. Mărturiile şi informaţiile – de regulă inedite ori
puţin cunoscute – vehiculate de Dumitru Ţepeneag cu asemenea prilejuri sunt demne de
mult interes, iar părerile lui sunt, cum spuneam, „nealiniate“ faţă de orice consemn
conjunctural, dar „sistemul“ pe care-l configurează e dotat cu o pronunţată coerenţă internă,
definind o personalitate.
Abordarea în mod repetat, la intervale nu foarte lungi, de către acelaşi locutor opinent,
a aceloraşi teme si subiecte se soldează inevitabil cu repetiţii, inclusiv la nivelul
formulărilor, a detaliilor „de culoare“ invocate într-un context sau altul. Nici „colecţia“ de
interviuri a lui Dumitru Ţepeneag nu a putut evita această fatalitate. De aici, poate, pentru
unii receptori, o anumită plictiseală, care a putut aluneca spre iritare şi spre o reacţie mai
degrabă ironică la adresa unui discurs publicistic altfel impresionant prin fermitatea şi
constanţa convingerilor susţinute.
Dl Alex. Ştefănescu, de pildă, într-un destul de recent Zoom critic, opinează că: „Pe
Dumitru Ţepeneag îl preocupă – şi chiar îl obsedează – să readucă în memoria
contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră important, iar lui să i se
recunoască rolul de ideolog al onirismului“ (ceea ce de altfel, nu este cu totul eronat, însă
percepem din tonul comentatorului o rezervă prudentă faţă de această „obsesie“, ca şi de
obiectul ei), şi tot el, în acelaşi text, ne explică faptul că [Ţepeneag] „revine de nenumărate
ori asupra subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului.
Această insistenţă ne provoacă, inevitabil, un zâmbet ironic. Unui nonconformist nu-i stă
bine să-şi administreze atât de atent nonconformismul“. E, desigur, o chestiune de
percepţie, şi nu putem cere cuiva care nu aderă la un subiect dat, de a cărui importanţă
probabil că se îndoieşte, să nu fie sâcâit de reiterarea lui stăruitoare. Însă mi se pare ciudat
să aştepţi de la un personaj pe care-l percepi ca nonconformist tocmai…conformarea la un
subînţeles, presupus „cod de comportare“ al nonconformiştilor. În fine ! Dl Alex.
Ştefănescu mai e de părere şi că: „Dumitru Ţepeneag (…) poate pierde într-o clipă ce a
adunat într-o viaţă. Declaraţiile sale sunt aproape întotdeauna lipsite de diplomaţie.
Scriitorul renunţă pe neaşteptate la prieteni vechi, dar nu pentru că i-ar trăda, ci pentru că în
cine ştie ce împrejurare simte imperios nevoia să le trântească în faţă ceva neplăcut. El are
un mod simpatic de a fi antipatic. Nu urmăreşte atingerea unui scop perfid, ci voieşte, ca
Zoe, scandalul cu orice preţ. Scandalul literar“. Impresia că D. Ţ. caută „scandalul cu orice
preţ“ , „ca Zoe“ (poate… ca Miţa), va fi fost iscată de intransigenţa şi singularitatea
semnalate mai sus, derutante pentru un spirit fără apetenţă pentru ele.
Referindu-se direct la volumul de interviuri Războiul literaturii…, dlui Alex.
Ştefănescu i se pare că „scriitorul răspunde înţepat la aproape fiecare întrebare“ şi, în
sprijinul afirmaţiei, furnizează de îndată „câteva exemple“ (de răspunsuri aşa-zis înţepate),
precum: „– Spuneaţi odată că îl admiraţi pe Nicolae Manolescu.../– Admiraţia pentru
Manolescu mi-a mai trecut niţel...“ (nu înţeleg totuşi de ce o asemenea declaraţie e
înregistrată implicit ca „răspuns înţepat“, dat fiind că oricine are, în timp, ca şi dl
Ştefănescu, dreptul la „o nouă lectură“…–n.n.), sau: „ – Teribilismele lui Cioran de mult nu
mă mai impresionează...“ ( pe dl Ştefănescu par să-l agaseze teribilismele lui Ţepeneag, aşa
că ne-am fi putut aştepta să-l vedem mai înţelegător cu privire la o reacţie similară a lui
Ţepeneag faţă de teribilismele altcuiva, fie acela şi Cioran – n.n.). „Înţepat“ pare să fi fost –
în pofida aparenţei jovial-concesive, uşor amuzate, a observaţiilor sale – însuşi dl Alex.
Ştefănescu citind interviurile acordate de Ţepeneag. Am zăbovit poate cam mult asupra
acelui Zoom critic , dar am făcut-o ca să…exemplific genul de reacţii pe care prestaţia mai
veche de intervievat a lui Dumitru Ţepeneag le-a putut stârni.
Am spus „mai veche“ pentru că, iată, la „dosarul“ reprezentat de corpusul cunoscut de
interviuri acordate de scriitor s-a adăugat recent o nouă – şi foarte importantă –„piesă“.
Menită nu propriu-zis să modifice datele problemei, cât să le precizeze şi fixeze cvasi-
definitiv, punând capăt – pentru receptorii de bună credinţă – oricăror eventuale iritări
iscate de aparenţa repetiţiei obsesive şi a dispoziţiei belicoase perpetue. Este vorba de o
carte2, o carte-convorbire pe care autorul a realizat-o printr-o inteligentă colaborare cu Ion
Simuţ (care va fi avut, presupunem, iniţiativa acestui „proiect“ şi care şi-a asumat cu
oportunitate rolul de interlocutor).
Cartea reia – nu putem spune că „rezumă“, pentru că, dimpotrivă, dezvoltă – practic
toate chestiunile mai importante atinse de Dumitru Ţepeneag în articole şi interviuri, în
cursul ultimului deceniu şi jumătate. O face într-o versiune fluentă, aerată şi densă totodată,
bine echilibrată, fără repetări inutile şi fără „lungimi“. Lectura e plăcută şi incitantă, şi

2
Dumitru Ţepeneag, Clepsidra răsturnată, convorbiri cu Ion Simuţ urmate de o Addenda,
Piteşti-Bucureşti, 2003, Editura Paralela 45
poate deveni pasionantă, chiar şi pentru cine va fi citit şi precedentele piese ale „dosarului“
publicistic şi confesiv al prozatorului.
„Convorbirile“ care o alcătuiesc au fost realizate, de fapt, în scris, pe îndelete (unele
datări explicite, prezente în întrebările lui I. Simuţ, fac să se simtă durata dialogului:
„Sfârşit de februarie 2001…“, „…acum, în 22 mai 2002, când ne vedem la Cluj…“), cum
se obişnuieşte – cu bune rezultate – în asemenea cazuri (spontaneităţii replicii orale,
binevenită în interviuri scurte şi rapide, îi este preferabilă, în întreprinderi mai ample,
chibzuinţa şi precizia garantate de redactarea scrisă). Competenţa lui Ion Simuţ în materie
de literatură română contemporană în general şi de biografie şi operă a lui Dumitru
Ţepeneag în particular i-a permis să-şi formuleze întrebările astfel încât ele să fie cât mai
relevante şi bine „ţintite“. Criticul – faptul se cuvine să fie subliniat ! –-nu arborează
postura comodă a interlocutorului obsecvios-complice, simplu „rezonator“ fără iniţiativă,
ci, dimpotrivă, are grijă să-i adreseze intervievatului şi necesarele întrebări incomode, „în
răspăr“, apoi să intervină cu mici comentarii – uneori de distanţare sau de relativizare – ori,
în pasaje polemice, să ţină loc de „avocat din oficiu“ al părţii adverse.
În orice caz, rezultatul colaborării bilateral simpatetice a criticului şi prozatorului e
admirabil. Avem, în sfârşit, un Ţepeneag par lui-même . Un volum, repet, fluent, aerat şi
dens, atractiv la modul superior (chiar dacă „supărător“, sub un raport sau altul, pentru unul
sau altul dintre cititorii potenţiali: este aceasta, în fond, încă un atribut ţinând de
„atractivitate“, în sens larg !), compact şi bogat în informaţie (biografică, bibliografică,
istorico-literară etc.) de primă mână, în luări de poziţie şi explicitări teoretice.
Materialul e tematizat şi repartizat în secţiuni cu titluri grăitoare: Răsturnarea
clepsidrei (cu trei capitole componente: Un român la Paris, în 2001, Regăsirea României.
1989-1990, Disidenţa şi exilul), Grupul oniric, Principii estetice de creaţie şi construcţie.
Titlul volumului, cam enigmatic, poate, pentru „necunoscători“, e într-un fel pandantul
aceluia de Le mot sablier (Cuvântul nisiparniţă)3, al cărţii bilingve din 1985, în care
Ţepeneag şi-a „înscenat“ şi descris trecerea – ca scriitor – de la limba română la cea
franceză, trimiţând, astfel, la „întoarcerea“ prozatorului, după 1989, în literatura română,
dar şi, în general, la măsurarea scurgerii timpului.
La sfârşitul volumului, ca Addenda, sunt reproduse patru scrisori – din martie-aprilie
1989 – ale lui Dumitru Ţepeneag către Alain Paruit : sunt texte înrudite tematic şi stilistic
cu cele ale convorbirilor cu Ion Simuţ, pe care le completează oportun, comportând totodată
şi autoritatea documentului (privat, dar…document) „de epocă“ privind spinoasa chestiune
a relaţiilor scriitorului cu exilul intelectual românesc de la Paris, în anii ’80. Aflăm despre
intenţia lui de a scrie, atunci, o carte pe această temă, pe care plănuia s-o articuleze sub
formă epistolară (prima scrisoare începe astfel: „Dragă Alain, nu pot să încep să scriu cartea
despre exil dacă nu am un destinatar anume (…) care în acelaşi timp să cunoască «istoria»
şi «personajele» ei, să fie un martor, un participant şi un confident. Eşti singurul care
întruneşti toate aceste calităţi şi poţi să veghezi ca nu cumva să mă apuc să bat câmpii, să
cad de-a binelea în mania persecuţiei (cum mi-ai spus mai deunăzi“), şi se poate presupune
că o parte – esenţialul – din materialul destinat acelui proiect abandonat se regăseşte în
volumul de faţă. În chiar scrisorile din Addenda, dar şi în convorbiri.
Revenind la textul acestora, aş preciza că, vorbind, mai sus, de „echilibru“, mă
gândeam între altele şi la împletirea, mi se pare că judicios proporţionată, între aspectele
propriu-zis autobiografice (de altfel destul de greu de separat tranşant de cele privind istoria

3
Nisiparniţa este, o reamintim, o clepsidră cu nisip, vechi instrument de măsurare a
timpului.
literară: D. Ţepeneag e avar cu destăinuirile referitoare la biograficul esenţialmente privat,
nelegat de participarea lui la lupta literară) şi cele de autocomentariu teoretic. Enunţarea e
alertă, deloc plictisitoare. Intervievatul merge direct la esenţial, chiar dacă-l agrementează
cu elemente de culoare, cu detalii uneori pitoreşti.
Este desigur de prisos să subliniez că o asemenea confesiune e inevitabil „subiectivă“:
cum ar putea fi altfel ? Ea prezintă, asupra unor fapte şi împrejurări, o „versiune“, cea a lui
Ţepeneag. Diferită, fireşte, de cele ale altor contemporani, dar nu prin falsificarea
adevărurilor incontestabile, ci prin interpretarea şi „eclerajul“ pe cere li-l aplică. Ea nu va
putea, bineînţeles, mulţumi pe toată lumea, dar e fără îndoială menită să intereseze multă
lume, inclusiv pe cei care, nutrind opinii diferite de ale prozatorului român devenit – fără
voia lui – parizian, sunt dispuşi să şi le rafineze şi, eventual, revizuiască prin confruntare cu
susţineri interesante, convingătoare şi formulate cu onestitate nesuspectabilă.
După cum era de aşteptat, pasajele cele mai „delicate“ ale volumului sunt cele în care e
expusă, pe larg, „cariera“ de militant antitotalitar, prodemocratic, a lui Ţepeneag, pe fondul
„cazului Goma“ şi al relaţiilor scriitorului cu exilul românesc parizian, în anii ’70 şi ’80.
Subiectul e abordat cu infinită fineţe, cu răbdare, cu recurs la argumente şi fapte. După cum
am mai spus, Ion Simuţ nu şi-a asumat rolul ingrat de interlocutor complezent: a avut grijă
să pună toate întrebările incomode, care contrazic sau relativizează viziunea intervievatului.
Lucru lăudabil, fiindcă, astfel, prozatorul îşi precizează şi nuanţează iarăşi şi iarăşi poziţia,
până la totala ei elucidare. Ce e sigur, e că oportunitatea, necesitatea şi eficacitatea
protestului antitotalitar, a militantismului politic, apoi propaganda ( de orice „culoare“ ar fi
ea, inclusiv cea favorabilă unei cauze drepte) şi, în fine, primatul esteticului în literatură
( extrem de important pentru un scriitor ca D. Ţ., care înţelege să participe la protestul
politic, dar nu să-şi transforme opera în propagandă) sunt elementele unei ecuaţii foarte
greu de formulat în aşa fel încât să satisfacă pe toată lumea. Punctele de vedere şi soluţiile
lui Dumitru Ţepeneag vor putea fi îmbrăţişate, respinse, admirate, amendate, condamnate,
înregistrate cu interes şi folos etc. de unii sau de alţii dintre noi, dar e bine să fie cunoscute
în amănunt, urmărite în dinamica lor complexă.
Nu voi încerca, bineînţeles, să „repovestesc“ ceea ce numeam „versiunea“ lui
Ţepeneag, să o rezum în vreun fel: ar fi contraproductiv. Rândurile de faţă se doresc un
îndemn la citirea integrală a cărţii. Unde mai pui şi că o rezumare în toată regula ar genera
un text mult prea amplu pentru cadrul de faţă, asta dată fiind densitatea textului original. De
fapt, un fel de „rezumat“ – telegrafic – se constituie chiar din titlurile secţiunilor şi
capitolelor, citate ceva mai sus. El ar putea fi nu propriu-zis dezvoltat, ci mai degrabă
ilustrat, prin eşantionare. Fragmente de text care nu sunt, poate, cele mai importante din
carte, dar sunt caracteristice sau cu deosebire frapante, chiar dacă pierd mult prin scoaterea
din context, pot da o idee despre tonalitatea şi „dicţia“ întregului. Şi chiar, de ce nu, despre
unele dintre ideile cele mai importante.
Iată, de pildă, ce „îndrăzneşte“ ( ! ) să afirme Dumitru Ţepeneag răspunzând la o
întrebare despre literatura de exil din ziua de azi: „«Literatură de exil» e o vocabulă fără
sens, de vreme ce oricine poate publica în România“. Scriitorul a trăit exilul, în sensul
propriu al termenului, a fost el însuşi un exilat, asta o ştie toată lumea, însă despre
împrejurările concrete ale exilării sale mult prea multă lume ştie mult prea puţin, ceea ce-l
enervează pe cel interesat. De aceea – „cu riscul de a părea pisălog şi pedant“, cum spune
chiar el – nu ezită să reamintească faptele exacte, şi o face şi de data aceasta, nu înainte de
a-şi exprima năduful suscitat de relativul eşec al precedentelor încercări : „Mi-e greu să nu
mă enervez când cineva – din neglijenţă sau din convingere, nu contează ! – se exprimă în
aşa fel încât reiese că am «fugit» din România şi am cerut azil politic în Occident; iritarea
asta pe care, după cum vedeţi, nu pot să mi-o stăpânesc nici în discuţia cu dvs., vine din
faptul că am atras atenţia de nu ştiu câte ori, în nu ştiu câte interviuri am insistat, am
explicat cu răbdare cum mi-am pierdut cetăţenia română…şi tot degeaba !“ etc. (urmează
relatarea amănunţită a felului în care D. Ţ. s-a pomenit, fără voia lui, parizian).
Pentru cei interesaţi de aspecte „poietice“ sau de eventuale „surse“ de inspiraţie (nu
livreşti, ci concrete) pentru unele motive ori detalii din opera scriitorilor, un fragment inedit
– dintre cele, rare, vizând biografia pre- sau extra-literară a intervievatului – e cu deosebire
preţios: „Cât priveşte locurile copilăriei, bucureştean din naştere fiind, n-am avut parte de o
«Coasta Boacii» decât în cele câteva veri când mă trimiteau la Mehadia, la bunică-mea.
Încercam să prind peşte în Belareca, ori mă jucam ore întregi în jurul morii părăsite, de la
marginea satului, în «ţigănie». Mai sus începea muntele.(...) Una din mătuşi era măritată cu
măcelarul satului. Eram fascinat nu atât de prăvălie, cât de curtea din spate, unde Ioji-baci,
parlagiul, sacrifica animalele. Mi-era frică de cuţitul lui lung şi tăios“. Cunoscătorii prozei
lui Ţepeneag vor „descoperi“, probabil, în aceste rânduri atestarea împrejurările biografice
din care s-au cristalizat ulterior motivele animalului înjunghiat, al măcelarului, dar şi,
probabil, al „peştelui mort“, reperabile în Zadarnică e arta fugii, Specialistul şi în alte texte.
Nu e cine ştie ce mare lucru, de acord, dar nici ceva cu totul neintersant nu este !
În altă parte, un pasaj conţine, expusă cu toată francheţea, fără menajamente şi fără
„diplomaţie“, o impresie ale cărei comunicări anterioare i-au adus scriitorului reproşuri ori
consternată suspiciune: „Pentru mine, Revoluţia şi-a pierdut majuscula în Piaţa
Universităţii, înainte de invazia minerilor. Dezamăgirea a venit întâi din partea
intelectualilor. A fost, ca să zic aşa, invazia intelectualilor, cu toată demagogia deşănţată şi
cu accente de extremă dreaptă. Discursurile din balcon ale celor care urmau să formeze
noua nomenclatură. Regimul cu partid unic era înlocuit de gândirea unică, de discursul
unic. Toţi spuneau acelaşi lucru cu o mare, oratorică exaltare. Era o spălare generală a
păcatelor din tipul ceauşismului. Se ţipa «Jos comunismul !», şi cel puţin jumătate din cei
adunaţi în piaţă fuseseră membri de partid. Cei de la balcon poate că nu-şi dădeau seama că
reproduc aceleaşi scene pe care îmi închipui că le detestau ei înşişi cu câtva timp înainte.
Era acelaşi teatru socio-politic ca şi în timpul lui Ceauşescu“.
Nesuspectabil în nici un fel de convingeri pro-comuniste, Ţepeneag e imun şi la
idolatrizarea capitalismului, a oricărui fel de capitalism, ca panaceu infailibil, iar remarcile
lui, pertinente, sunt în răspăr cu alte poziţii, sfios-necritice: „Ce se întâmplă în România, ca
şi în alte ţări foste comuniste, e trecerea de la comunismul dictatorial şi sărac la un soi de
«capitalism sălbatic» , caracterizat, pe plan cultural, printr-un vârtej mediatic în care presa
populistă, de fapte diverse şi «de scandal», precum şi serialul televizual sub-mediocru,
domină într-un mod semnificativ. Grav e că acest tip de subcultură se impune ca model şi
cititorilor de literatură – câţi or mai fi rămas…Dar să ştiţi că şi în ţările capitaliste
hiperdezvoltate literatura de calitate e marginalizată, iar supremaţia televiziunii e de
necontestat. Nu vreau acum să mă lansez în consideraţii de filozofia culturii. Nu vă ascund
că sunt destul de pesimist.“. Iată şi o „ştire din Franţa“ pe care azi suntem mai pregătiţi s-o
înţelegem decât am fi fost cu 10-15 ani în urmă: „Un scriitor francez trebuie să aibă avere
personală ca să poată scrie ce vrea, fără să se supună dictaturii publicului larg, adică
cenzurii zise economice, care, o spun cu toată tăria şi după o experienţă îndelungată, e mai
nocivă decât cenzura politică“.
Va irita poate – pentru că e rostită „din afară“, din postura cuiva care a trăit câteva
decenii într-o ţară cu democraţie solidă, dar…asta e situaţia – o pledoarie precum aceasta:
„Nu vă hotărâţi nici după atâţia ani să gândiţi singuri, să vă contraziceţi şi să ajungeţi la
nişte concluzii provizorii şi slab majoritare, pe care apoi să le aplicaţi în aşteptarea altor idei
care să se arate mai convingătoare şi să se impună electoral. Asta se cheamă democraţie şi
nu e mare lucru, desigur, dar încă nu s-a găsit ceva mai bun, minţile noastre încă nu sunt
coapte pentru altceva. Măcar să se ajungă în România la acest nivel modest de conştiinţă
politică democratică“.
Iată şi câteva afirmaţii cât se poate de limpezi privind rolul de „eminenţă cenuşie“
jucat de scriitor în vremea susţinerii mişcării de opoziţie a lui Paul Goma: „Acesta era rolul
meu: să pregătesc disidenţa lui Goma, să trag sforile din umbră, din culise. Un rol de
eminenţă cenuşie care nu e uşor de jucat. A trebuit să renunţ, în acest rol, dacă nu la
orgoliu, în orice caz la orice fel de vanitate. Am reuşit pentru că eram, pe vremea aceea, un
adversar îndârjit al regimului aşa-zis comunist. Puneam mai mult preţ pe eficacitate decât
pe glorie ! (…) Securitatea cunoştea foarte bine rolul meu. Credeţi că de florile mărului mi-
a fost retrasă prin decret naţionalitatea română !… Şi mai e ceva. Am preferat acest rol şi
pentru că eu făceam literatură onirică, nu realistă, contestatară. Înţelegeţi ? N-am vrut să-
mi sacrific literatura, adică în loc să scriu ce vroiam eu să scriu, să mă apuc să scriu opere
de contestare politică. Orice sacrificiu, numai acesta nu…“. Ceva mai încolo, când I. Simuţ
revine asupra chestiunii (citez din textul întrebării lui: „ Curios este că nu aţi simţit deloc
tentaţia unei politizări a prozei dvs. Era suficient ceea ce făcea, în proză, Paul Goma ?
Cum apreciaţi – atunci şi acum – experienţa lui politică încorporată estetic în operă ? Era
chiar la antipodul convingerilor dvs. despre menirea literaturii ?“), răspunsul lui Ţepeneag
e cât se poate de tranşant: „Da, d-le Simuţ, era la antipodul esteticii mele, şi mă mir din
partea dvs. – doar sunteţi unul din cei care au avut răbdare să mă citească şi să mă analizeze
– că îmi puneţi o asemenea întrebare. Opoziţia mea a fost politică în viaţă, nu şi în operă.
Acestea fiind zise, a lansa un curent opus realismului-socialist poate fi consemnat de istorie
drept un eveniment cu consecinţe politice. Departe de mine ideea turnului de fildeş…Un
lucru e totuşi sigur: între literatura de tipul Goma (independent de valoarea ei !) şi literatura
grupului oniric există o prăpastie“.
Când vine vorba chiar despre grupul oniric – despre a cărui istorie şi „funcţionare“
scriitorul, în calitatea lui de insider, comunică sumedenie de lucruri demne de tot interesul
–, diversitatea lui intrinsecă e afirmată fără ezitare: „Noi toţi cei din grup, şi cei din jurul
grupului, mă rog, cei mai mulţi dintre noi, eram nişte personalităţi scriitoriceşti distincte.
Fiecare îşi concepea opera şi independent de grup. Faptul de a fi reuşit să-i adun cât de cât
la un loc pe toţi aceşti poeţi şi prozatori remarcabili [ Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu,
Virgil Tănase, Iulian Neacşu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel,
Şerban Foarţă ş.a. – n.n.] ţine oarecum de miracol.“
Din capitolul Principii estetice de creaţie şi construcţie , ar fi trebuit să citez (dar, din
economie de spaţiu, n-o voi cita, fiind ea prea amplă) ampla referire – foarte interesantă şi,
dacă nu mă înşel, inedită, enunţată „în premieră“ cu acest prilej – la proiectul, abandonat,
de a scrie un „roman şahist“, textualist („ Mai înainte de-a scrie însă Pigeon vole, am avut
un proiect structurat pe jocul de şah. Din păcate n-am scris decât vreo două capitole. Tot în
franceză. “ etc. – v. p. 135-136 din Clepsidra întoarsă). Reproduc însă un foarte plastic
autocomentariu, cu referire metaforică la muzică: „Pigeon vole este o scriere textualistă la
care eu ţin foarte mult. În măsura în care mi se permite să fac o analogie între literatura mea
şi muzică, acest text e un fel de salt în dodecafonism, dacă nu chiar în serialism. Din punct
de vedere formal, «trilogia» [Hotel Europa, Pont des Arts, Maramureş – n.n.] care a urmat
e o întoarcere la muzica armonică, la contrapunctul fie el şi romantic, la acea literatură
(simfonică oricum şi cu ambiţii totalizante) cât de cât suportabilă pentru cititorii obişnuiţi“.
Dintre laitmotivele textelor publicistice post-decembriste ale lui Dumitru Ţepeneag, cel
reprezentat de întoarcerea sa în literatura română şi de raporturile lui cu ţara natală este
dacă nu cel mai consistent ilustrat (cantitativ vorbind), probabil că cel mai important şi mai
dramatic. Voi încheia, de aceea, cu câteva spicuiri din declaraţiile pe această temă incluse
în Clepsidra răsturnată. Scriitorul explică: „Ştiţi, un exilat la Paris, chiar dacă obţine
cetăţenia franceză (eu am obţinut-o în 1983) nu înseamnă că devine neapărat francez. Dar
nu mai e cu totul nici rus, ungur sau…român. Copiii lui vor fi şi se vor socoti francezi, dar
el (eu !) nu va fi nici cal, nici măgar. Va fi (sunt) un fel de fiinţă cosmopolită, un cetăţean
european care se poate deplasa cu mai multă uşurinţă (pe plan psihologic) dintr-o ţară în
alta decât francezii, nemţii sau alţi cetăţeni europeni de baştină. Dezrădăcinarea îmi
îngăduie să mă bucur de o mai mare mobilitate decât ei. E un avantaj ? Nu ştiu“. Deşi, în
ultimii aproape cincisprezece ani, e prezent frecvent, şi pentru răstimpuri destul de lungi, la
Bucureşti, Ţepeneag, ca „persoană fizică“, încă nu s-a întors „de tot“, în sensul că
domiciliul său principal a rămas (deocamdată ? ) cel parizian: „Dacă e să stau într-o
capitală, într-o metropolă, prefer Parisul, care e poluat, dar măcar e plăcut la vedere. Şi-apoi
la Paris mă aflu de treizeci de ani şi mai bine. Cea mai mare parte a vieţii de adult aici mi-
am petrecut-o. La Bucureşti mă duc pentru interese literare, căci sunt scriitor român, scriu
în româneşte. Asta nu s-a prea observat: că sunt singurul scriitor care, după ce-a scris într-
una din limbile de circulaţie mondială, s-a întors la idiomul natal. Dar să trecem…“. Şi,
aproape de finele volumului, găsim rândurile următoare: „Eu am continuat să scriu [în
româneşte, după 1989 – n.n.] , ba chiar am scris mai mult decât înainte, pentru că aveam un
scop foarte precis: vroiam cu orice preţ să fiu reintegrat în literatura română, în istoria
acestei literaturi destul de năpăstuite, din care fusesem izgonit pentru motive extraliterare.
Izgonit ca o slugă, fără ca nimeni să îndrăznească să protesteze ! Eram mânat deci de un
sentiment mai puternic decât toate celelalte. Nu o simplă dorinţă de afirmare, ci repararea
unei injustiţii“.
Părerea mea este că – oricum ar percepe el, subiectiv, situaţia actuală – Dumitru
Ţepeneag s-a întors, cu brio, în literatura din care fusese izgonit. Faptul mi se pare de
ordinul evidenţelor indiscutabile. Restul, vorba ceea (dacă mi se permite calamburul cam
riscant), e… literatură.
Din câte îmi aduc aminte, într-un eseu foarte atent construit, dar cam criptic sau
echivoc la nivelul atitudinii auctoriale (împărţită, parcă, între admiraţie şi reproş) Nicoleta
Sălcudeanu descoperea în Dumitru Ţepeneag un „mioritic“. Ei bine, eu cred că intuiţia era
justă, cred că termenul – oricât ar fi fost el de demonetizat, în ultima vreme, prin utilizări
burleşti sau sarcastice, în presa umoristică, şi învestit cu conotaţii precum: „paseist“,
„retrograd“, „provincial“, „antieuropean“, „tradiţionalist“, „conservator esteticeşte“ etc. –
trebuie acceptat în legătură cu Dumitru Ţepeneag.
El chiar este un „mioritic“, în sensul cel mai curat. Un mioritic nu paseist, retrograd,
conservator, antieuropean, învechit esteticeşte etc., ci unul (neo-)avangardist, extrem-
contemporan ( nu îndrăznesc să spun: „postmodern“, pentru că, pe D. Ţ., termenul-sesam
atât de copios vehiculat a început, declara el mai demult, să-l enerveze !), european,
bineînţeles.