Ultimele Bun

ION D.
SÎRBU
♦
ULTIMELE…
ION D. SÎRBU
ULTIMELE…
Selecție și îngrijire
de
TOMA VELICI
Editura Măiastra
Târgu Jiu, 2019
Coperta: Mihaela ȘCHIOPU
NOTA EDITORULUI
Volumul de față reunește scrisori și texte, pe care

Ion D. Sîrbu le-a scris în ultimele luni de viață : noiembrie
1988 – iunie 1989. Acestora le-am adăugat Să nu uit…
(1973) și finalul romanului Dansul Ursului (1987), pe care le-a
citit și înregistrat, pe bandă magnetică, în seara zilei de 20
noiembrie 1988, numindu-le „În loc de testament“.
Cvasimajoritatea au fost publicate în presa literară ori în
volumele de corespondență și în Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal. Dar, Ultimele… conține și câteva texte inedite : două
scrisori către traducătoul său în limba cehă, prof. univ.
Jiřího Našince, și pagini din „Caietul VII“, în care a început, la
7 iunie 1989, să-și scrie amintirile.
În ce privește editarea, precizăm că textele au fost
transcrise după copii xerox, intervențiile editorului fiind
nesemnificative, întrucât Ion D. Sîrbu scria și vorbea o
limbă contemporană literară. Am păstrat, cum se va
constata, acele forme de grafie specifice autorului.
Mulțumim Doamnei Elisabeta Sîrbu, omul fără de
care acest proiect, început acum zece ani, nu ar fi fost
finalizat. De asemenea, Clarei Mareș, cercetător științific la
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc, autorul lucrării Zidul de
sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, și ing. Alexandru
Farcaș, nepotul Scriitorului, amândoi devotați apărători și
discipoli ai lui Ion D. Sîrbu.
Toma VELICI
5
„Se împlinesc, zilele acestea, o sută de ani de la
nașterea unui om greu încercat de Istorie, care și-a păstrat,
ca nimeni altul, demnitatea (capul la locul lui și mintea
limpede), într-o vreme în care confrații au dat-o pe nimic,
s-au târât nevolnici și lași, încovoiați de propriile scăderi
omenești mai mult chiar decât de apăsarea vremurilor.
[…]. Căutați-i cărțile, dragii mei, și veți trăi revelația
întâlnirii cu un mare spirit, Ion Desideriu Sîrbu – fiu de
miner, născut în «colonia» Petrila, cum îi plăcea să spună,
la 28 iunie 1919, acum o sută de ani“.
Mihai ȘORA
NOTĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ
Născut la 28 iunie 1919, în „Petrila – Valea Jiului“.

Fiu al minerului Ion (Ioan) Sîrbu şi al Ecaterinei (Glaser)
Sîrbu.
Liceul de Stat pentru Băieţi din Petroşani (1939) ;
Facultatea de Filosofie, Universitatea „Regele Ferdinand I“
Cluj – Sibiu (1940–1945) : „primul student la Filosofie
care proveneam dintr-o colonie muncitorească veche, de
mineri“. Îi sunt profesori, între alţii, Lucian Blaga („meş-
ter-grinda conøtiinţei noastre cărturăreøti“), Liviu Rusu,
D. Popovici, Onisifor Ghibu („profesor de educaţia naţi-
unii“), D. D. Roşca, Nicolae Mărgineanu.
Nu se poate bucura din plin de anii studenţiei, întru-
cât la 1 septembrie 1941 este „concentrat participant la
război“, iar pe 15, aceeaøi lună, este trimis pe front, ser-
gent, comandant de tun anticar, „în linia I-a“. Ia parte la
luptele de la Odessa, Crimeea, Don, Stalingrad. Vine în
scurte permisii, pentru susţinerea examenelor. La Stalin-
grad, este rănit øi luat prizonier, dar este „dat mort“.
Evadează din coloana de prizonieri în „plină stepă cal-
mucă“, şi, după 1800 km, parcurøi pe jos, øi un stagiu în
spital la Mariopol (bolnav de tifos), în aprilie 1943 soseøte
la Sibiu, unde află că „Oana şi Drimba ţinuseră un
7
moment de reculegere «pentru colegul nostru Sîrbu, mort
eroic în luptele de la Stalingrad“. După un an de „şcoală
serioasă“, în primăvara lui 1944, este remobilizat øi trimis
pe front, la Iaøi: „Eram […] singurul student din întreaga
Facultate care, ca pedeapsă politică (făceam parte dintr-o
organizație de bază comunistă“), eram mereu și mereu,
trimis pe front.“ Dezertează, la 15 august 1944, după ce
trăsese într-un procuror militar, pe care îl socotea vinovat
de condamnarea øi executarea unui prieten. După mai
multe aventuroase peripeţii și un lung ocol prin Craiova,
la 26 august se prezintă la Sibiu. Liviu Rusu, acum pro-
rector, îl numeşte „secretar-pirivocic al Căminului studen-
ţesc „Avram Iancu“, devenit, după intrarea sovieticilor, o
şcoală de ofiţeri în marş…“ La regiment, era dat mort.
După câteva săptămâni, va fi trimis „la Gura Râului, ca
sergent interpret pe lângă un general rus, Iliuşin, din
Armata a II-a Ucraineană, condusă de Malinovski (care era
cantonat în Săliştele total evacuat)“. Îl conduce până la
Mureş. Dezertează, pentru a doua oară şi revine la Sibiu.
Întreaga iarnă, pregăteşte teza de licență, De la arhetipurile
lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Blaga, pe care o
susţine la 30 martie 1945, fiind declarat licenţiat în Filo-
sofia Culturii, Estetică şi Psihologie, cu menţiunea magna
cum laudae (media 9,71).
Din toamnă, frecventează cursurile Seminarului Peda-
gogic Universitar al aceleiaşi Universităţi, 1945/1946, spe-
cialitatea principală, Filosofie, secundară, Drept (media de
absolvire, 9,77). Se înscrie la doctorat cu teza Problema
metodei în estetică, înlocuită ulterior cu Despre funcţiunea
epistemologică a Metaforei, anul I, 1944/1945, anul II,
1945/1946, dar nu o susţine.
8
Profesor suplinitor la Conservatorul de Muzică şi
Artă Dramatică din Cluj – predă cursul de Estetică şi
Istoria literaturii dramatice universale (1946) ; asistent
universitar al profesorului Liviu Rusu, la Catedra de
Estetică şi Critică Literară (Universitatea din Cluj) ; con-
ferenţiar la Catedra de Istoria Artei, Institutul de Artă
din Cluj, cu limba de predare maghiară (1949). Exclus
din învăţământul universitar, pentru „orientări idealiste“ :
„În ziua de 28 decembrie 1949 (eu aşa îmi amintesc,
poate greşesc data) a apărut la avizierul Facultăţii de Filo-
sofie un mic anunţ prin care se comunica desfacerea con-
tractului de muncă pentru următoarele cadre didactice:
Lucian Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu şi asistentul
acestuia, Ion D. Sîrbu…“
După câteva luni de șomaj, profesor de limba română,
istorie, psihologie, în învăţământul mediu : Şcoala Medie
Mixtă Baia de Arieş (1 apr. – 31 aug. 1950) ; Şcoala Peda-
gogică de Băieţi din Cluj (1 sept. – 22 nov. 1950) ; Liceul
de Fete nr. 1 Român din Cluj (25 nov. 1950 – 1 sept.
1952) ; Şcoala de Muzică de 12 ani din Cluj (1 oct. 1952
– 1 sept. 1953) ; Şcoala Medie nr. 6 Cluj (1 sept. 1952 –
25 iulie 1955). Se stabileşte în Bucureşti, şi funcţionează
ca secretar de redacţie la „Revista de pedagogie“ (25 iulie
1955 – 18 sept. 1956), apoi redactor la revista „Teatrul“
(18 sept. 1956 – 17 sept. 1957).
Deţinut politic, 1957–1963. Arestat pentru „omisi-
une de denunţ“, la 16 septembrie 1957 : „Doinaş e arestat
în primăvară, vorbise cu Marcel Petrişor. Eu îl apăr în pro-
ces, vorbind ca Danton. În toamnă, 16 sept[embrie] 1957,
sunt şi eu arestat. Nedenunţarea lui Doinaş.“ După an-
chetă, printr-o „Ordonanță – de punere sub învinuire –“,
emisă de Direcția de Anchete Penale, la 5 octombrie 1957,
semnată de „anchetatorul penal de Securitate, lt.-Major
Brestoiu Horia“, Ion D. Sîrbu este învinuit „pentru săvâr-
9
şirea infracţiunilor de nedenunțare la crima de uneltire
împotriva securităţii interne a R.S.R.“ La 14 februarie
1958, „Tribunalul, în numele poporului […] condamnă
pe SÎRBU DEZIDERIU la 1 (un) an de închisoare co-
recțională“.
Eliberat la 17 septembrie 1958, este rearestat în ace-
eaşi zi, sub învinuirea de „uneltire împotriva ordinii so-
ciale“, „corpul delict“ constituindu-l Sovromcărbune, co-
medie satirică, scrisă în plin stalinism. Va fi anchetat de
cpt. Gheorghe Enoiu, „şeful anchetei, Secţia scriitori şi
intelectuali dificili“, şi cpt. Tudor Vornicu. I se înscenează
un nou proces, în urma căruia, la 16 decembrie 1958 este
condamnat „la 7 (şapte) ani închisoare corecţională şi 4
(patru) ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exer-
ciţiului drepturilor prev[ăzute] de art. 58, pct. 2–5 C[od]
P[enal], pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.“
Încarcerat la Jilava şi Gherla. Din 1959, până la sfâr-
şitul detenţiei, „lucrător cu braţele“ în coloniile de muncă
din Deltă (Salcia, Stoeneşti, Strâmba, Grindu, Periprava):
„Pedeapsa mi-am executat-o în cea mai mare parte în colo-
nii de muncă : la construcţii de diguri, tăiat stuf, desecări
în baltă, agricultură.“
La 6 februarie 1963, este pus în libertate pe baza
Decretului nr. 5/1963 al Consiliului de Stat şi trimis cu
„domiciliu obligatoriu“ la Petrila.
După opt luni de disperate încercări de a găsi un loc
de muncă, se angajează ca muncitor necalificat (vagonetar)
în Mina Petrila (nov.–dec. 1963), apoi, prin transfer, şef
de producţie la Teatrul de Stat Petroşani (ian.–iulie 1964).
De la 1 august 1964, „este trimis“ la Teatrul Naţional
Craiova, ca secretar literar (1964–1973). Aici, va fi supra-
vegheat atent de Securitate. Detalii şi documente, în Clara
Mareş, Zidul de sticlă, Ion D. Sîrbu în arhiva Securităţii,
Prefaţă de Antonio Patraş, Bucureşti, Curtea Veche, 2011.
10
Avertizat de Amza Pella că va fi concediat, întrucât
nu este membru P.C.R., la 1 octombrie 1973, se pensi-
onează medical.
Din 1977, începe să-şi scrie opera postumă: romanele
Lupul și Catedrala, Adio, Europa! (la codition roumaine),
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, şi, în paralel, trimite
sute de scrisori prietenilor şi cunoscuţilor atât în ţară, cât şi
străinătate, scrisori care, odată publicate, după 1990, au
clarificat multe aspecte ale biografiei lui Ion D. Sîrbu.
Se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1989, la
Craiova, după o lungă şi chinuitoare suferinţă (cancer pe
vălul palatin). În aceeaşi zi, pe scena Teatrului Naţional
Craiova, căruia i-a fost secretar literar, are loc a doua pre-
mieră a piesei sale, drama existențială Arca Bunei Speranțe.
Debut publicistic, în „Răscruci“, cu articolul La răs-
cruci (1 februarie 1941; debut literar, în „Curţile Do-
rului“, cu Duminecă, „o proză gorkiană“, inspirată de viaţa
minerilor (1941); debut editorial, cu nuvela Concert,
București, Editura Tineretului (1956); debut cinemato-
grafic, cu scenariul Bivoliţele (Corijenţa domnului profesor),
distins cu Premiul Cinematografiei (1957); debut drama-
turgic, cu O piatră de hotar, pe scena Teatrului Naţional
din Craiova (2 martie 1968).
OPERA
1. PROZĂ SCURTĂ
Concert, Bucureşti, Editura Tineretului, 1956.
Povestiri petrilene, Iași, Junimea, 1973; ediţia a II-a,
îngrijită şi tabel cronologic de Toma Velici, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1999; ediţia a III-a,
îngrijită și referințe critice de Toma Velici, Editura
Măiastra, Târgu Jiu, 2014
11
Şoarecele B şi alte povestiri Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1983; ediţia a II-a, Bucureşti, Huma-
nitas, 2006.
2. ROMANE
De ce plânge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Cra-
iova, Editura Scrisul Românesc, 1973 ; ediţia a II-a,
revăzută şi îngrjită de Elisabeta Sîrbu, ilustraţii de
Eustaţiu Gregorian, prefaţă de Ovidiu Ghidirmic,
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994.
Dansul Ursului, roman pentru copii şi bunici, Bucureşti,
Cartea Românească, 1988 ; ediţia a II-a, necenzu-
rată, îngrijită de Toma Velici, prefaţă de Ovidiu
Ghidirmic, Craiova, MJM, 2005.
Adio, Europa ! (la condition roumaine), Bucureşti,
Cartea Românească (vol. I, 1992 ; vol. II, 1993).
Ediţia a II-a, 1997, la aceeaşi editură ; ediţia a III-a,
Bucureşti, Editura Corint, 2006.
Lupul şi Catedrala, ediţie îngrijită de Maria Graciov,
Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1995.
3. TEATRU
La o piatră de hotar, piesă într-un act, Bucureşti, CSCA-
CCCP, 1968.
Catrafusele, comedie muzicală în două părţi, Bucureşti,
CICPMAM, 1974.
Teatru (Arca Bunei Speranţe, Frunze care ard, A doua faţă
a medaliei, Amurgul acela violet), Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1976.
Haţeg ’77 (Rapsodie transilvană), Bucureşti, Institutul de
Cercetări Etnologice şi Dialectologice,1977.
12
Arca Bunei Speranţe, seria Teatru comentat (Arca Bunei
Speranţe, Iarna Lupului Cenuşiu, La o piatră de
hotar, Frunze care ard, Covor oltenesc, Simion cel
Drept, Pragul Albastru. Volumul conţine un amplu
text intitulat În loc de autobiografie, o notă bio-
bliografică şi referinţe critice), Bucureşti, Editura
Eminescu, 1982.
Bieţii comedianţi (Sâmbăta amăgirilor, farsă în trei acte,
Catrafusele, vodevil cu cânticele, Bieţii comedianţi,
bufonadă, în două părţi, Legenda naiului, feerie în
două părţi, Dacia-1301, satiră fantastico-ştiinţifică,
Plautus şi Fanfaronii, comedie tragică), Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1985.
4. JURNALE ŞI SCRISORI
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, glose, ediţie
îngrijită de Marius Ghica, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1991; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Exerciţii de luciditate, roman politic, vol. II, ediţie
îngrijită de Elisabeta Sîrbu, postfaţă de Marin Sorescu,
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1993. Volumul I,
trei părţi : Iarna unu : 1983–1984 ; Iarna doi : 1984–
1985 ; Iarna trei : 1985–1986 ; volumul II, două părţi :
A patra iarnă : 1986–1987 ; Ultima iarnă : 1987–1988,
cărora li s-au adăugat notele din „Caietul VI“ al Jurna-
lului. Ulterior, au apărut încă trei ediţii : ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi
referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu,
prefaţă de Ovidiu Ghidirmic, postfaţă de Marin Sorescu,
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996 ; ediţia a
III-a, îngrijită de Elisabeta Sîrbu, cronologie de Toma
Velici, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român,
13
2005 ; ediţia a IV-a, ediţie şi prefaţă de Florea Firan,
Craiova, Scrisul Românesc, Fundaţia – Editura, 2009,
reproduce întocmai ediţia a III-a ; în colecţia Opere
Fundamentale. Coordonatorul colecţiei : acad. Eugen
Simion. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii,
referinţe critice și indici de Toma Velici în colaborare
cu Tudor Nedelcea, Introducere de Eugen Simion,
Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pen-
tru Ştiinţă şi Artă, 2013.
Traversarea cortinei, corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu
Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora,
ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica,
prefaţă de Virgil Nemoianu, Timişoara, Editura de
Vest, 1994.
Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar în-
grijit de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996
(ţine locul nr. 12, [decembrie] 1995, al revistei lu-
nare „Apostrof“). Adăugându-i-se noi scrisori şi eli-
minându-se „Jurnalul clujean“, volumul a fost
republicat cu titlul Scrisori către bunul Dumne-
zeu, ediţie îngrijită de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca
Apostrof, colecţia „Scrinul Negru“, 1998. Volumele
conţin scrisori către Eta Boieriu, Nicolae Boeriu,
Elisabeta Pop, Liviu Rusu, Tinca Rusu Liana şi
Cristina Rusu, Horia Stanca, Ion Vartic.
Printr-un tunel, corespondenţă Ion D. Sîrbu – Horia
Stanca, ediţie îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru
Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion
D. Sîrbu“, 1997.
Iarna bolnavă de cancer. Un „roman epistolar“ gândit de
Cornel Ungureanu. Scrisori către Deliu Petroiu,
Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998.
14
Tratat de rienologie. Literatură & caricatură de sertar,
Ion D. Sîrbu, Ion Barbu, vol. I, prefaţă de Tudor
Octavian, Craiova, Editura Scrisul Românesc; vol.
II, Petroşani, Editura Genesis, 2002.
Ce mai taci, Gary? 12 scrisori exemplare, ediţie îngrijită
de Mihai Barbu, concepţia grafică şi desenele din
volum, coperta şi tehnoredactarea, Mihaela Şchiopu,
Petroşani, Editura Genesis, 2002.
5. PUBLICISTICĂ
Atlet al mizeriei. În loc de autobiografie, ediţie a publi-
cisticii (vol. I), îngijită şi cu postfaţă de Dumitru
D. Sîrbu“, 1994.
Obligaţia morală. Din confesiunile unui dramaturg,
ediţie a publicisticii (vol. II), îngrijită şi cu postfaţă
de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei
Culturale „Ion D. Sîrbu“, 1994.
Cu sufletul la creier. Gary în dialog cu Tetrul minerilor
şi cu D. Velea. Caiet de critică şi istorie literară „Ion
D. Sîrbu“ (I), selecţie şi ediţie de Mihaela Leonescu,
Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“,
1996. În volum sunt inserate şi scrisorile către
Dumitru Velea.
Între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar
literar, ediţie a publicisticii (vol. III), îngrijită şi cu
postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura
Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, 1996.
Râs-cu-plânsul nostru valah, publicistică, vol. V, cu un
eseu de Lelia Nicolescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de
Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Cultu-
rale „Ion D. Sîrbu“, 1999.
15
Între timp, murisem – cronicar teatral – ediţie a publi-
cisticii (vol. V) îngijită şi cu postfaţă de Dumitru
D. Sîrbu“, 2005.
Un deget pe o rană. Despre plastică, ediţie a publicisticii
(vol. VI) îngijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea,
Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“,
2005.
Jertfe. Publicistică, poeme, corespondenţă, ediţie a
publicisticii (vol. VII) cu note şi îngrijită de
Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Cul-
turale „Ion D. Sîrbu“, 2009. În volum sunt inserate
şi scrisorile către Sergiu Al-George şi Dorina, pre-
cum şi cele către Dumitru Velea.
PREMII şi RECUNOAŞTERI
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Arca Bunei
Speranţe (1982).
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Şoarecele B şi
alte povestiri (1983).
Premiul Academiei pentru volumul Arca Bunei Speranţe
(1983).
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova pentru volumul
de teatru Bieţii comedianţi (1985).
Premiul revistei „Ramuri“ pentru întreaga creaţie (1988).
Premiul Special pentru „Destine excepţionale ale culturii
româneşti“, acordat de Uniunea Scriitorilor (1993);
Premiul anual pentru operă culturală, acordat cu ocazia
Marelui Bal al Academiei Caţavencu (1999).
*
Cetăţean de onoare post-mortem al oraşului Petrila (15 fe-
bruarie 1996).
16
Cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Craiova
(octombrie 1998).
Cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Petroşani,
pentru întreaga sa activitate culturală (27 august 2009).
MONOGRAFII ŞI STUDII
DESPRE ION D. SÎRBU ŞI OPERA SA
Toma Grigore, Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!“ de Ion
D. Sîrbu, Bucureşti, Cartea Românească, 1999.
Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera
postumă a lui Ion D. Sîrbu, Craiova, Editura „Ra-
muri“, 1999; ediţia a II-a, Craiova, Editura Univer-
sitaria, 2009.
Lelia Nicolescu, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, Craiova,
Scrisul Românesc, 1999.
Sorina Sorescu, Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii,
Craiova, Editura Aius, 1999.
Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu sau despre suferinţa spiritului
captiv, Iaşi, Editura Junimea, 1999.
Nicolae Oprea, Ion D. Sârbu şi timpul romanului, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2000. Ediţia a II-a, Târgo-
vişte, Editura Bibliotheca, 2015.
Mihai Barbu, Dicţionarul personajelor petrilene din opera
lui Ion D. Sîrbu, Petroşani, Editura Genesis, 2002.
Antonio Patraş, Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea tota-
litară, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza“, 2003.
Dumitru Velea, Scrieri despre Gary, Petroşani, Editura
Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, 2005.
Daniel Cristea-Enache, Un om din Est (studiu mono-
grafic), prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, Edi-
tura Curtea-Veche, seria „Actual“, 2006.
17
Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu“, 27 iunie
2009, coordonatori Nicolae Coande şi Ioan Lascu,
Craiova, Editura Universitaria, 2009. Volumul con-
ţine comunicări semnate de : Mihai Barbu, Flori
Bălănescu, Marin Boboc, Emil Boroghină, Nicole
Coande, Toma Grigore, Ioan Lascu, Mircea Moisa,
Nicolae Oprea, Doru Nicolae Pătru, George
Popescu, Elvira Sorohan, Paul Goma.
Mihai Barbu, Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire
(la bază, teză de doctorat), Craiova, Editura Auto-
graf MJM, 2011 ; ediţia a II-a, revizuită și adăugită,
cu titlul Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire
sau Roumain Gary. A la recherche du temps foutu,
Iaşi, Editura TipoMoldova, Colecția OPERA OMNIA
publicistică şi eseu contemporan, 2013.
Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Secu-
rităţii, Prefaţă de Antonio Patraş, volum apărut cu
sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Co-
munismului şi Memoria Exilului Românesc, Bucu-
reşti, Editura Curtea Veche, 2011.
Colocviile „Ion D. Sîrbu“, coordonator Nicolae Coande,
Craiova, Editura Autograf MJM, 2014. Volumul
reuneşte comunicările susţinute de participanţii la
cea de-a V-a ediţie, Craiova, 11–12 octombrie 2013.
Semnează : Gheorghe Grigurcu, Nicolae Oprea,
Mihai Barbu, Flori Bălănescu, Ovidiu Ghidirmic,
Clara Mareş, Mihai Ene, Marian Barbu, Toma Gri-
gorie, Ionel Buşe, Cornel Mihai Ungureanu, Petrişor
Militaru, Dumitru Augustin Doman, George
Popescu, Jean Băileşteanu, Nicolae Coande, Alina
Rece.
Ioan Lascu, Ion D. Sîrbu aşa cum a fost. Convorbiri despre
Gary“, Craiova, Editura „Ramuri“, 2014.
18
„Caietele Colocviului Naţional Ion D. Sîrbu“, Petrila, Pe-
troşani, 11–12 iulie. Volumul conţine articole şi stu-
dii semnate de : Jean Băileşteanu, Marian Boboc,
Ionel Buşe, Dumitru Augustin Doman, Ion Hirghi-
duş, Florin Iaru, Ioan Lascu, Clara Mareş, Nicolae
Oprea, Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Truţă.
Nicolae Oprea, Revanşa postumă, Târgovişte, Editura
Bibliotheca, 2016. Volumul conţine eseuri şi cronici
dedicate lui Ion D. Sîrbu.
„ÎN LOC DE TESTAMENT“ 1
1
Sub acest titlu, Ion D. Sîrbu înregistrează două texte,
pe bandă magnetică, unul scris în 1973, celălalt, în 1987 : Să
nu uit… (vezi infra, nota 1, p. 25) şi finalul romanului
Dansul Ursului (p. 280–281), scris „printr-un recurs la me-
toda copilăririi lucide“, „o fabulă despre animale, libertate,
dragoste şi moarte“, Măgarul Gary (Gary, numele său între
prieteni şi în familie) fiind personajul rezoneur.
Înregistrarea a fost făcută de ing. Alexandru Farcaş,
nepotul său, în seara zilei de 20 noiembrie 1988, cu un
MAYAK-203, la două zile după ce află, în urma unui consult
medical, că „mica jenă ce o resimţea de ceva vreme în gât este
diagnosticată drept cancer“.
Banda magnetică conţine şi un interviu privind memo-
riile sale.
23
„Stau drept (şi pur) în faţa
sfârşitului : Blaga, Eta, Stanca,
Ov. Cotruş, şi alţii mă aş-
teaptă.“
ION D. SÎRBU
„În clipa ultimă, eu care

sunt un protocreștin naiv, atât
voi spune : «Mamă, vin !»“
ION D. SÎRBU
Să nu uit…1
Să nu uit că, în afară de inteligenţa legată de me-

ditaţie, există şi o înţelepciune ce se obţine prin
cuvântul scris, în timpul scrisului… să nu uit, să nu
pierd pe parcurs ideea – sinteză între o problemă
psihologică, pe fundal social, cu implicaţii filosofice,
1
Textul (şapte pagini dactilo) a fost ataşat unei scrisori
către N. Carandino, datată „Craiova, 23 August 1975“, însoţit
de următoarea notă : „Paginile pe care îndrăznesc a vi le tran-
scrie acum poartă însemnarea «în ziua pensionării, 27 septem-
brie 1973» – şi reprezintă un «non-stop» al unei nopţi în care,
găsindu-mă slab şi jalnic, la un grav hotar de viaţă, am ţinut,
pentru orice eventualitate, să declar la vamă, dintr-o respiraţie,
tot ce am (sau sper să am) în valizele cu care voi schimba
trenul.“ Acelaşi text l-a trimis lui Sergiu Al-George, Ioanichie
Olteanu şi Ştefan Aug. Doinaş, în 1979. Doinaș îi transmite
telefonic : „[…] Ţi-am citit paginile de două ori, sunt copleşit.
Apoi au venit şi Negoiţescu şi Regman, dragă Gary, suntem
fericiţi pentru aceste gânduri, e uluitor cât de paralel am evo-
luat, deşi despărţiţi… Nego mi-a spus că aceste pagini sunt
literatură pură.“ Peste şapte ani, Ioanichie Olteanu îl publică,
cu titlul Post-scriptum, după ce, citit în redacţie, a fost „stilizat“
şi „tăiat“, în „Viaţa Românească“, an. LXXXI, nr. 2, februarie
1986, p. 29–35.
25
dar totdeauna cu finalitate morală –, să am grijă de
poezia eroilor şi a situaţiilor, să nu mă las furat de
frază, să fiu econom şi prudent cu metaforele „în
sine“, să am în orice scenă, pentru orice personaj, o
replică-ancoră, prin care să fixez partea de unitatea
întregului, să respect curba empatică (emotivă şi
maieutică a logicei afectelor), să nu uit că orice scenă
are un final şi că finalul cel mare trebuie să „descarce“
scena, încărcând publicul, să am cel puţin zece fraze-
aforisme care să rămână chiar dacă se uită piesa, să fug
de minima rezistenţă, de locul comun (chiar dacă ştiu
că a fi simplu e lucrul cel mai complicat din lume) ; să
frecventez peisajul şi oamenii ca un român de astăzi,
să visez ca Platon, să construiesc ca Pitagora (dar cu
logica lui Aristot), să nu fiu apologet, ci judecător
imparţial, să uit cât am suferit eu şi să mă gândesc la
ce suferă cei din jur, să nu uit că drumul spre Blaga,
din păcate, trece prin Caragiale, ca şi drumurile spre
Roma, ce trec prin Istanbul sau Kiev ; să combat
starea de religiozitate în convingeri (şi viceversa), să
rămân luciditate-critică-permanentă, sclav al valorilor-
scop, chiar : stupidul propagandist al libertăţii prin
demnitate şi modestie, să nu mă gândesc că am sau nu
am „stil“, să am şi să nu am răbdare, să nu mă
deşurubez din esenţă şi să nu scriu decât la tempe-
ratura spiritului, să nu mă intereseze soarta manuscri-
selor (chiar dacă „sertarul“ mă doare ca un furuncul),
să mă gândesc doar „dacă te-ar citi Maiorescu, Blaga,
Vianu…, ei ce ar zice ?“ –, să nu consider Balcanii o
zonă a mediocrităţii de destin şi configuraţie, ci o altă
configuraţie a unui destin posibil, să-i iubesc şi să-i
26
iert şi iar să-i urăsc şi să-i iubesc pe actori (fiindcă…),
să fug de tentaţia de a fi prea fin şi abstract, sau prea
vulgar şi concesiv, fiecare lucrare să o încep cu dispe-
rarea că e prima mea mare lucrare şi s-o lucrez cu grija
că dacă e ultima, să poată fi citită, în loc de requiem,
să respect limba ca să fiu iubit de ea, să rămân om de
caracter, pentru că altfel mă părăseşte duhul strămo-
şilor, să aud în ureche rostit fiecare cuvânt, să nu uit
accentul logic, poetic, actoricesc (pe lângă accentul
muzical sau cel afectiv), să nu mă repet, dar să
folosesc, cu skepsis, leit-motivarea revenirilor recapi-
tulative, să consider orice erou care se naşte ca o
sămânţă divină ce creşte de la „maximum de necesi-
tate – şi minimum de libertate“ la „maximum de
libertate – şi minimum de necesitate“, să folosesc
intuitiv schema „supra-eu, eu, sine“ (sau : social, indi-
vidual, arhaic, sau : conştient-subconştient-inconşti-
ent), să mă eliberez, ca autor, de diferitele „idole“
(fori, scholae, tribus familiae 1 etc.), spre a putea dirija
eroii mei sine ira et studio 2; să fiu filo-fob, nu fobo-fil
în materie de convingeri definitive, să-mi zic : „Pot fi
considerat ca un exemplu ?“ ; dacă actele mele ar de-
veni generale, ce s-ar alege de societate ? cum stau cu
cerul înstelat şi legea morală din mine (Kant) ?, să
consider banii un mijloc de a rămâne mereu sărac, apla-
uzele, sau înjurăturile, ca un chef care trece odată cu
răsăritul soarelui, să mă culc seara cu sentimentul că,
în cer, Blaga şi tatăl meu îşi dau mâna, să-mi placă la
1
În for, la şcoală, în tribul familiei (lat.).
2
Fără ură şi părtinire (lat.).
27
transcriere forma paginei, echilibrul între plin şi gol,
tectonica interioară a ideaţiei, economia ascunsă a
mijloacelor care să nu se mai observe acum, să nu uit
mai ales că o idee neexprimată în cuvânt nu există
(Blaga), iar un cuvânt netranspus în scris rămâne un
foetus prenatal, să-mi iau zilnic tensiunea arterială (a
mâniei), pulsul inimii (dragostei) şi encefalograma
obiectivităţii (dezinteresate), să înţeleg – în sfârşit – că
a fi înţeles sau neînţeles e o problemă care mă depă-
şeşte, să cred în steaua mea şi în acele duhuri (valori)
ce mă patronează, să nu confund astronomia cu astro-
logia (în creaţie), să nu citesc nimic „în jos“ ci numai
„în sus“, adică, orice lectură să mă doară şi să mă
umilească, să fiu darnic în laude cu cei proşti şi tăcut
în faţa colegilor de breaslă, să nu citesc în public
niciun manuscris neterminat (şi care manuscris e ter-
minat ?), să umplu şi să golesc sistematic sertarele, s-o
dau dracului de memorie – (intuiţia ştie ce trebuie să
păstrez şi, mai ales, numai ea e capabilă să regăsească
însemnele timpului pierdut), să rămân copil până la
moarte, să-mi consider viciile ca o luptă bărbătească cu
un înger care mă încearcă, să nu mă gândesc „vai, am
54 ani şi nu am făcut nimic“, ci „vai, am 54, e timpul
să închid geamurile şi să aprind lampa“, să nu uit că
în veşnicie nu se intră prin cereri sau memorii, să
construiesc asemenea eroi care să poată lupta singuri
(eu fiind incapabil de diplomaţia parvenirii), să-mi fie
milă de cei puternici, să nu uit că m-am născut lângă o
mină, să mă eliberez de spaima crizei şi a crizelor
(punându-mi propria persoană în ecuaţia permanentei
înveşniciri), să lichidez cu admiraţia pentru Occident
28
(azi am aflat că buldogul favorit al Preşedintelui Ford
se numeşte „Liberty“), să mă întorc, cu dragoste şi
speranţă sub Carpaţii jelelor noastre, să folosesc cre-
ionul roşu când citesc şi subliniez, şi cel albastru când
fac note pe de lături, să exploatez cu pondere şi parci-
monie valoarea fundamentală a epocii (Ridicolul), dar
să am, ca Jafet, o singură rugăciune : „Doamne,
Dumnezeule al bunului-simţ, fereşte-mă pe mine şi
poporul meu de ridicol “, să nu mă uit cu mânie nici
înainte, nici în urmă şi să-mi consider viaţa cel mai
frumos roman din cele pe care nu le-am scris, să
înţeleg că nimic nu e întâmplător în lume, că materia
e legată de spirit şi ambele sunt egale, în sinteza lor
încă necunoscută, să apăr pădurile şi sufletele de polu-
are, să nu uit experienţa verii mele de spitalizare, când
mi-am dat seama că a muri înseamnă a da în primire
(ce ? cât ? cui ?), sau că orice plimbare pe orizontală
poate fi şi o plimbare în sus, să-mi refac în nervi
ingenuitatea cu care ştiam în tinereţe să privesc copa-
cii şi apele, să mă întorc pocăit la muzică şi poezie, să
nu uit că mama m-a învăţat cum că fiecare zi e o
liturghie şi fiecare om un frate, să-mi îngrădesc cu
severitate naţionalismul primar şi instinctual (duce la
prostie, îngâmfare şi paranoie), să rămân credincios –
definiţiei mele : „Sunt un european cu limba de pre-
dare română“, să-mi repet, în ziua chenzinei, vorbele
lui Blaga : „Gary, tu eşti un atlet al mizeriei“, să mă
feresc de tentaţia oratoriei (prea vorbesc uşor şi despre
orice), să nu uit că viaţa, ca şi arta, este „summa
dificultăţilor învinse“, că orice conştiinţă trebuie să
treacă, obligatoriu, prin istoricul vals dialectic : 1) „jos
29
Bastilia !“ 2) „la ghilotină !“ 3) Vive l’empéreur ! 1, – că,
totuşi, politica e Faust-ul generaţiei mele, că între
popoare care se bat, care se înjură, care aţâţă, care se
apără, care mint, care se mint etc., noi suntem un
popor care dansează (păcat că dansăm după orice fluier
de ocazie), să nu uit că ceasul sensibilităţii şi al dra-
gostelor se opreşte la 45 de ani şi după această vârstă
se trăieşte din zestre, să fiu mândru că înainte de a fi
desenat o spirală am fost învăţat să desenez o mână
obosită, să fiu corect cu trupul şi sănătatea mea şi să
evit a-mi pierde respectul faţă de propria-mi persoană,
să accept bătrâneţea ca o formă a unui alt început, să
nu uit că actul cotidian te angajează faţă de oameni,
dar scrisul, cuvântul scris, angajează faţă de zei, să nu-
mi scriu pe cruce „n-am ştiut că am să-nvăţ a muri
vreodată“ (ce fac toată ziua, nu învăţ moartea „fără
profesor ?“), să-mi imaginez Istoria ca pe un gigant
cuprins de slăbiciunea de a visa utopii, că omenirea e
foarte grav bolnavă, că medicamentele folosite sunt
mincinoase, doctorii nebuni, spitalul întreg e minat
(şi, totuşi, balul continuă, continuă…), poate că sursa
tuturor nedreptăţilor sociale constă într-o genial-
necesară eroare a naturii, aceea de a crea după curba
lui Gauss (50% mediocri, 25% deştepţi, 25% cretini),
tare mă tem că lupta de clasă a viitorului secol nu se
va mai da între exploataţi şi exploatatori, ci între
umanişti şi tehnicieni, între cei care muncesc fără
bucurie şi cei ce se bucură fără să muncească, să nu
uit, să nu uit, că buruienile, ciupercile, gândacii fac
1
Trăiască împăratul ! (fr.).
30
parte din ecologia brazilor, că în marile oraşe numărul
oamenilor e strict egal cu cel al şobolanilor din
subsoluri, că frica şi foamea sunt cele două stihii
malefice ale omenirii, că libertatea nu există decât în
raport cu tine însuţi, că locuim pe coaja de ou a
necunoscutului şi că din creierul nostru doar 5–7%
funcţionează la lumina zilei (restul fiind taină), că
izolarea filosofilor şi filosofiei e trecătoare şi că va veni
ziua în care Ştiinţa, în genunchi, ne va cere iertare, să
nu ne închipuim că libertatea se poate dribla la
infinit, sau că minciuna e scutită de impozite istorice,
să ne gândim că plătim şi ispăşim păcatele noastre
prin copiii şi neamul nostru, că exploatarea unei
generaţii prezente de către una care e viitoare (şi care
s-ar putea să nu fie deloc încântată de moştenirea ce
le-o lăsăm) tot exploatare se cheamă că este, că istoria
o fac cei care iscălesc condica, dar o scriu cei care
controlează această condică, că în orice defilare plă-
cerea e de partea celor care privesc, că datoria scri-
itorului este să stea la cozi şi să fie solidar nu cu
administratorii cantinei, ci cu cei care nu au acces la
cantină, să nu uit, totuşi, că volens nolens sunt în marş,
ascult comenzi, mă strânge cizma, dar sus e cerul
veşnic şi pământul de sub talpă e muma noastră care
ne aşteaptă, să-mi repet şi să repet urbi et orbi 1 ceea ce
mi-am spus în ziua eliberării din puşcărie „acolo unde
1
În oraş şi în lume (lat.), formulă care deschidea procla-
maţiile în Imperiul Roman, folosită ulterior în rugăciunea Papei
în zilele de sărbătoare, când îi binecuvântează pe credincioşi. În
cazul de faţă, „peste tot, pretutindeni“.
31
există gratii, şi cei care păzesc şi cei care sunt păziţi
stau tot după gratii“, să nu uit cuvintele prea repetate,
adevărurile prea folosite, oamenii pe care prea îi vezi
zilnic se golesc cu vremea de conţinut, că Teatrul e
genul literar ce se bazează, prin excelenţă, pe capa-
citatea (şi nevoia) omului de a participa simultan la
mai multe orizonturi, că lucrările mele cele mai bune
(Arca…, Simion…, Pragul…) mi-au fost dictate (doar
am avut timp să constat că orice manuscris are un
destin omenesc), nimic nu se naşte şi nimic nu moare,
totul se mută în altă formă, că literatura, înainte de a
fi o artă a expresiei, este un contract ceresc cu pămâ-
ntul, – da, da, ciudat, dar aşa e, regizorii de tot felul
au apărut odată cu epoca marilor dictaturi (în care
totul poate fi şi trebuie regizat), că în fiecare om există
un porc care doarme, un fascist care trage cu pistolul
şi un „demagog“ ce aşteaptă să fie cooptat la masa
tribunei, să nu uit, când transcriu mai ales, că într-o
moară bună, sita e mai importantă decât pietrele, că
pot fi stupid şi nedrept, cântând frumuseţea perlei
fără să amintesc de durerea scoicii ce a lăcrămat-o, [că
bolta curcubeului înţelepciunii leagă zâmbetul ceresc
al copiilor de spaima telurică a muribunzilor] 1, să nu
uit că cea mai grea clipă a zilei este aceea în care,
dimineaţa, execut ordinul de a-mi umple tocul cu
cerneală ; că nu se poate umbla la suflet cu şperaclu şi că
nu poţi emite „hârtii“ fără acoperire în aur ; că trebuie
să ştii despre eroii tăi de 100 de ori mai mult decât
reiese din textul în care îi înghesui ; că orice om, ca şi
1
Textul dintre parantezele drepte, tăiat cu roşu de autor.
32
orice apartament, e suspendat între o pivniţă şi un
pod, că scarabeii cu aripi fosforescente trăiesc în băle-
gar, că nu e totuna să sari peste un obstacol sau să te
strecori sub el, că nu sunt fericit decât atunci când am
ocazia să-mi bârfesc nefericirea, fiindcă forţa oricărui
regim e direct proporţională cu quantum-ul de critică
pe care şi-l permite, numai cine nu crede în ziua de
mâine cheamă ca martor pe Traian şi Decebal ;
„culoarea zidurilor unei case nu aparţine proprie-
tarilor ei, ci acelor care o privesc din afară“ (Lao
Tse) 1, că mai există o speranţă intelectuală (acum, cu
criza de materii prime), cum a spus nu ştiu cine că :
„Atunci când Dumnezeu a terminat materia primă, a
inventat Spiritul“ (păcat că cerem de la Spirit, tot
materii prime), de n-ar fi cei care ne aprobă scrierile,
orice lectură oficială mi se pare un ritual de circum-
ciziune (doare, e stupid, dar fără nu se poate)… ; să
nu uit că bietul actor e un suflet de închiriat, să mă port
cu respect total cât timp locuiesc în el, să nu uit că
scena e altar şi că Teatrul e Catedrală (ce nu se
scufundă), să-mi fie frică de eroii mei, cu ei voi trece
Styxul, nulla dies sine linea, nulla linea sine veritate,
nulla veritas sine… sine… 2
1
Lao Tse scris şi Lao Zi ori Lao-tzu (570–490 î.Hr.), pri-
mul filosof al daoismului chinez. Tao-te-King (Tao Te King sau
Dao De Jing), Cartea Căii şi a Virtuţii, este una dintre scrierile
de referinţă ale filosofiei chineze, textul clasic al taoismului sau
daoismului.
2
Nicio zi fără un rând scris, niciun rând scris fără adevăr,
niciun adevăr fără… fără… (lat.).
33
„Râzând marxist, părăsim
această lume.“
ION D. SÎRBU
Dansul Ursului
(finalul)
Când răsări luna, fără să se uite spre geamul

luminat al copiilor (care, oftând, îşi pregăteau baga-
jele), măgarul Gary, simţind de astă dată ordinul de
plecare (priveghease mai multe ore lângă grota bie-
tului urs), simţind că acest ordin era ultimativ şi
categoric, porni cu multă demnitate şi discreţie spre
ultimul său drum. Îndeplinea un ordin, dar şi un act
de tradiţie a neamului său. În pas măsurat, cu gândul
şi forţele bine cumpănite, ieşea din oraş, trecea peste
pod, urca dealul pe serpentină. Nu era trist, nu
regreta că va muri, nu-i părea rău după viaţa pierdută.
Ajuns sus, acolo unde se deschide spre dreapta dru-
mul prin imensa pădure a Bucovului, Gary se opri ca
să mai privească o dată înapoi.
„Ce noroc, îşi zise, că nu sunt om : nu am nici
obligaţia de a lăsa în urma mea vreo operă şi nici
datoria de a-mi scrie testamentul. Eu, gândurile şi
simţirile mele, le transmit prin aer, ţărână, ape. Ade-
vărul e că nu posed nici un fel de certitudine, nu am
reuşit să pun deoparte, pentru bătrâneţe, nici măcar o
35
mică, dar fermă convingere. Nu cred în oameni, nu
cred în omenire. Şi nici în cai. Din păcate – copiii
aceştia ar fi meritat să le spun –, din păcate, filosofii
nu mai pot schimba nimic, filosofia nu mai e decât o
simplă pregătire onorabilă pentru moarte. Înţelep-
ciunea a dispărut de mult, marii învăţaţi aparţin unor
limbi moarte, ce nu se mai studiază. Plec. Fără re-
grete, fără resentimente. Iert şi lumea, iert toţi proştii
şi măgarii din această lume, în fond mi-e milă de
soarta ei, mi-e milă de oameni.“
Cu umilinţă şi calm, intră în îmbrăţişarea blândă
a pădurii. Călcând rar, cu grijă, dar cu ochii totuşi
împăienjeniţi de emoţie şi bunătate, Gary le spunea
pietrelor, ţărânii, moartelor frunze : „Nu tot ce e real e
şi raţional ; nu tot ce e raţional e şi adevărat; nu tot ce
e adevărat e şi bun ; nu tot ce e bun e şi drept; nu tot
ce e drept e universal valabil ; nu tot ce e universal e şi
veşnic…
Veşnic, veşnic, veşnic.
Veşnic este acest sublim drum al meu. Acest su-
blim nedrum al lui Buru. Îi voi regreta, ne-ar fi stat
bine alături, acum. Sperasem că el va fi ursul din
fabula mea.“
Pentru scurt răstimp, Gary întrerupse tristul său
monolog. Cerul era sublim, ceaţa plutea ca o părere sau
un vis peste oraşul şi parcul părăsit pentru totdeauna.
„Am iubit oamenii de omenie, i-am admirat şi
mi-a fost milă de ei. I-am iubit pe tuşa Verona şi baci
Simion. Am îndrăgit-o şi pe alba catâră Karin. Dar cel
mai mult i-am iubit pe copii. Ei sunt minunea lumii,
36
ei rămân singura speranţă a lumii acesteia. Un măgar
nu e decât un asinus, mai bine zis un asinus animatus,
o simplă virgulă între două certitudini. Pierd totul,
fiindcă nu am fost decât un ridicol sclav al acestui
Tot… Nu-i nimic. Codrul e mare, drumul e lung. Iar
noaptea ce mă aşteaptă e mai lungă chiar decât
veşnicia relativă a tuturor filosofiilor şi religiilor din
lume. Am zis !“
Craiova, septembrie 1987
ULTIMELE SCRISORI
(23 Noiembrie 1988 – 1 Iulie 1989)
„[…] nu trecem Styxul cu operele noastre,
ci cu quantum-ul de dragoste pe care l-am
dat şi l-am primit.“
ION D. SÎRBU,
apud ETA BOIERIU
[1]
Craiova, 23 Nov[embrie] 1988

Dragă Horia,
îţi scriu din Spitalul Nr. 1, secţia de chirurgie.

Simţind de câtăva vreme oarecari supărări în gât,
m-am dus să mă vadă un prieten doctor, orelist. S-a
uitat în fundul gurii mele şi l-am văzut schimbând trei
culori (de spaimă, milă, revoltă).
Am în jurul omuşorului un frumos cancer care,
sănătos şi barbar, înaintează (ca un brav eliberator
dezinteresat). Vineri, voi fi tăiat de un doctor
maestru, Iustin Mihăescu. Operaţie dificilă din cauza
locului (centru ganglionar) şi din cauza diabetului.
Dar… dar… îţi dai seama, cu câtă febrilitate lucrează
biata mea inteligenţă ca să stingă focarele de frică din
celulele mele fizice. Aş zice că – sufleteşte şi spiritual –
aş fi pregătit pentru Marea Trecere, teoretic sunt
f[oarte] pregătit, totuşi uneori mi se pare că zidul e
negru şi fără fisuri. Una e să scrii despre întunerec,
altceva e să fii „întru“ el, una să vorbeşti despre
Moarte, altceva e să păşeşti spre această ghilotină
lentă, dureroasă, urâtă.
39
Lizi e dumnezeiască, … mă rog mult, humorul şi
credinţa nu mă părăsesc. Am scris lui Doinaş – nu
ştiu de ce nu am putut să-i expediez scrisoarea. I-am
scris doar editoarei mele 1, la care mai am nişte
manuscrise.
Sper că vei înţelege că îţi scriu din dragoste, că mă
gândesc la Radu şi Eta, şi că o fac fiindcă nu trecem
Styxul cu operele noastre, ci cu quantum-ul de
dragoste pe care l-am dat şi l-am primit. Dumnezeu
cu mila,
te sărută măgaru’ Gary
[2]
Craiova, 24 Nov[embrie] 1988

Dragă Viorica Guy,
îţi scriu scurt şi în mare grabă. Sunt internat de

3 zile la o secţie de chirurgie maxilo-facială (dr. Iustin
Mihăescu, direct[orul] Spit[alului] Nr. 1, et[aj] V,
cam[era] 556).
Diagnostic : cancer în gât (pe vălul palatin, în
jurul omuşorului. Se vede cu ochiul liber.).
1
Este vorba de Maria Graciov, fost redactor la Editura
Eminescu, transferată la Cartea Românească. A semnat, ca
lector, Arca Bunei Speranţe, seria Teatru Comentat, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1982, şi Dansul Ursului, roman pentru copii
şi bunici, Bucureşti, Cartea Românească, 1988, şi a îngrijit edi-
ţia princeps a romanului Lupul şi Catedrala, Bucureşti, Editura
Casa Şcoalelor, 1995.
40
Mâine, vineri, 25 nov[embrie], voi fi operat. Ope-
raţie grea, fiindcă am făcut şi un şoc de diabet. Dar nu
am de ales, luptăm până la ultima speranţă, în disperare.
Sunt lucid, calm bine-aş zice – excelent pregătit
teoretic. Cu toate acestea, nu mi-e deloc uşor, e cu
totul altfel decât a fost la Stalingrad sau în filon 1.
Tatăl Monicăi, nepotul meu 2, e la mine. El va
duce scrisoarea la poştă.
Ai grijă – te rog – în numele luminoasei prietenii,
cât poţi, de Monica.
D-zeu (şi Istoria) va avea grijă de numele şi
scrierile mele. Pe tine, pe Demetra şi pe soţul tău, vă
sărut cu veche dragoste – şi cu o total nouă emoţie.
Dumnezeu cu mila !
Gary
[3]
2 Dec[embrie] 1988 – Craiova, Spital 1,

Chirurgie, cam[era] 556
Dragă Marianne,
– sunt cam de două săptămâni internat aici ; în 26

nov[embrie], am fost operat de prof[esor] dr. Iustin
Mihăescu. Mi s-a descoperit, cu totul întâmplător, în
gât, un foarte frumos, cochet şi prosper cancer. Insta-
1
Aici, argotic, cu sensul de puşcărie.
2
Este vorba de Dorel Ştefan, unicul fiu al surorii sale, la
îndemnul căruia va rescrie, din memorie, cea mai mare parte a
povestirilor din volumul Şoarecele B şi alte povestiri, „pierdute“
în urma arestării sale.
41
lat în formă de soare japonez pe omuşor, în corolă, a
fost nevoie să mi se extirpe rădăcinile amigdalelor,
omuşorul şi întreg vălul palatin-moale.
– sunt aproape mut : hârâi-cârâi-fonfăi. În gene-
ral, însă tac. (Filosofic.) Mănânc greu, mâncarea are
tendinţa să-mi iasă pe nas. Mă hrăneşte cu lingura
divina mea soţie, Lizi, care stă cu mine în rezerva asta
din spital.
– nu am mai primit de circa 6 luni nicio scrisoare
de la voi, nici nu ştiu dacă Edmund 1 a primit coletele
cu cărţi, ce i le-am trimis în vară.
– îţi scriu ţie, poate scrisoarea asta „veselă“ să
poată ajunge la Tine, scumpă şi necunoscută prie-
tenă ; vei avea grijă să comunici prietenilor mei – buni
şi ne-buni – diagnosticul meu existenţialist, am vorbit
şi scris destul despre întunerec şi Moarte, de-acum
sunt întru întunerec şi moarte, onoarea filosofică mă
obligă la mândrie şi discreţie.
– am fost un atlet al mizeriei, am ajuns un
campion naţional în diferite probe de suferinţă, de-
acum urc, calm şi curat, Calvarul durerilor fizice.
– mundum amabam et amabam amorem… 2
Vă sărut cu veche – şi în aur acoperire – dragoste,
Gary
1
Este vorba de Edmund Pollák, „fost conferenţiar la Cluj,
de literatură germană la Bolyai“, stabilit în Germania, înalt
funcţionar pe lângă Conferinţa Rectorilor Vest-Germani (un fel
de minister federal al învăţământului superior), „directorul
D.A.A.D. pentru Sud-Est Europa“, poziţie din care a mijlocit
obţinerea unor burse pentru mulţi intelectuali români.
2
Iubeam lumea şi iubeam dragostea (lat.).
42
[4]
Craiova, 9 Decembrie 1988

Dragă Wilhelmina-Viorica Guy,
Dragă Dumitra,
(iartă-mi valahizarea numelui tău, am un personaj

undeva, Dumitra, la care ţin mult, Demetra, ca zeiţă,
mi se pare depăşită de ultima revoluţie agrară).
Este pentru prima oară, după ieşirea mea din
spital, că am îndrăznit să mă apropiu de maşina mea
de scris. E complicat acum să-ţi explic de ce : unii se
despart de Goethe, alţii de Noica – eu mă îngrozesc la
gândul că va trebui să mă despart de acest instrument
de sublimă şi mântuitoare tortură. În ultimii – să
zicem zece ani, în afară de cele cinci volume pe care
am reuşit să le public, am mai scris circa 2.000 de pa-
gini care zac, deocamdată, în sertar. Fac parte dintr-o
generaţie nobilă – Stanca, Blaga, Cotruş, Eta – cu
toţii am apărut (şi am fost admiraţi) mai ales după ce
am reuşit să trecem „dincolo“.
Scrisoarea ta şi a Demetrei (răspuns la ultima mea
scrisoare liberă, adică scrisă înainte de a fi primit acest
ordin de chemare pe care îl ţin în buzunar şi pe care îl
voi onora ca un bun sergent, specialist în a pierde şi a
se pierde în războaie) a fost ca un geam deschis spre o
tinereţe fără griji. Regret din inimă că nu pot să
răspund acum – decât cu oarecare întârziere […].
1. În vară, când am luat bani pentru Ursul meu,
i-am pus Monicăi la CEC suma de 5.000 lei, pentru
43
nevoi medicale. Bine am făcut, fiindcă de acum eu voi
fi cel care va trebui să procur citostatice de la şme-
cherii studenţi greci, care… În ţară, doar Elias are
medicamente streine, dar la Elias, eu, cu statutul meu
politic de acum (şi de totdeauna), nu am ce căuta. Mi
se pare cumplit de umilitor să obţin medicamente ca
favor politic : este contra tradiţiei Tatălui meu şi con-
tra moralei mele socialiste europene.
2. M-am interesat de romanul acesta, Shogun, ţi-l
voi trimite. Sigur. O prietenă bună, soţia unui pictor 1
scenograf, a fost numită şefa Centrului de librării
Dolj : ea va primi din Shogun, după 1 ianuarie, încă
50 de exemplare ; eu însă voi împrumuta până atunci
exemplarul unui amic, ţi-l trimit de tot, iar eu mă
achit după Anul Nou.
Am râs în sinea mea de ideea (care nu e o prostie
– din contră) de a vă trimite în vizită un tânăr la care
eu ţin. În care eu cred şi care a crescut aici sub ochii
mei şi ai Lizicăi. Pentru mine, marele X este fiica
voastră Dumitra : dar iarăşi mă întorc la intuiţie şi, să
zicem, blow-up-ul fenomenologic : tot timpul cât am
stat la voi, doar Dumitra voastră emitea : deşi tăcea.
Ea e o mare concentrare de forţă (şi încăpăţânare –
ce poate fi şi bună şi rea), cine ştie ? Aşa cum este
acum, mi s-a părut nedevelopată : urmele unei de-
1
Vasile Buz, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din
România, filiala Craiova, pictor-scenograf la Teatrul Naţio-
nal Marin Sorescu, în perioada 1963–1999, unde a realizat
scenografia a peste 100 de spectacole.
44
cepţii stupide i le-am citit în colţul gurii, sub ochi
i-am zărit şi câteva melancolii legate de plictis, dis-
perare şi stupiditate, legate, probabil, de postul ei de
învăţământ. Nu mai sunt acum în graţie, risc să fac
stupide schiţe psihologice, prostia mea pe cartelă e
pusă deoparte, aşteaptă să o consum acum că inte-
ligenţa mea e preocupată exclusiv cu probleme
transcendente şi esoterice.
3. Am un roman (lung şi plicticos) Lupul şi Cate-
drala. L-am scris cu mare plăcere, fiind un roman al
marginalilor şi rataţilor. E un roman politic, recunosc,
dar pentru mine politica înseamnă DESTIN. Cu ce
înger m-am luptat eu toată viaţa, cum se cheamă Răul
care m-a eliminat din Filosofie, Ardeal, Libertate ?
Din 1971, la invitaţia domnului Carandino ne-am
scris Epitafurile. Al lui se termina aşa : „A-ncercat să
fie grec, biet zevzec, între sciţi şi între geţi !“ Al meu
era în proză : „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce
le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face !“ Dar
cel mai frumos epitaf – auzit de mine în Gherla – este
al unui mărunt ţăran morar din Poşaga. Murea. Iată,
ţi-l transcriu :
Aici doarme Brad Ilie,

N-a fost brad, a fost Ilie
Nici n-a fost, a vrut să hie,
Dar fiind om de omenie
A intrat în puşcărie
Şi-a murit de diarie,
Ţărâna uşoară-i fie !
45
Manuscrisul romanului 1 meu (Dumitra l-ar înţe-
lege perfect) este la doamna Liviu Rusu. Iorga 32.
Monica are sarcina să îmi aducă acasă acest manuscris.
Dar dacă voi vă încumetaţi să citiţi un manuscris care,
fără să fie refuzat, a fost totuşi, sine die, amânat de
C[artea] R[omânească] – eu voi face în aşa fel ca el să
ajungă la voi.
Nimic despre cancer.
Vă sărută, ca şi când ar fi nemuritor, al vostru,
Gary
[5]
Craiova, 19 Dec[embrie] 1988

Dragă Marianne,
ţi-am scris din spital (eram încă sub şoc – foarte

curios că numele tău s-a înscris între primele câteva
urgenţe ale spaimei), nu sunt deloc sigur că ai primit
scrisoarea aceasta. A fost la mine în vizită soţul tău,
1
Este vorba romanul Lupul şi Catedrala. În noiembrie 1986,
manuscrisul, însoţit de cu un referat „extrem de favorabil“,
semnat de Cornel Regman, este depus la Cartea Românească.
Manuscrisul ajunge în posesia Direcţiei I a Departamentului
Securităţii Statului, ale cărei concluzii sunt consemnate în
adresa Nr. 151/AV/0/0074206, din 31 octombrie 1987, trimisă
Inspectoratului Judeţean Dolj al Ministerului de Interne:
„Romanul «Lupul şi catedrala» are un mesaj disimulat în care
autorul I. D. SÎRBU teoretizează ideea că noua societate ar fi o
eroare de ordin istoric, iar individul este condamnat la alterare
progresivă datorită opresiunii exercitate de aparatul de stat.“
46
este fermecător, teribil de aproape şi de aceeaşi
generaţie, l-am simţit. Mi-a adus o copie a studiului
tău, Diogène sous les toits…, – şi un volum de Cioran,
Le Mauvais démiurge – pe care mă feresc să-l citesc
acum, tocmai fiindcă, în cazul meu, se pune serios
problema unei sinucideri, in extremis. Citesc Frossard,
N’ayez pas peur 1, îmi face bine : mă rog mult, am zece
psalmi care mă ung la inimă. Studiul tău e scân-
teietor, îl umanizezi şi-i creezi o raţiune suficientă pe
care mă tem că nu o are. Gândesc ca un puşcăriaş –
eu îl miros intuitiv, e un mare poet al filosofării toc-
mai pentru că e un mare fricos. A avut noroc, nu ştiu
ce se făcea dacă pierdea două războaie, două păci calde
şi reci, două extreme, două puşcării. Dar îl gust ca
jongleur şi scamator al ideilor, două pagini din el
(luate cu puţină rugăciune seara) te scapă de frică.
Am uitat să-ţi spun că în 26 nov[embrie] am fost
operat de un cancer în gât, mi s-a scos vălul palatin,
acum vorbesc fonfăit (dar vorbesc !). Căutăm citosta-
tice, în ianuarie, intru o lună la nişte raze (cobalt).
Humorul mi-e intact – prin acest „ordin de chemare“,
dintr-o dată, totul în jurul conştiinţei mele a devenit
deosebit de simplu, de clar.
Nu uitaţi că vă iubesc şi că, acum, ştiu că talentul
meu major a fost bunătatea şi dragostea. Sărbători
fericite, la mulţi ani, 1989 !
Gary
1
Este vorba de volumul N’ayez pas peur : dialogue avec
Jean-Paul II, de André Frossard, Paris, Editions Robert Laffont,
1982.
47
P.S. Pentru orice eventualitate, îţi transcriu fişa de
analiză a tumorii mele (dragi) :
„Structură microscopică de epitelion malpighian
spinocelular (Gradul 1) pe fragmentul trimis.“
Te sărutăm,
Gary şi Lizi
[6]

Iubită familie Marica,
Voi să nu fiţi supăraţi pe mine, acest R., pe care l-

am folosit ca pe un curier al zeilor – nu a fost la
înălţime (poate nici noi nu suntem zei). Nu e nici
măgar şi nici neserios – a încercat să vă dea telefon
(aveaţi telefonul defect ?), a rămas fără bani (şi-a uitat
carnetul de CEC în altă haină), l-au cam dat afară din
hotel. S-a zăpăcit – e timid. Dar nu e prost deloc şi
nici mârlan nu este. Are să vă explice el, i-am spus
Mamei lui că este obligat să vă spună ce a păţit de fapt
în Cluj.
Eu aştept nişte injecţii citostatice de la Bucureşti,
fac un rând de injecţii – iar în ianuarie intru pentru o
lună la Clinică. Raze-cobalt. Doctorii (mari min-
cinoşi) spun că „am şanse“ : am fost operat la timp şi
bine, tumora era la vedere, este de gradul I, nu este
exclus să putem elimina viitoarele metastaze. O aştept
pe Monica, mi-a promis să vină să mă vadă.
Profit de acest frumos plic spre a vă transmite
urarea noastră : Sărbători fericite, An nou 1989 plin
48
de succese, sănătate, calm şi răbdare, jos cu proştii şi
cu lichelele. Jos cu metastaza, trăiască metafizica !
Cu dragoste,
Gary şi Lizi
[7]

Dragă Maria,
Aşteptăm nişte injecţii (citostatice) de la Bucu-

reşti, fac câteva până la Revelion – apoi, în ianuarie,
mă internez pentru o lună la clinică. Raze-cobalt.
Încolo, bine. Mănânc aproape normal, nu mă
doare nimic, vorbesc fonfăit, simt în ochii celor care
mă ascultă unda de milă. Am primit o mulţime de
vizite alese – diagnosticul meu pare egal cu o înaltă
decoraţie, premiu sau distincţie.
Acum parcă mă jenez că – sub imperiul şocului –
ai fost printre primele mele cunoştinţe pe care am
simţit nevoia să le anunţ. Să nu crezi că sunt fricos sau
plângăcios – stau excepţional cu moralul şi biografia,
ce mi-e acum metastază sau metafizică ? Humor am,
ca dramaturg am ucis o mulţime de oameni cum-
secade, acum am intrat eu în piesa scrisă de altcineva.
Să ai grijă de manuscrisul meu. 1 Vreau să-l recu-
perez, îţi doresc sărbători fericite şi un an nou plin de
succese, bucurii şi bune speranţe,
Măgarul Gary.
1
Manuscrisul romanului Lupul şi Catedrala.
49
P.S. Mi-au plăcut f[oarte] mult amintirile lui
Bănulescu, publicate în „V[iaţa] R[omânească“]. 1
[8]

Frate Alecule,
Tânărul care îţi aduce această scrisoare se numeşte

Marius Ghica 2, este un eseist talentat, un cărturar de
bună calitate. Eu ţin mult la el – în singurătatea
robinsoniană la care sunt condamnat în Craiova, el
este singurul care mă caută din când în când, îmi
aduce cărţi rare, îmi spune ce mai e nou prin lume. A
fost amabil să accepte să-ţi transmită pachetul acesta,
nu ştie ce conţine, i-am spus că-ţi restitui câteva cărţi.
Teribil de mult m-am bucurat când mi-ai
telefonat. Credeam că m-ai uitat de tot. Trebuie să
înţelegi nevoia asta a mea de a găsi pe cineva care să
accepte să-mi citească acest manuscris, la care am
lucrat 4 ani şi care a curs din mine ca o lavă. Îl
uitasem aproape de tot, după ce mi-ai amintit de el
1
Ştefan Bănulescu, Din „Memoriile unui tânăr“, „Viaţa
Românească“, an. LXXXIII, nr. 9, septembrie 1988, p. 20–35.
2
Marius Ghica, pseudonimul lui Marius Viorel-Jan Ghiţă
(n. 1954), eseist şi traducător, redactor la revista „Ramuri“
(1985–1997) ; a îngrijit Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
(vol. I), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1991, şi, împreună
cu Virgil Nemoianu : Ion D. Sîrbu, Traversarea cortinei. Cores-
pondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora,
Timișoara, Editura de Vest, 1994.
50
la telefon, l-am reluat şi l-am recitit. Tot ce am scris
mai de mult pare a fi scris de altcineva : de un frate
vitreg care totuşi îmi seamănă. M-am amuzat
recitindu-mă, mă alint zicând că acest Adio, Europa !,
terminat în 1985 (având subtitlul pe care l-ai
reţinut : „la condition roumaine“), nu este decât un
fel de Candide sau Švejk al zilelor noastre. Amestecul
de filosofie cu epica (boala mea nemţească) poate să
plictisească, textul ar trebui transcris încă o dată,
curăţat şi scurtat. Ştiu !
Dar… dar… habar nu am dacă acest mare text al
meu are vreo valoare. Fiindcă absolut nimeni, din
afara casei mele, nu l-a citit. Nici eu nu ştiu, nu sunt
în stare să-mi dau seama dacă am scris un mare roman
al zilelor noastre sau o dobitocie preţioasă şi ridicolă.
Relaţia unui scriitor cu sertarul său nu e o relaţie
pasivă : nu pot să uit romanele mele fiindcă nici ele
nu mă uită. Mă chinuie, se cer afară, vor să fie
eliberate, vor să se adauge lumii şi limbii din care s-au
născut. Am patru asemenea opuri „postume“, acum îl
înţeleg pe Blaga din anii ’50, umbla din casă în casă,
oferindu-şi poemele interzise, voind astfel să le dea o
şansă de supravieţuire. Cum spun, am scris mult în
aceşti ani, mă simţeam liber şi lucid, voiam „să-mi
număr bine zilele vieţii mele“, să las ceva în urma
mea. Azi ştiu că aveam o presimţire.
Alecule, să nu te superi că te încarc cu un
manuscris incomod. Dar eşti singurul meu frate şi
coleg din epoca Salcia ; Sergiu a murit, sub semnul şi
la îndemnul lui m-am lăsat de teatru (o deşertăciune !)
51
şi m-am întors cu faţa spre proza asta, pe care aş
dori-o şi balcanică dar şi foarte transilvană.
Ne agităm pentru injecţii biostatice : le obţin
greu, doar la Elias se găsesc şi ele sunt rezervate celor
din nomenclatură. În ianuarie intru, pentru o lună, la
raze. Sper să-mi salvez creierul mic – accept cu
limpiditate şi skepsis moartea, dar nu doresc să mor
mintal înainte de a muri fizic. Dacă nu aş fi cu această
„invitaţie la bal“ în buzunar, niciodată nu te-aş mai fi
deranjat cu acest roman. Dar sunt un soldat bătrân,
intru în ultima mea bătălie, ştiu ce mă aşteaptă. În
primele zile după ce a explodat în conştiinţa mea
(perfect pusă la punct d[in] p[unct] d[e] v[edere]
moral şi bibliografic) diagnosticul „cancer“, prima
mea mare grijă nu a fost în legătură cu transcendentul
sau cu tărâmul umbrelor, ci în legătură cu soarta
manuscriselor mele. Despre care nimeni nu ştie
nimic, pe care nimeni nu le-a citit. Le-am scris pentru
un „dincolo“ şi „după-aceea“ – dar aceste adrese vagi
nu aveau nimic comun cu moartea mea. „Săgeata
neagră, sosită pe la spate“, zice soţia mea, a provocat
în conştiinţa mea o adevărată Umsturz der Werte 1. Nu
am, crede-mă, în adâncul Fiinţei mele, nicio fărâmă
de vanitate : nu am scris pentru glorie, succes sau
publicitate. Pur şi simplu mi-am făcut datoria, nefă-
când parte din lumea dlui Caragiale, am înţeles să-mi
folosesc la maximum Sitzfleisch 2-ul, fiind temeinic şi
foarte serios. Craiova am detestat-o, eu sunt aici în
1
Răsturnare a valorilor (germ.).
2
Perseverenþă (germ.).
52
domiciliu obligator, în primele cincinale, eram tratat
ca un hoţ de cai în libertate provizorie. Dar am ajuns
să înţeleg această lume prin soţia mea (care s-a dovedit
a fi un înger), am reuşit să trec dincolo de aparenţele
de ticăloşie, oportunism, fanariotism.
Încă o dată, Alecule : n’ayez pas peur ! 1 (citesc
acum cartea lui Frossard, despre Jean-Paul II) 2, ştiu că
ai o familie, că trăieşti retras. Consideră textul meu ca
o penibilă moştenire testamentară : „Iată, un vechi
ortac de puşcărie este pe moarte, mi-a trimis un text al
său, nu pot să-l refuz.“ Astfel să zici şi bunul D-zeu (la
care mă rog mult) va fi alături de noi şi de destinul
nostru.
La această oră, nu numai eu am în gât un cancer ;
şi Patria şi Limba şi Poporul limbii române au un
asemenea cancer. Eu spun că îl am fiindcă am tăcut
prea mult. Blaga a murit (la 66 de ani) de cancer la şira
spinării : l’organe cible 3 – zic specialiştii. În tinereţe, am
15 F
crezut că voi fi un bun retor de catedră : de 15 ani,

nimeni nu m-a invitat să vorbesc undeva : am tăcut,
am tăcut, am citit enorm şi am scris. Nu mai eram
întrebat „ce mai faci, Gary ?“, ci „ce mai taci, Gary ?“.
Îţi doresc un Crăciun normal, multă sănătate şi
calm. Sărut mâna Doamnei Tale şi-l sărut şi pe fiul
tău.
Doamne ajută !
Ion D. Sîrbu
1
Nu vă fie frică (fr.).
2
Vezi supra, nota 1, p. 47.
3
Organul ţintă (fr.).
53
[9]

Iubite dle Martinescu,
Mă bucur că ţi-ai adus aminte de mine – îţi do-
resc, la rândul meu, sănătate, putere de muncă, răb-
dare şi libertate interioară.
Aşteptam să-mi scrii două vorbe – bune, rele –
despre Ursul şi Măgarul Gary. 1 Bănuiesc că te aşteptai
la altceva.
Sunt uşor melancolic, în nov[embrie] am fost
operat de un cancer la gât. Acum am început calvarul
unui lung şi dificil tratament.
Cu veche simpatie,
Ion D. Sîrbu
[10]

Dragă Lucian,
Din iunie, nu am mai primit niciun semn de la

voi : eu am tot scris, la mine această nevoie de
comunicare cu Lumea (şi voi sunteţi cam o treime din
Lumea mea) a devenit o obsesie, un fel de reflex
existenţial. Dar ieri am primit o scrisoare – în sfârşit –
de la tine, nedatată, nu am putut descifra nici data de
1
Trimitere la Dansul Ursului, roman pentru copii şi bu-
nici, Bucureşti, Cartea Românească, 1988, Măgarul Gary fiind
unul dintre personaje.
54
pe ştampila de expediţie, dar am dedus, ca Hercule
Poirot, că ea a fost trimisă prin 11 noiembrie. Bine că
a ajuns, îţi mulţumesc.
Există, în relaţia noastră, un artificiu : eu vă vor-
besc de la „înălţimea“ (?) operelor mele scrise, voi mă
judecaţi doar după cele ce le-am publicat. Nu e ace-
laşi lucru. Ultima mea carte, cea despre Ursul şi
măgarul Gary, a fost scrisă repede (în numai 7 luni),
ea trebuia să intre, în planul editorial, în locul roma-
nului meu greu, Lupul şi Catedrala, care nu a fost
considerată ca fiind publicabilă, acum. Primul capi-
tol e un capitol anestezic, are ca scop acel ignoratio
elenchi 1, abaterea de la esenţial. Dar şi un gând ascuns
al autorului (care vede, în soarta ursului, un fel de
parabolă a soartei poporului nostru). Vouă v-am scris,
mi se pare : „Unii pleacă şi mor – alţii mor… şi
pleacă.“ Deci, cei doi urşi, transfugi, pier… din
cauza „concurenţei“ – iar Ursul din grotă iese din
puşcărie, apoi – din prostie, dragoste, soartă – se
reîntoarce în ea. Definitiv. Noi numim aici bunul
nostru rău-simţ, prin care ştim să citim şi prin şi
dincolo de rânduri, la double lecture.
Pentru numele de Eneea Giurcă, ţin să vă spun
că e un simplu nume, dar care mi-e drag : mi-a făcut
multă plăcere să văd în faţa ochilor privirea severă a
Tatălui tău, cel căruia îi datorez ieşirea mea de la
Ateliere şi reintrarea la liceu (şi internat, cu bursă).
1
Ignorarea tezei, concluzie irelevantă, eroare prin prezum-
ţie (lat. şi gr.). În traducere liberă : ignorarea contra-argumen-
telor.
55
Nu am ţinut cont de datele reale ale familiei, scriam
în galop, eram bucuros că pot să-i pun în gură câteva
înţelepciuni de care e foarte mare nevoie aici. Cre-
deţi-mă, cred în duhul celor morţi, l-am simţit
aproape, mi s-a părut că el mă ştie citi şi mă înţelege
corect, i-am simţit mâna severă pe umerii mei.
Cartea mea este şi o modestă poveste despre liber-
tate : dar ce ştiţi voi despre libertate ? Ce ştiţi voi
despre puşcărie ? Ce ştiţi voi despre atmosfera (per-
manentă în istoria noastră) de înainte de 23 August ?
Despre starea de inversitate a alianţelor noastre, des-
pre jandarmi, despre dezertori, despre cei care erau
împuşcaţi pe baza unor condamnări, deşi procurorii
militari ştiau că vom schimba curând armele… Eu
fac parte dintre românii care mă felicit şi acum (mai
ales acum !) că nu am plecat şi nu am rămas. Tu ai o
meserie prin care te poţi realiza oriunde există o
scenă : eu sunt un scriitor român, sunt legat de soarta
şi taina limbii române. De comedia sau tragedia ei.
Zeii au fost generoşi cu mine, mi-au asigurat aici, în
acest domiciliu de margine şi marginalizare, perfecte
condiţii de meditaţie, rugăciune şi… Sitzfleisch 1. Am
lucrat enorm, am scris mult. Ţi se pare că am greşit
că i-am dat măgarului numele meu. Am avut totdea-
una mare admiraţie pentru bufonii din teatrul clasic,
mi se pare că a accepta urechile de măgar este
condiţia sine qua non 2 a oricărui spirit care ţine să nu
fie cenzurat de regele său.
1
Vezi supra, nota 2, p. 52 (germ.).
2
Fără de care nu se poate (lat.).
56
Şi apoi… dacă ai aflat acum că am în buzunar
ordinul de chemare sub steagul negru al morţii (doar
v-am scris : şi din spital şi de acasă, şi prin Ady), ple-
carea lui Gary, dispariţia sa în pădure (ultima pagină a
cărţii), este o metaforă teribilă pentru un scriitor care
ştie ce este Cancerul şi cam cum se termină o aventură
chirurgicală începută cu extirparea totală a omuşo-
rului, vălului palatin şi amigdalelor. Acum aştept nişte
injecţii citostatice (Bleomicină) care cu greu le-am
obţinut prin Partid, de la Elias. […] 1 În ianuarie,
intru pe o lună la raze cobalt, de razele astea mă tem,
locul unde am avut eu tumoarea e un loc unde se
concentrează majoritatea simţurilor, plus creierul mic.
Nu mă tem nici de moarte (sunt soldat bătrân), nici
de veşnicia ei : mă tem de murire, de agonie lungă, de
chinuirea celor din jurul meu.
Dacă scap cu bine (speranţa e sufletul de rezervă
al celor nefericiţi), voi încerca să-mi scriu Memoriile
(ceea ce a rămas după ce am uitat mai tot), drolatica
mea viaţă vreau s-o povestesc cu humor şi autoironie.
Am trăit sub semnul ridicolului, mor sub semnul
sfârşitului de neam şi ţară. Sper că într-o zi, când vei fi
şi tu un măgar bătrân, vei reciti câteva din textele
mele : mă bucură gândul de a te vedea regizând pe
scena Comediei una din profeticele mele satire. (Bieţii
comedianţi, de pildă, în care arăt că directorii-lichele şi
secretarii literari fricoşi au fost cei care au mâncat
capra Thalia, adică Teatrul.)
1
Text acoperit cu negru, la CNSAS.
57
Soţia mea numără banii pentru injecţii, vom
scoate banii pentru călătorie, cumpărăm ce trebuie de
la Shop, facem tot ce putem ca să mai prelungim
această viaţă : deşertăciunea deşertăciunilor, din ţărână
suntem şi în ţărână ne întoarcem.
Fiţi sănătoşi, liberi, fericiţi : dar să nu încercaţi a
ne judeca din afară. Una e să vorbeşti de întunerec,
altceva este să fii în el, una e să-ţi dai doctoratul în
Thanatologie, altceva este să fii tu însuţi în murire.
Dumnezeu cu mila !
Gary
[11]
Craiova, 23 Decembrie 1988

Dragă Mina,
Cu gândul la prietenul meu Ion Maxim (am fost
operat de cancer în gât), dar cu inima şi mintea
limpede şi liniştită, îţi urez, cu emoţie şi dragoste, un
an nou, 1989, cu sănătate, linişte şi libertate inte-
rioară. Sărbători fericite !
Gary Sîrbu
[12]
Craiova, 25 Dec[embrie] ’988

Dragă Vetuţa, dragă Alexandre,
Vă mulţumesc pentru gândurile şi urările bune,

am nevoie. Vă doresc şi vouă un an nou în care – să
sperăm – ne vom putea ridica şi noi capul din
58
pământ. Ora adevărului şi libertăţii se apropie şi de
soarta nenorocitului nostru popor. 1
Cu multă dragoste, fără nicio bună speranţă, vă
sărut şi vă doresc sănătate, răbdare şi înţelepciune.
Gary
P.S. Am fost operat, în 25 nov[embrie] 1988, mi
s-a extras de pe vălul palatin un frumos, cochet şi
categoric cancer. În ianuarie, intru la raze-cobalt. Voi
ştiţi că sunt cu bibliografia la zi, demnitatea şi curajul
nu-mi lipsesc, aşa că nu vă faceţi griji. Mă voi des-
curca – am mulţi prieteni, dincolo.
[13]

Dragul nostru prieten, Irjy
I-am scris Lidiei, informînd-o în legătură cu

ultima mea aventură anti-existenţialistă, mi-a răspuns,
promiţându-mi să te ţină la curent cu avatarurile casei
Sîrbu. Sper că în clipa în care vei primi această scri-
soare (ce are ca scop să-ţi mulţumească pentru urările
tale de bine, dorindu-ţi, la rândul nostru tot ceea ce îţi
doreşti, împlinire a dorinţelor şi viselor tale bune),
cum zic, sper că între timp tu să fi aflat câte ceva
despre ultima figură a măgarului Gary. Sunt vizitat ca
un mort în devenire şi citesc pe feţele colegilor mei (în
Craiova am numai prieteni care îmi sunt duşmani şi
1
Frază cu adevărat premonitorie pentru ce se va întâmpla
în România, în decembrie 1989.
59
duşmani care par a-mi fi prieteni: şi chiar sunt. La noi
aici, defectele sunt calităţi, calităţile sunt defecte,
proştii sunt inteligenţi şi inteligenţii par idioți arieraţi,
toate lichelele sunt cinstite, şi toţi cei cinstiţi se
descurcă ca nişte lichele, etc…), citesc, aşadar, pe
feţele bunilor mei colegi şi confraţi (care până acum
nu au catadixit să îmi intre în casă) trei feluri de
sentimente: 1. La unii, bucuria de a ştii că în curînd
vor scăpa de mine care sunt o incomodă aşchie în
ochii (şi cariera) lor; 2. La alţii, o altă uimire fericită,
constând în plăcerea că eu şi nu ei am cancer, 3. O
milă şi o compasiune athee, cu care se uită la mine
duios, în timp ce îşi compun în gând discursul
funebru prin care vor străluci la înmormântarea mea
(„Iar deasupra tuturora va vorbi v’run mititel, Nu
slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el.“ Eminescu)
Frumosul şi cochetul meu cancer în gât a fost
operat : am făcut rost de injecţii (Uniunea m-a ajutat
cu bani), în ianuarie, fac de raze cobalt, apoi încă o
serie de injecţii cu Bleomicină (un citostatic francez).
După aceea, aştept: aştept să văd cum meta-fizica se
transformă în metastază.
Nu te speria, humorul meu e neatins, cu biblio-
grafia despre Moarte stau excelent: am şi grele şi înalte
legături „dincolo“, Mama mea continuă să se roage
pentru mine. Adevărul este? Că din cauză că am
pierdut stupid atâţia ani – acum aş mai fi avut nevoie
de circa un cincinal ca să-mi termin… minima operă.
Dar, poate că o singură carte din cele, care nici nu mă
mai uit, ieşind din umilul meu sertar, va reabilita ce a
fost compromis de soartă şi istorie.
60
(Mi se traduce şi la Paris, Şoarecele B 1. La Mos-
cova, am apărut. 2)
Nu vreau să mor înainte de a primi invitaţia ta la
Praga, să văd cartea noastră 3 apărută în limba mamei
mele.
Te sărutăm cu dragoste, Dumnezeu cu mila, Dej
vám Pán Bůh dobrou noc! 4
Ion D. Sîrbu
[14]

Dragii mei, Viorica, Demetra şi Dimitrie,
A fost la mine în vizită nepoata noastră Monica :

arată foarte bine în comparaţie cum am găsit-o cu
ocazia vizitei noastre la Cluj. A dormit, a mâncat, a
1
Din informaţiile lacunare ce le avem, nu cunoaştem dacă
a fost tradusă.
2
Trei dintre nuvelele sale, Compartiment, Doi intelectuali
de rasă, Cimex lecturalia, traducere în limba rusă de Andrei
Kovács, au fost publicate în volumul Întâlnirea. Din proza
românească contemporană, p. 10–76, colecţia Biblioteca revistei
„Inostrannaia literatura“, Moscova, „Izvestia“, 1988, format
BPT, 224 pagini. În acelaşi volum, sunt publicate texte (câte
trei) de Ion Băieşu şi Ioan Groşan.
3
Este vorba despre Myš B, conţinând şase texte din Øoare-
cele B și alte povestiri (Enuresis nocturna, Caz disciplinar, Nu ştiu
cum s-a spart oglinda…, Øoarecele B, Colonie), traduse în cehă de
Jiřího Našince. Volumul, format BPT, 244 pagini, a fost publi-
cat la Editura Odeon, Praga, 1990.
4
Să vă dea Dumnezeu (Domnul) noapte bună!
61
citit lângă noi – am putut să ne dăm seama că boala ei
e în retragere defensivă. Toate acestea le datorăm din
punct de vedere psihologic şi moral vouă – iar din
punct de vedere medical, profesorului dr. L. …M-am
gândit, dragă Viorica, să te rugăm tot pe tine, să cauţi
un tablou pe gustul lui […].
Boala mea a făcut înconjurul măruntei noastre
lumi, diagnosticul acesta, „Cancer“, se bucură de un
prestigiu enorm. Craiova e centrul seismic al Fricei,
aici vitejii noştri geto-daci se tem de miliţian (acesta
înlocuieşte acum frica de Dumnezeu), cum să nu se
teamă de Moarte. Am primit o mulţime de vizite : ale
unor prieteni care îmi sunt duşmani şi ai (ale) unor
duşmani chiar care îmi sunt devotaţi prieteni. M-au
găsit glumind şi vesel, fonfăindu-mi teatrul de
nepăsare, curaj şi sictir. Am putut foarte uşor distinge
trei feluri de feţe-feţe : cei care se bucură că vor scăpa
în sfârşit de mine (eu fiind un exemplu negativ pentru
propria lor biografie şi carieră), cei care, cu milă dar şi
cu încântare, se bucurau că eu şi nu ei am păţit
ghinionul ăsta de a muri tumna acum, la spartul târ-
gului, şi categoria trei, care îşi compuneau deja, în
gând, discursul funebru prin care vor străluci la
înmormântarea mea… Poate că mă înşel, mă găsesc
sub influenţa a două cărţi pe care le citesc ziua, fără
grabă şi mestecând subiectiv toate apercepţiile pe care
mi le suscită : Minima moralia, Pleşu, şi Le mauvais
demiurge de Cioran. Primul îmi dă sentimentul că, în
cazul meu, nu am niciun merit că am fost aşa cum am
fost ; la mine, bunătatea şi incoruptibilitatea morală şi
politică nu sunt virtuţi, ci simple figuri de stil : ori-
62
ginea mea socială sănătoasă a fost foarte nesănătoasă,
dacă aş fi fost fiu de conte sau bancher, aş fi avut parte
de o viaţă „normală“; dar aşa, toţi voiau să mă
promoveze, verificându-mi până la disperare şi absurd
ficaţii mei de miner, păgubos şi încăpăţânat.
(Arătându-i Monicăi câteva din jurnalele ce alcătuiesc
o parte din arhiva ce o pregătesc pentru posteritate,
am dat peste o traducere din Goethe a lui Blaga, pe
care el mi-a transcris-o în acest caiet, ca un fel de
urare sau profeţie :
Astfel Sibilele grăit-au şi Profeţii :
Putere nu-i, nici timp să sfarme pe sub boltă
Tiparele… ce vii şi tainic se dezvoltă.
Cluj, 15.V.1953 1
[15]
Craiova, 11 Ianuarie 1989

Draga noastră DELIA,
A picat bine scrisoarea ta, stătusem toată ziua la

spital, acolo, doctorul care m-a operat, în prezenţa
oncologului care mă are acum în evidenţă, m-a predat
doctoriţei care îmi va face acum, timp de 6 săptămâni,
acele raze-cobalt. Despre care eu nu ştiu nimic, dar
sunt brav şi sans reproche 2, deşi toată viaţa am folosit
1
Dată, la care transcrie, în Jurnalul „1952–1953“, pagina
123, opt versuri din Cuvinte orfice (Demon), sub care Lucian
Blaga îşi pune semnătura, la „16.V.’953“.
2
Ireproşabil (fr.).
63
cuvântele „ştiinţă“ şi „ştiinţific“ totdeauna între ghili-
mele (adică : aşa-zisa ştiinţă, aşa-zisa metodă ştiinţifică
etc.). Acum, iată-mă, eu însumi între ghilimelele aces-
tea, care încep să îmi placă. După afirmaţia că „nimic
ce-i românesc nu mi-a fost strein“ (me alienum puto) 1,
acum voi putea zice că de nimic ce-i neomenesc nu
am fost scutit…
Lizi a stat lângă mine – ea este darul bunului
Dumnezeu pentru toate păcatele mele ; nu sunt un
fricos, am rămas un brav sergent, am făcut două
războaie mondiale (şi le-am pierdut prin pace şi
onor), m-am luptat cu un demon (nu cu un înger) ce
se cheamă Prostia omenească – doar nu am să mă
speriu chiar acum, când trebuie să ies frumos din
scenă. Am făcut să râdă judecătorii mei, pe vremuri :
faire rire les juges 2 s-a dovedit la noi a avea efectul
contrar ca la franţuji. Mi s-a dublat pedeapsa. Acum îi
fac pe doctori să râdă, poate voi obţine astfel o triplare
a zilelor mele lucide.
Să ştii că dacă „animalul“ acela nu era un măgar 3,
nu putea trece de cenzură cele ce treceau prin capul
său. Trăim o epocă monarhică, eu care am studiat şi
am conferenţiat despre „bufonii şi bufoneria în teatrul
lumii“, în mod lucid accept urechile de măgar tocmai
1
Expresia originală : Homo sum et humani nihil a me alie-
num puto (Om sunt şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin)
(lat.), versul 25, act. I, sc. I, Heautontimorumenos de Terentius.
2
Să-i faci pe judecători să râdă (fr.).
3
Este vorba de Măgarul Gary, un alter ego al autorului,
personajul rezoneur în romanul, Dansul Ursului,
64
fiindcă numai astfel el este şi rămâne un alter ego al
libertăţii şi stoicismului meu supra-naţional şi infra-
intelectual.
Nu îţi scriu ca tu să îmi răspunzi : am o secreţie
glandulară specială, îmi hrănesc teribila mea singură-
tate în doi cu iluzia că pot sta de vorbă, din centrul
Cercului meu, cu toate punctele dragi de pe circum-
ferinţa memoriei şi dragostei mele. Scriu fiindcă eu
am nevoie de voi, nu voi de mine. (Karin Parutsch
Dorn 1 a fost foarte încântată că am făcut-o Catâră.)
De două luni, nu am mai scris mai nimic, am citit
numai theologie şi Cioran. Am cartea lui Frossard
despre Papa Ioan Paul II 2, am recitit câteva dintre
volumele mele în manuscris. (Am şi eu o operă… ce
aşteaptă zorii unei şi mai noi vieţi de tip nou.)
Acum, fiindcă memoria mea a slăbit mult, e
timpul să-mi scriu memoriile, nu-i aşa ? (Ce qui reste
quand on a tout oublié.) 3
Se vor scrie. Cu humor, în stil drolatic. Râs-cu-
plâns. Mintea cea dintâi şi cea de pe urmă a românului.
Dacă vin să te văd (prin mai, să zicem), îţi aduc o
mostră din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, sper să
te înveselesc.
1
Fiica Stefaniei Dorn („marele meu amor studenţesc“),
absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj - Sibiu,
stabilită în Germania, la Essen. Karin, numită de Ion D. Sîrbu
„fiica mea spirituală“, „serveşte de personaj în Dansul Ursului,
fiind alba catâră Carin“. În 1985, a emigrat în Germania şi s-a
stabilit la Bad Berleburg, landul Renania de Nord-Westfalia.
2
3
Ce rămâne după ce ai uitat tot (fr.).
65
(Mă rog mult, nu direct, către bunul D-zeu – de
care mi-e frică –, ci către duhul Mamei mele. Ea are
teribile relaţii în Cer, mă ajută.)
Deliu s-a mutat, mi se pare. Mi-e dor de el. Îmi
scrie Ion Oana, Titircă, colegii lui de Facultate.
Te sărutăm,
Gary şi Lizi
[16]
Craiova, 14 Ian[uarie]
Frate Victore,
Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai uitat.
Soţia mea – şefa mea contabilă – zice să-ţi spun că
îndată ce primim pensia, îţi trimitem 1.500 lei pentru
cablul TV promis. Asta, cam pe la sfârşitul lunii
ianuarie.
Graţie ţie, corespondez cu Sabin Galgoţiu (grav
operat de cancer) şi cu Mayer Zoltan. 1
Am apărut în volum la Moscova 2, apar în cehă la
Praga 3, voi apare în franţuzeşte, la Paris4, cu Şoarecele B.
Şi acum, fii atent : în 26 nov[embrie], anul 1988,
am fost operat de cancer în gât. Mi s-a extras vălul
palatin. Am şase săpt[ămâni] la raze cobalt. Acesta-i
motivul pentru care trebuie să ne numărăm bine banii
noştri. Am o pensie de 2.000 + 2.500 (completarea este
1
Cei doi i-au fost colegi în anii de liceu.
2
3
4
66
de la Uniunea Scriitorilor). Anul trecut, am mai încasat
circa 50.000 lei (premii literare, drepturi de autor), nu
avem la CEC decât 20.000 lei (banii pentru înmor-
mântare), cheltuim totul pe mâncare, cafea, micul
protocol (în toamnă, patru călătorii la Buc[ureşti] şi
Cluj, costisitoare). Nu beau, nu fumez, nu dau mese.
Cumpăr doar cărţi strict necesare. Având „ordinul de
chemare“ (cancer) în buzunar, cunoscând foarte bine şi
steagul şi stalingradul ce mă aşteaptă, duc munci de
lămurire cu trupul meu, celulele acestuia refuză gândul
morţii pe care sufletul meu (curat) şi spiritul (cu
bibliografia la zi) îl întâmpină, cu humor şi skepsis,
agitând steguleţe ca la Otopeni.
Nu mă uita, îţi trimit banii, te sărută colegial,
Măgarul Gary
[17]
Craiova, 14 Ianuarie 1989 1

Dragă Olga Caba,
– Nu fi speriată, sunt un bătrân soldat, încercat

alergător de cursă lungă, ştiu ce înseamnă „ultima
turnantă“…
– teribil ce frumoasă e scrisoarea ta (în care sora
mea Olga se confunda cu scriitoarea Olga Caba), nu e
chiar atât de dificil să ştii ce te aşteaptă, e mult mai
1
În original, „1988“. Corect, „1989“, potrivit conţinutului
scrisorii : „Am avut un cancer de suprafaţă […] Cred că a fost
operat la timp şi corect“. Ion D. Sîrbu a fost operat la 26
noiembrie 1988, deci scrisoarea nu poate fi din ianuarie 1988.
67
penibil gândul că las în urma mea o lume în haos,
dezordine şi murire.
– între 1981 şi ’85 am scris un roman în două vo-
lume (950 p.), el ar trebui transcris, sita şi frâna mi-au
lipsit (acum totul mi se pare a fi fost scris în stare de
somnambulie, druidic-sleep), titlul lui, Adio, Europa !,
îţi spune ceva, mai ales că subtitlul ar fi fost „la
condition roumaine“. Acum, ar trebui să scriu „Adio,
Lume !“ – dar află că din clipa în care am fost împins
din spate spre această ANTICAMERĂ, deodată pofta
de a scrie şi de a simţi literar a dispărut complet. Tre-
buie să stau de vorbă cu trupul meu, conştiinţa mea şi
spiritul meu (plin de bibliografie despre moarte,
dincolo etc.) trebuie să liniştească celulele-mi rebele
care nu vor să se supună, care nu acceptă diagnosticul,
care ţipă după viaţă, chiar şi în condiţiile cele mai
umilitoare. Am încercat un fel de jurnal în spital, a
ieşit ceva nesărat, amintiri din casa mortului, numai
un spirit eliberat de Moarte poate să scrie înfiorat şi
sincer despre Moarte, chiar şi acest specialist în des-
compunere şi sinucideri, Cioran, scrie despre dispa-
riţie şi Marea Trecere, având grijă să nu răcească, să
nu fie atins de vreo gripă spaniolă, rusească, evre-
iască… În afară de moarte, dincoace de moarte, totul
poate deveni literatură ; când treci în anticameră, cu
număr de ordine, jocul devine serios, tragem cortina,
repetăm fără public, fără sufleur, regizorul fiind un
înger bun şi blând, dar nevăzut (deocamdată)…
– deschid la întâmplare manuscrisul condiţiei ro-
mâne, şi îţi transcriu (ca să-ţi dovedesc că plecarea în
codru a măgarului Gary e o obsesie serioasă şi mult mai
68
veche) : „…Călcam spre viitorul meu, începuse, pentru
mine, ora ispăşirii şi a pedepsei ? Ahnen, suchen,
sehnen 1 : aeternitas non est sine fine successio, sed nunc
stans ; inter nunc et tunc nullam esse differentiam…2
Poate. Am părăsit Filosofia spre a putea rămâne liber :
am părăsit politica spre a putea rămâne Om : am pără-
sit orice poftă de putere şi poziţie socială, ca să pot
rămâne bun şi cinstit : voi părăsi şi această lume şi
omenire, spre a deveni orice, în afară de om…“ 3
În altă parte scriu : „Ţărâna – acest substitut al
micului infinit alcătuită din nişte praguri blajine – la
ţăranii noştri rămâne absolut indiferentă atât faţă de
frumuseţea şi vraja unui Rai posibil, cât şi faţă de ame-
ninţările acelui Iad caricatural (iadul real e viaţa noastră
de aici) de care nu se mai sperie nici copiii. Viaţa
aceasta e umbră şi vis : umbră şi vis rămânem şi după
ce trecem Pragul, totul e să ne găsim liniştea acolo, în
tărâmul intermediar, al blajinilor, care, după a mea pă-
rere, nu este decât forma primitiv creştină a Umbrelor
şi Eroilor din străvechea mitologie elină sau latină.“ 4
Şi acum, un ultim citat, care e după Eta citire :
„Poate că – îmi spunea ea la Mare, în 1984, cu câteva
luni înainte de săvârşirea ei – poate că imediat după ce
trupul nostru va înceta să mai respire, o imensă
1
Să intuieşti, să cauţi, să năzuieşti (germ.).
2
Eternitatea nu este o succesiune fără sfârşit, ci este în-
cremenită în prezent ; între acum şi atunci nu este nicio
diferenţă (lat.).
3
Adio, Europa ! (la condition roumaine), vol. II, dactilo-
gramă, f. 641.
4
Idem, f. 694.
69
mirare, o fantastică uimire ne va cuprinde : totul va fi
simplu, limpede, logic… şi teleologic. Nu este exclus
ca, după o scurtă reciclare ideologică, un înger de
gradul cinci să vină şi să ne explice TOTUL. Absolut
totul, în numai câteva cuvinte sau semne. După care,
fiecare, ne vom restitui oceanului din care ne-am
smuls la naştere…“
Am avut un cancer de suprafaţă, se putea zări cu
ochiul liber. Cred că a fost operat la timp şi corect. E
într-un loc afurisit, dar acest organ al meu a fost
dintru începuturi ales să fie mal qualité, mal tresse 1.
Am visat o catedră, eram un tribun in nuce : am tăcut,
patru cincinale de tăcere transilvană, în Oltenia
Magna şi Fortissima, se plătesc. Las speranţa să-mi
bată la uşă, e binevenită, habar nu ai ce mare
încredere am primit în aceste raze de cobalt, pe care le
încep luni, 15 .I. Clădirii roşii, sinistre, în care se
ascund monştrii plumbuiţi ce mă vor radia, i se spune
„Cernobîl“. Dar cunosc oameni care au scăpat cu
viaţă – ţinem morţiş la viaţă, ce superb paradox valah
– poate că mai primesc în dar un an-doi, poate că voi
reuşi să scriu măcar amintirile despre Tata şi Blaga,
înainte de a părăsi scena asta în care nu am avut nicio
replică, am dus doar tava protagoniştilor destinului
nostru. Le destin c’est la politique 2, acum, când plus le
singe monte en haut, plus on lui voit son cul 3, acum
noi, râzând marxist, părăsim această lume.
1
Calitate proastă (fr.).
2
Destinul înseamnă politică (fr.).
3
Cu cât urcă mai sus maimuţa, cu atât i se vede mai bine
fundul (fr.).
70
Nu-ţi fă griji, sunt viteaz, atlet în suferinţă,
maratonist în ghinioane : Mama mă iubeşte, îi port
medalionul la gât : cu acest medalion la gât m-a
alăptat. În clipa ultimă, eu care sunt un protocreştin
naiv şi primitiv, atât voi spune : „Mamă, vin !“
Transmite salutările mele lui Wolf 1, mă bucur că
vede lumea şi în locul nostru.
Vă sărut cu dragoste. Transmiteţi respectul şi
colegiala mea stimă Salciei voastre din fundul gră-
dinii. Şi câinelui.
Servus,
Gary
[18]
Craiova, 25.I.’989
Contrar la „bunăvestire“
Goldige Marianne,
– am primit deodată, ieri, scrisorile tale de la

începutul lui dec[embrie]. Abia din a doua scrisoare
reiese că, între timp „Rea-vestirea“ mea oncologică ţi-
a parvenit.
– Mă bucur ca un copil ori de câte ori primesc un
rând de la Tine (eu ţi-am mai scris, a fost şi Mihai să
mă vadă, teribil ce mult mi-a plăcut, e tonic, simplu,
uman, cald, eram gata-gata să-i pun în braţe un top
de manuscrise originale, dar m-am oprit la timp, nu
1
Wolf von Aichelburg (1912–1994), poet, eseist, tradu-
cător, născut la Pola, Iugoslavia, coleg de studenţie şi prieten al
lui Ion D. Sîrbu. În 1981, s-a stabilit în Germania.
71
avea nicio vină, de ce să-l chinuiesc), cum spun,
rândurile tale mă bucură mult. Noi nu ne-am văzut
niciodată – şi, cu toate acestea, prin ceaţa memoriei
mele, umbra lui N[egoiţescu] se îndepărtează şi se
pierde – iar silueta ta abstractă devine contur şi con-
ţinut. Ne cunoaştem de o existenţă, chiar dacă nu ne
cunoaştem de o viaţă.
– Nego m-a mâhnit, a vorbit total deplasat despre
Buzura şi Eminescu : Balotă mi s-a părut mult mai
ponderat, mai academic şi mai latin. Nego trece din
extremă în extremă, fiind un mare fricos, devine cate-
goric şi vindicativ de îndată ce a reuşit să fugă din
apropierea lupului cel rău. Îl înţeleg – fiindcă îl
cunosc – dar ar fi bine să-şi tempereze umorile extre-
miste… Nu trebuia să plece, după a mea părere, el
gândea mult mai interesant cu picioarele sale în acidul
sulfuric valah.
– Am început de 10 zile razele-cobalt. O clădire ro-
şie, ascunsă alături, e morgă. Ieri, am văzut un sicriu pe
care scria „Veselu Gheorghe“, am auzit că acest Veselu
a fost ucis de fiul său (18 ani). Dar, nu cumva ţi-am
scris deja despre această bombă-Cernobîl ? Confund
scrisorile, de când mi s-a stricat maşina de scris, scriu
cu mâna, uit de la mură la gură cui şi ce am scris.
Dar, în sala de aşteptare la cobalt (figuri de bă-
trâni ca la Leonardo, Bosso, Bomarzo, Bosch), realizez
ideea de anticameră la… Dincolo, un zmeu atomic
mă bombardează pe nevăzute. Mi-e gura ca o Sahară,
mi se distrug şi celulele sănătoase, salivare. Curând va
trebui să mănânc fără proteză, toată gura mă doare.
72
Un ţăran bătrân, cu care am stat de vorbă acolo, mi-a
spus două adevăruri „plasticizante“ :
1. Mai rău decât cancerul în gură nu e decât can-
cerul în cur.
2. Moartea nu e decât o intrare… în altă Colec-
tivă. Mai bună…
– Mă chinuie cărţile pe care nu le-am scris.
Amintirile mele despre Tata (vechea clasă muncitoare,
dispărută acum) şi despre Blaga-Omul. Aş avea datoria
să scriu şi cele 5 drame pur literare, să termin un
roman despre anul 2084 (în care descriu retragerea şi
plecarea din lumea noastră a Limbii, a cuvântului
vorbit şi scris…). Am trei nuvele de război, începute şi
neterminate, am un triptic, Viaţa aceasta (dragostea),
Umbra (moartea) şi Visul (arta). Viaţa aceasta e umbră
şi vis – aş fi fost desfăcut şi recompus prin poveste…
Îmi lipsesc cumplit cei 15–17 ani, în care nu am
avut acces la condei : un an de ucenicie stupidă, 4 ani
de război idiot, interdicţia 1947–1955, detenţia
1957–1963, Mina 1964, Craiova până în 1968, când,
în sfârşit, am primit dreptul de a iscăli şi publica 1.
(Aceste pierderi sunt cu atât mai ridicole, cu cât eu
singur, din toată generaţia mea, am fost membru de
partid în ilegalitate, între 1940–1945… O, tempora !
O, boves ! 2…)
1
Corect, 1966, an în care povestirea Nesom este publicată
în „Ramuri“, an. III, nr. 9 (26), p. 7. Semnează pentru prima
oară într-o revistă literară, după ieşirea din puşcărie.
2
O, timpuri! O, cirezi! (lat.).
73
– Acum, la râul Vavilonului, constat cu amar hu-
mor şi trist skepsis că toată viaţa m-am luptat, nu cu
un înger, ca Iacob, ci cu câţiva proşti, simple dife-
renţiale cretine ale fascismului şi stalinismului. Mor
curând – nu la marginea Europei, ci la sfârşitul
Europei, ţării şi poporului meu.
– Personal, din motiv de instinct, intuiţie şi filo-
sofia culturii, nu cred în ruşi, nu cred în acest Christ1
al renaşterii lor liberale. Nu văd un Luther confundat
cu un Popă, reformând katolicismul din Vatican. Am
stat cu un rus, sub bolşevicul din el era un soldat, sub
soldat era un pravoslavnic, sub pravoslavnic se ascun-
dea un tătar asiatic. Orice aţi zice voi, socialismul
nostru valah este cel mai real, altfel nici că poate fi.
Noi prezentăm Lumii şi Istoriei imaginea la röntgen a
sistemului în sine. Trăiesc lucid, urmărind cu uluială
un nesfârşit şi ireversibil alai (în turceşte ului-ala este
contrarul cuvântului alai-ulu). Sunt om de teatru, ştiu
să apreciez o comedie sau o tragedie, la această tragi-
comedie a lumii noastre eu asist acum dintr-un foto-
liu de orchestră, „şi bătut, şi futut, şi cu banii luaţi“
(ar zice divina mea Lizi).
1
Este vorba de Mihail Sergheevici Gorbaciov (n. 1931),
om politic rus, ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice (1990–
1991), secretar general al P.C.U.S. (1985–1991), preşedintele
Sovietului Suprem (1988–1990). A fost iniţiatorul politicii de
glasnosti şi perestroika în statul sovietic şi a unei noi politici
externe, care au dus la încetarea Războiului Rece, căderea
sistemului totalitarist comunist în Europa de Est, încetarea
monopolului politic al P.C.U.S. şi la destrămarea U.R.S.S.
Premiul Nobel pentru pace (1990).
74
– Lizi a pus ceasul să sune, e timpul să mă îmbrac,
să plec la spital. Azi, ea are oră la coafor. Lizi e cumin-
ţenia acestui pământ, pe măsură ce bibliografia şi stu-
diile mele intră în neant (prin neant), bunul ei simţ,
calmul şi simplitatea stoică şi resemnată, de ţărancă
„hârşită de rele“, se ridică spre lumină şi revelaţie. În
faţa nenorocirilor şi a morţii, ea este infinit mai pre-
gătită practic decât mine.
(Ieri, asistând la o furioasă a mea ieşire materialist-
istorică, mi-a servit o vorbă dunăreană : „Bărbate, de-
cât să futem musca-n zbor, mai bine să tăcem gră-
madă şi să tragem apa după noi…“) „Amin“ – i-am
răspuns – şi Amin îţi zic şi ţie, scumpă şi iubită
fantasmă bavarică.
Servus,
Gary
P.S. Nu ştiu dacă ţi-am scris, a apărut un volum cu
1 2
Şoarecele, tradus în ruseşte şi ceheşte . Voi apare şi în
3
franţuzeşte, la Paris („Arcade“). Mieux vaut tard
4
qu’après la mort !
1
2
3
4
Mai bine mai târziu decât după moarte (fr.).
75
[19]
Craiova, 5 Februarie 1989

Dragă Karin,
Aproape deodată am primit şi felicitarea ta de

Crăciun (e valabilă pentru un „Christos a înviat“) şi
scrisoarea ta de dragoste foarte leală. Am fost fericit, şi
eu şi Lizi. Considerăm – în situaţia specială în care
suntem – orice semn de dragoste din partea ta, ca un
fel de medicament-minune : mă doare gâtul, încep
mâine a patra săptămână de radiaţii-cobalt, gura mi-e
iască, am dureri când vorbesc, a mânca e un chin, abia
îmi mai suport dantura. Dar sunt un brav, Lizi e un
înger : mă lupt cu un alt înger, ştiinţific (monstrul care
mă radiază când din dreapta, când din stânga – eu
trebuind să stau nemişcat şi să privesc în sus mereu
înainte – e rusesc). Nu se putea altfel. Totul e simbol,
totul seamănă cu scene din romane pe care le-am scris
cu mulţi ani în urmă… Ergo, în situaţia asta, ne bucură
enorm să simţim că tu radiezi dragoste : cred că ai o
aură roză în jurul Fiinţei tale, poate că atunci când treci
spre halatul tău alb laşi în urmă, ca melcii, o trenă de
argint, un efluviu de dragoste şi Volkommenhait 1.
Bravo ţie, ai depăşit pragul de suficienţă pe care îl dă
diploma şi superioritatea de castă a medicilor (care au
de a face numai cu oameni în suferinţă şi frică) şi ai
ajuns să îţi simţi Fiinţa : Eta Boeriu, înainte de a muri,
tânără (a fost prietenă cu Mama ta, despre această
Mamă a ta, pe care eu o păstrez intactă în muzeul meu
1
Perfecțiune (germ.).
76
imaginar, nu mi-ai scris nimic : eu am primit de la ea o
splendidă scrisoare din Tunis, o capodoperă de
cumpănă şi bun-simţ. Transmite-i sărutările mele de
mâini şi asigur-o că l-am uitat de tot pe domnul Leah),
deci, Eta mi-a spus : „Nu trecem nici spre viaţă, nici
spre moarte, în braţe cu diplomele, banii sau operele
noastre : trecem cu quantum-ul de dragoste de care am
fost capabili, dând şi primind.“
Nu am nevoie de nimic, dacă vii, să nu ne ocoleşti.
Adu-mi câteva pixuri, plicuri, dar nici de astea nu am
mare nevoie. Adu-mi ochii tăi luminoşi, adu-mi-l pe
Vornicel (eu am avut mari succese teatrale la Piatra-
Neamţ), o oră cu tine face cât un an de fericire şi
katharsis. Am scris mult în anii din urmă, am şi pu-
blicat destul : acum am început să fiu tradus în limbi
streine mari, cu nuvele satirice, scrise de mine prin anii
’52–’54. C’est la vie ! Ruşii au ajuns abia acum la
gradul meu de inteligenţă ironică de atunci – iar eu
ajung, încet-încet, în situaţia în care erau ei în anii
aceia. Nu contează, am mare încredere în Destin.
Weltgeschichte ist Weltgerichte 1 (Hegel).
Am terminat astăzi (scriu ca să uit că sunt bolnav şi
că îmi arde gura) un lung interviu, pentru revista
„Ramuri“, despre Blaga. 2 Nu ştiu dacă va apărea, nu
contează. Lizi, într-o zi, când eram foarte amărât că mi
s-a amânat romanul Lupul şi Catedrala (Ursul a intrat
pe post de suplinitor, doar Karin, ca personaj, mi-a fost
1
Istoria lumii este judecata lumii (germ.).
2
„Eu l-am văzut pe Blaga plângând…“ („…dar ce are să
spună limba română ?“), interviu, datat „26 ian. – 6 febr. 1989“,
Vezi, în volumul de faţă, p. 135–171.
77
impus de larii şi penaţii inimii mele), mi-a spus aşa :
„Nu fi năcăjit. Închipuieşte-ţi că în Marea Neagră a
avut loc o mică erupţie de lavă, s-a format astfel o mică
insulă albă, total inutilă şi anonimă. Nu-i nimic, mai
devreme sau mai târziu, topografii literelor române vor
trebui să ia act de ea. Fiindcă există ! “
Cartea mea cu măgarul 1 are mare succes de public :
colegii mei sunt uşor jenaţi să-mi mai spună Gary (nu
ştiu nimic despre bufonii medievali), iar craiovenii
consideră că am satirizat „parcul poporului“. Nu e
cazul. Cartea e labirintică, necesită la double lecture. Iar
câinii aceia de care o salvez eu pe catâra Karin, sunt
acum câinii care vor să mă sfâşie pe mine.
Despre Cancer, am scris un întreg studiu (cu ani în
urmă), citind filosofie şi morală : „singura celulă cunos-
cută care tinde spre nemurire“ (Stehelin). Tumora mea
a fost la vedere, a fost operată (sper) corect, acum fac
raze, apoi un lung tratament cu Bleomicină. Şi apoi,
vedem dacă cuvântul metafizică rimează într-adevăr cu
termenul de metastază.
(Tu să reciteşti neapărat La condition humaine, a
lui Malraux : este acolo în final o scenă cu o pilulă, de
această pilulă aş avea eu nevoie. Für alle Fälle. 2 Nu mi-
e frică de moarte. Un ţăran, ieri, în anticamera la
„bomba-cernobîl“ (la raze), mi-a spus că : „Moartea nu
este decât o altă intrare în Colectivă. Mai bună.“ Dar
mă îngrozeşte lunga agonie prin care aş putea chinui pe
cei din jurul meu.
1
Dansul Ursului. Vezi supra, nota 1, p. 54.
2
Pentru orice eventualitate (germ.).
78
Căsătoreşte-te şi fă unul sau doi copii. Am
consultat stelele, eu sunt acum în anul Racului, Can-
cerului (69), am 69 de ani, acesta e semnul cancerului
când e culcat. Dacă scap până în 28 iunie, mai por
spera să-mi scriu 1 sau 2 din cărţile restante. Mon bon
Dieu – ar fi rugăciunea mea de acum – aide-moi à vivre
jusq’ à ma mort ! 1“
Nu ştiu ce-i cu Familia Edmund 2, nu-mi mai
scriu, nu-mi mai dau niciun semn de viaţă.
Te sărut cu nesfârşită dragoste şi bună speranţă :
să-ţi dea Dumnezeu dragoste, lumină, bucurii şi
luciditate fără pete !
Servus,
Gary
P.S. Monica, săraca, anul III, trece printr-un tunel
mult mai greu decât cel prin care trec eu : este – în
afară de Basedow – la a treia operaţie dentară. Acum i
se extrag aproape toţii dinţi din faţă.
[20]
Craiova, 7 Febr[uarie] 1989
Dragă Wilhelmina,
Mi se rupe inima pentru câte trebuie să îndure

biata Monica. La vârsta ei. Aş fi preferat să ne vie cu
un copil din flori (făcut cu un brav utecist, în timpul
culesului castraveţilor) decât aşa cum este. La vârsta ei,
1
Doamne – ar fi rugăciunea mea de acum – până la moarte,
ajută-mă să trăiesc ! (fr.).
2
Este vorba de Edmund Pollák. Vezi supra, nota 1, p. 42.
79
eu pierdeam războiul la Stalingrad, îmi consumam
propriul cal şi, în sfârşit, puteam să-i dau două palme
unui imbecil de căpitan… E cu totul altceva.
Îmi vine greu să vă scriu – nu sunt deloc în apele
mele normale. În fiecare zi, de braţ cu belalia mea
cadână, traversăm pe jos le tout Craiova, până la
spitalul cel nou (care se învecheşte cu o rapiditate
fantastică). Acolo e o bombă ascunsă, din cărămidă
roşie. I se spune „bomba Cernobîl“. Acolo, într-un
antreu foarte trist, nu poţi vedea decât bătrâni teribil
de urâţi. Şi eu sunt bătrân, ştiu că sunt la fel de urât şi
de hidos ca şi aceşti confraţi de „ca’n cer“. Totuşi, pe
mine nu mă văd, imaginea mea interioară, chiar şi
când mă uit în oglindă, este cea a Fiinţei mele, care
fiinţă nu are vârstă, sau dacă are, e rămasă cu mulţi
ani în urmă. Aceştia din jur par a fi bătrâni desenaţi
de Leonardo, Bosch, Bomarzo, Bosso etc… După
această antecameră intru dezbrăcat (până la brâu) într-
o cameră în care un monstru apocaliptic mă aşteaptă.
E fabricat de ruşi, în Leningrad, mă iradiază din
extrema stângă (făcându-mi obrajii să ardă), apoi,
automat, ca un balaur, trece peste capul meu şi,
mutându-se în dreapta, mă iradiază şi de acolo. Eu,
între aceste extreme (c’est la vie !) trebuie să stau
nemişcat, să accept totul şi să privesc doar în sus şi
înainte. Vsiegda vpiriod. 1 (Oisive jeunesse/ A tout
asservie,/ Par délicatesse/ J’ai perdu ma vie.) 2
1
Întotdeauna înainte (rusă).
2
Trândavă juneţă/ Roabă orişicui,/ Din delicateţă/ Viaţa
mi-o pierdui (fr.), primele versuri din poemul Chanson de la
plus haute tour (Cântecul celui mai înalt turn), de A. Rimbaud,
cf. unei traduceri de Petre Solomon.
80
Îmi arde gura, nu mai am salivă, mănânc şi vor-
besc greu, chinuindu-mă. Mai am trei săptămâni de
calvarie, rabd, rabd, ce nu face omul pentru o bucată
suplimentară de viaţă.
Oltenii mei, grijulii şi strângători, mă asaltează să
le dau interviuri. „Doar n-o să duceţi în groapă tot ce
ştiţi !“ zic ei, fiecare fiind fericit să-mi fure câte ceva
din memorie (şi istorie).
Am acceptat să dau un interviu despre Blaga, să
vedem dacă va apărea. Mi l-a cerut Sorescu pentru
„Ramuri“. Am spus cele mai cumplite lucruri din anii
cei mai cumpliţi. Dacă nu apare, îmi va face plăcere
să-ţi trimit (ţie, şi colegilor clujeni de la „Steaua“ şi
Filologie) un exemplar din acest sever dialog.
Am primit o scrisoare de dragoste de la Stefania
Dorn (şvăboaica din Timişoara, o fostă mare dragoste
a mea) şi de la fiica ei, pe care eu am ajutat-o să
termine medicina aici, după plecarea maică-sii. I-au
scris Monicăi, întrebând-o de ce are nevoie. Monica,
bineînţeles, nu le-a răspuns. Dacă totuşi vrea nişte
medicamente din RFG, atunci vă rog să o obligaţi să
scrie scurt de ce are nevoie, pe adresa următoare :
Dr. Karin Parutsch
5920 – Bad Berleburg
Grunzetal 17 West-Germany
Karin asta e fiica mea spirituală, am făcut-o catâră
în romanul meu, e încântată. În schimb, GIGI 1, ea
1
Este vorba de Maria („Gigi“) Ardelean, jurist, prima soție
a lui Ion D. Sîrbu. Cei doi s-au cunoscut în anii studenţiei, la
81
fiind arădanca de pe malul Mureşului, e jignită foarte.
A rămas tot ministereasă, se vorbeşte că e în tratative
cu un alt fost ministru, cu care să se alieze împotriva
singurătăţii din perimetrul unu, Bucureşti.
În interviul pe care l-am terminat acum, şi din
care jumătate trebuie să apară în „Ramuri“ la sfârşitul
lunii febr[uarie] (dacă zeii vor fi blânzi cu scrisul
meu), am găsit o sintagmă care îmi place şi pe care ţi-
o transmit : „Am supravieţuit, sub-existând !“
Rugându-vă, cu umilinţă şi dragoste, să mă iertaţi
că vă solicit mereu, promiţându-vă (şi vouă, aici o fac
mereu, în glumă, în serios) că nu am să vă uit şi am să
vă trec în testament, continuând să citesc seara Cioran
şi Ezechiel (din Biblie) şi, după aceea, această idioţie
evreiască, romanul autobiografic al lui Artur
London 1,
Sibiu, şi s-au căsătorit pe 13 noiembrie 1948, la Cluj. La 5
ianuarie 1959, în timp ce Ion D. Sîrbu se afla în detenţie, cei
doi divorţează „prin bună înţelegere“. Cel de-al doilea soţ al
Mariei Ardelean, Adrian T. Dimitriu, colonel de justiţie, în
calitate de comandant al Tribunalului Militar al Regiunii II
Militare, a semnat la 23 aprilie 1958, mandatul de executare a
pedepsei de un an, pentru „deţinutul contrarevoluţionar Sîrbu
Dezideriu“. La 18 martie 1965, devine ministru de Justiţie,
funcţie pe care o deţine până la 28 noiembrie 1970.
1
Artur London (1915–1986), om politic cehoslovac, ministru
adjunct al Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovacia (1948–
1951). În 1951, a fost arestat şi condamnat pe viaţă, întrucât se făcea
vinovat participarea la o conspiraţie de inspiraţie troţkist-titoist-
sionistă împotriva partidului. Eliberat în 1955, va fi reabilitat în
1963, an în care părăseşte Cehoslovacia, stabilindu-se la Paris. În
1968, publică romanul L’Aveau, în care descrie culisele procesului şi
practicile poliţiei politice din anii ’50.
82
L’aveu (plângerea unui ministru de interne, că e tratat
inuman de internele proprii) – eu rămân mereu
acelaşi Gary idiot, sentimental şi păgubos. Am dăruit
cărţile mele de astrologie (începuseră să mă obsedeze),
acum am scris astrologului meu din Oradea 1, acesta a
cercetat stelele şi a găsit că am 69 ani, că acest an,
pentru mine, născut în zodia racului, este un an al
CANCERULUI […]. Dacă scap până la 28 iunie
1989, atunci am şanse să mai trăiesc. Dar nu mult.
Ce să-i faci ? Chiar şi nemuritorii – ca să ajungă
nemuritori cu adevărat, mai întâi trebuie să moară.
Un ţăran bătrân (cu care „facem raze ruseşti“) mi-a
vândut, în zilele trecute, două poante bune :
1. Mai rău decât cancerul în gură e cancerul în
cur. (Să mă iertaţi, domnule !)
2. Moartea, domnule ? Moartea nu poate fi decât
o intrare într-o altă colectivă.
Vă sărut cu reverenţe,
Gary
[21]

Dragă Laczi, dragă Lili,
Am fost de-a dreptul fericit primind rândurile

voastre. Cu exact două zile înainte, v-am scris : am
fost nevoit să vă scriu, trec printr-un tunel lung şi
1
Este vorba de Alexandru Pop, soţul Elisabetei Pop, secretar
literar al Teatrul de Stat Oradea (1965–1995).
83
greu, v-am cerut nişte bani : nu am rude bogate, nici
prieteni cu stare : voi aţi fi singura pereche realizată,
singurii care, dacă aş fi ajuns la Stockholm, m-aţi fi
întrebat : nu ai nevoie de bani, Gary ?
V-am scris (pe scurt) în scrisoare : am fost operat
de cancer pe omuşor, mi s-a extras vălul palatin. Se
spune că tumora mea („epiteliom malpighian spino-
celular“) ar fi de gradul 1, deci a fost depistat la timp,
operat corect, poate să fie oprit din carieră. Acum, fac
nişte raze-cobalt, nu mi-e uşor, asta va dura în total 6
săptămâni. După care îmi voi face injecţii citostatice,
„Bleomicină“, pe care le-am şi procurat.
Nu mi-e frică de Moarte, ca dramaturg am ucis
mulţi oameni în piesele mele : dar ich fürchte das
Sterben 1, mi-e groază de murire, de lunga agonie, de
mizeria unei destrămări în rate mici. Dar, fiindcă mai
am două-trei cărţi importante de scris, lupt pentru
fiecare zi în care pot lucra „normal“ : îmi lipsesc 17
ani la inventar, am ieşit (spre marele meu noroc şi
divină inspiraţie) la pensie, în 1973, abia în anii
aceştia de amurg am reuşit să mă adun, să scriu, să fiu
ceea ce am fost totdeauna, dar… Am publicat 10 cărţi
(3 volume de Teatru), mai am vreo cinci cărţi gata
printre sertarele mele, contez ca un nume onorabil în
câmpul Literelor ţării mele, mă bucur enorm că Filo-
sofia m-a ajutat să înţeleg, să îndur şi să constat azi că
nu am greşit drumul. Îmi iubesc ţara şi Limba, mă
felicit că nu am plecat : fiindcă aici totul e foarte
interesant şi revelatoriu : aici, în fiecare zi îi simt pe
1
Mi-e teamă de agonie (germ.).
84
Blaga şi pe Tatăl meu (umbrele lor nefericite), râzând
în hohote şi felicitându-se reciproc. Îl visez şi pe
Hegel, scoţându-l la tablă pe prostul Clasei (Marx) şi
examinându-l, cu o nuia în mână, la Istorie. Lumea se
umple de gânditori pe gânduri care se răs-gândesc, de
foşti fanatici ce încearcă acum să pronunţe vocalele
dulci ale democraţiei, de economişti siberieni ce se
uită cu dragoste nouă spre piaţa liberă. Văd, în faţa
băncilor americane, uriaşe statui ale lui Lenin, Stalin,
lor le datoresc aceste bănci că o mare parte din ome-
nire le este clientelă forţată. (Cu excepţia, bineînţeles,
a bravei mele Patrii…).
Difficile est satiram non scribere – difficile est satiram
non vivere. 1 Ne despărţim de trecut râzând, tragedia
Istoriei se termină prin Comedia ei. Doamne, ce
fantastic de interesant ar putea fi un schimb de poves-
tiri între noi. Voi cu experienţa voastră, eu cu aven-
turile mele. Anul acesta – dacă „sănătatea“ îmi va
permite, simt în gură o coadă de şarpe, mă tem că nu a
fost scos totul – deci, dacă voi avea condiţiile necesare,
îmi voi scrie primul volum din Memoriile mele.
Vesele. Ieri am terminat un lung interviu despre Blaga,
mi se cere altul despre Valea Jiului, prietenii mei de aici
se tem să nu duc în groapă fantastica mea memorie şi
istorie. Mi-am adus aminte de Pavel Apostol ; l-am
iertat, cred că a fost mult mai nefericit decât am fost
eu. Tata avea o vorbă : „Să murim frumos şi să iertăm
pe toată lumea. Şi călăii sunt victime…“
1
Este greu să nu scrii satiră – este greu să nu trăieşti satiră
(lat.).
85
Fosta mea soţie e văduvă. Dar tot ministereasă.
Stă într-un castel, are un fiu schizoid, eu am fost cel
care am reuşit (tact, psihologie, teatru) să îl fac să-şi
părăsească soţia (cu 30 de ani mai în vârstă decât el) şi
să se întoarcă acasă. Gigi, ca recunoştinţă, mi-a trimis
pachetul de scrisori de dragoste din tinereţe. Scrisorile
mele. Dar nu numai ale mele. Fiind ea o roşcată
ordonată, a adăugat la scrisorile mele şi scrisorile unor
amanţi ai ei. Vă daţi seama, să citesc la cei 67 de ani ai
mei, scrisorile amicilor care m-au încornorat pe vre-
muri. Cu Dan Arthur în frunte.
C’est la vie.
Dumnezeu a fost misericordios cu mine – când
am ajuns la Craiova (din Mina Petrila), vai de capul
meu, a scos în calea mea o fată bătrână : este Lizi, care
e un adevărat dar ceresc. Este cu 10 ani mai tânără ca
mine, ca inteligenţă, bun-simţ şi curăţie, Gigi nu-i
ajunge nici la călcâie. Mi-a asigurat o formă de singu-
rătate fertilă, un exil demn şi înţelept. Acum ne vin
Zeii la cină, a făcut din mine un Om şi un Scriitor
invidiat de mulţi. (Am obţinut toate premiile literare
posibile în ţară : Premiul Caragiale al Academiei, Pre-
miul Alecsandri, premii ale Uniunii, premiul pentru
Radio, pentru spectacole.) Nu mă interesează : eu care
am fost – zicea Blaga – „orfan de limba maternă“ (în
copilărie vorbeam prost trei limbi amestecate), mama
fiind o cehă-germană (Glaser Catherine), aici, în
Oltenia, am reuşit să învăţ corect a folosi cele patru
timpuri trecute în povestire. Citesc 90% în limbi
streine (franceză, germană, engleză, maghiară) – am
noroc cu Lizi, care îmi reface, prin spiritul limbii ei,
ordinea sintactică deranjată de lecturi.
86
Încă o dată vă mulţumesc pentru că nu m-aţi
uitat : sper ca scrisorile mele să ajungă, sper să puteţi
înţelege de ce v-am cerut împrumut 100 de dolari,
sper să vi-i pot restitui în drepturile mele de autor, din
Franţa.
Să vă trăiască copiii, Dumnezeu să vă dea o
bătrâneţe calmă, fără nervi, fără boli, fără probleme de
Untergang 1…
Vă sărută
Gary Sîrbu
P.S. V-am trimis în fiecare an câte o carte a mea :
ultima, Dansul Ursului, roman…
[Lipseşte finalul.]
[22]
Craiova, 14 Febr[uarie] 1989

Dragă Dorina,
– m-a bântuit gândul să-ţi trimit câteva kilograme

de celuloză scrisă (un roman de-al meu) 2, ca să ai ce
1
Declin, decadenţă (germ.).
2
Este vorba de romanul Adio, Europa ! (la condition rou-
maine), titlu selectat dintr-o listă de 21, între care : Candid în
Isarlâk, Candid, Pironul Yalta, Pe-o gură de iad, Ciocoii noi şi
vechi, La condition roumaine ş.a. Pe versoul paginii 815 a
dactilogramei, Ion D. Sîrbu notează : „Început în 1977 –
nuvelă./ Publicată nuvela Adio, Genopolis !, « Ramuri », 1981./
Volumul I (primă versiune), terminat în Iunie 1984./ Volumul
II (ultima versiune), terminat în 23 Aug[ust] 1985./ Volum
destinat a fi publicat eventual, Post-mortem. (Predat Muzeului
87
citi până în martie, când vei veni la Craiova să mă
vezi 1 ;
– dar m-am răzgândit, nu am mare încredere nici
în poştă şi nici în scrierile mele ;
– aşa că mă mulţumesc să-ţi scriu în grabă şi să-ţi
trimit aceste „récits 2, copilăriri lucide“, care e romanul
Dansul Ursului.
– (Nu a intrat romanul Lupul şi Catedrala, am
scris repede un roman mai cuminte, despre un urs şi
un măgar.)
– trec acum printr-un tunel (dar trec fluierând, să
ştii !), sunt în a 5-a săptămână de raze cobalt, îmi
pierd auzul, gura mi-e iască, nu e deloc uşor. Citesc
mult, citesc greu, mănânc şi vorbesc „întru dureri“…
– dar lupt cât pot pentru orice comutare a
pedepsei, sper să câştig câţiva ani (1–2 măcar), în care
să mai pot lucra normal. Soţia mea e înger – mă ajută,
sper ca stoicismul înţelepciunii filosofice (şi religioase
– mă rog mult) să nu mă părăsească.
– grija mea nu e în legătură cu soarta sau cu
sfârşitul vieţii mele, grija mea e legată de manuscrisele
mele. Ce se va întâmpla cu ele dacă eu mor. Desigur,
Literaturii împreună cu celelalte manuscrise : caiete, jurnale,
texte nepublicate.)“ Romanul a fost publicat la Cartea Româ-
nească (vol. I, 1992 ; 1993, vol. II).
1
„Mi-a dat telefon, când era deja foarte bolnav, cu vocea
voalată de cancerul de care suferea, şi mi-a spus să vin la
Craiova (unde locuia), căci vrea să mă vadă. N-am apucat să-l
revăd pe iubitul nostru Gary.“ Vezi Dorina Al-George, Şocul
amintirilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2005, p. 294.
2
Povestiri (fr.).
88
mor multe lucruri în jurul meu, moare pământul,
limba, ţărănimea, moare spiritul Fiinţei noastre – eu
totuşi sper să găsesc un mijloc (un înger) care să îmi
salveze cele două romane grele (unul, în 2 vol., a 450
pagini volumul), celălalt în 500 de pagini – plus două
volume de note (glosse) Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal. (Nimeni nu le-a citit, nici nu ştiu dacă nu
cumva sunt idioate sau total anacronice.)
– am pierdut legătura cu lumea, nu am, nu mai
am prieteni literari, Sergiu era ultimul meu sfetnic
apropiat în care aveam încredere. În cei tineri nu am
încredere, cei de-o vârstă cu mine sunt fie foarte
timoraţi, fie plecaţi în lume sau de pe lume ;
– la asta, se adaugă lupta mea de-acum cu razele
cobalt. O monstruozitate rusească care mă iradiază
când din extrema stângă (a obrazului meu), când din
extrema dreaptă : iar eu trebuie să stau nemişcat şi
privesc în sus şi înainte, deşi simt că devin şi mut şi
surd…
– Iartă-mi rândurile grăbite, plec la spital, trebuie
să mă pregătesc.
Te sărută cu dragoste şi bună speranţă,
Gary
[23]
Craiova, 20.II.1989
Dragă Maria,
Ştiu că eşti foarte ocupată, simt telepatic muntele

de noroi birocratic ce se varsă peste brava noastră
89
cultură. Citesc acum numerele pe un an ale acestei
reviste moscovite, „Les Nouvelles de Moscou“ (îmi
vine să râd, îmi vine să plâng), dar, ori de câte ori
parcurg articolele despre stupida birocraţie a stalinis-
mului şi poststalinismului brejnevian, îngenunchez şi
mă rog cu faţa spre clasicii marxism-leninismului ca
această cumplită şi ruşinoasă realitate să ocolească
birocraţia noastră editorială de acum.
(Fără niciun fel de falsă modestie, ţin a-ţi declara
ritos că absolut toate cumplitele observaţii glasnost ale
intelectualilor şi scriitorilor ruşi – şi sovietici –, gene-
raţia mea de intelectuali marginalizaţi le-a consumat –
cu şi fără pâine – începând din anii 1947.) Revin la o
observaţie făcută traducătorului 1 meu în rusă : „Dacă
ruşilor le plac nuvelele mele satirice, scrise prin anii
50–54, înseamnă că ei acum au ajuns la luciditatea
mea critică de atunci, şi mai înseamnă că eu azi
evoluez repede spre starea de idioţenie şi dogmatism
în care se scăldau ei în acei ani.“
Dulce a mea prietenă, nu aş vrea să te indispun,
ţin însă să pontez „prezent“ în inima ta bravă : volu-
mul pe care mi l-ai propus 2 (şi cu care se pare că aş
figura în planul editurii noastre), de „eseuri“, se con-
turează. Am terminat pentru „Ramuri“ un lung (şi
tare) interviudespre Lucian Blaga, nu ştiu dacă va fi
aprobat, e vorba despre adevărul despre Beniuc,
Baconsky, anii acelui deceniu ce obsedează doar pe cei
1
Este vorba de Andrei Kovács.
2
Este vorba de un volum de memorii, Depun mărturie…,
care urma a fi contractat cu Editura Cartea Românească.
90
vinovaţi. La Blaga, adaug un interviu despre Tata
(despre clasa muncitoare veche, Tata fiind doar un
pretext) ; apoi am în lucru un lung studiu 1 despre
năvala de neologisme în limba română cultă (care a
ajuns o altă limbă, streină de elevi, soldaţi, brigadieri
etc.). Aleg, din cele 2 volume de Jurnal al unui jur-
nalist, circa 100 de pagini septice, preferând pe cele ce
se ocupă de literatură, filosofie. Am publicat, în
„Viaţa Românească“, un fel de Credo 2, al meu („post-
scriptum“), fragment dintr-un volum de corespon-
denţă cu N. Carandino. Le am în volum, sunt 12
scrisori din 1975, scrise de mine şi de el : trebuie să le
recitesc. Am şi 30 pagini de Note despre beţivul Iafet 3,
completabile, alcoolul fiind un domeniu metafizic în
care mă simt acum acasă (fiindcă nu beau deloc).
Dar mă bate gândul să scriu o carte veselă şi
simplă, să povestesc toate acele povestiri ale mele (din
paranteză, din război, provincie, Baia de Arieş 4,
profesorat, Mină, amoruri etc.) prin care reuşeam să îl
1
Lucrare nefinalizată. În „Caietul III“ al Jurnalului, inti-
tulat „Caietele robului Dezideriu. Exerciţii de luciditate“,
început la „10 Ianuarie, 1986“ , Ion D. Sîrbu notează, la pagina
132 : „Vinerea Patimilor, 1986. Am lucrat opt ore cu floare şi
fruct (Esseul meu despre « invazia barbară a neologismelor »).“
2
Să nu uit…. Vezi supra, nota 1, p. 25.
3
O selecţie din aceste „note“ a fost publicată, sub titlul Fişe
pentru „beţivul“ Iafet, în „Viaţa Românească“, an. XXXIV, nr.
7, iulie 1981, p. 33–51.
4
În perioada 1 aprilie – 1 septembrie 1950, Ion D. Sîrbu a
fost profesor la Şcoala Medie Mixtă Baia de Arieş, raionul
Câmpeni.
91
fac să râdă pe Blaga. Să râdă, în acei ani în care râsul
era un lux ca şi cafeaua, azi.
Dar boala mea e o boală gravă, şi cancerul meu e
un cancer serios şi temeinic. Nu glumeşte. Azi încep
cea de-a 6-a săptămână de iradiere prin aceste sinistre
raze cobalt. Gura mi-e iască, fiecare înghiţitură e un
chin, abia pot să vorbesc. Din cauza unor excrescenţe“
laterale, s-a mărit doza de raze, ridicându-se şi
„câmpul“ : voi pierde complet auzul, timpanul meu
fiind în bătaia acestei artilerii mistice. Deja aud greu
de tot, mă profilez pe privire, în loc de muzică şi ştiri,
ascult picturi şi privesc mai atent la feţele oamenilor,
copacilor, câinilor vagabonzi (un asemenea câine,
prost, blând şi credincios mă aşteaptă zilnic, îi dau
ceva, mă conduce discret până la spital şi m-aşteaptă
să-mi termin şedinţa aceea, în care, cu ochii închişi,
sunt nevoit să mă rog ca un ţăran analfabet).
Dar să uităm acest ca’n Cer (ortografia corectă,
stabilită de actorul Benedict Dabija), nu e d-Racul
atât de rău cum spun doctorii. Dum spiro, scribo, dum
scribo, spero, dum spero, spiro. 1 Poate că ciupercile
semănate de tumoră (în clipa operaţiei, zice doctorul,
cancerul, care e o celulă foarte sănătoasă, singura
celulă ce tinde spre nemurire, intră în alarmă şi
azvârle à tout vents 2 seminţele sale. Razele au rolul să
ucidă aceste metastaze incipiente.) Să uităm, aşadar,
aceste bagatele, un atlet al mizeriei şi un campion în
1
Cât timp respir, scriu, cât timp scriu, sper, cât timp sper,
trăiesc (lat.).
2
În cele patru vânturi (fr.).
92
decatlon de suferinţe nu are voie să se plângă.
Românul are 7 vieţi în pieptul său de căcat. Eroi au
fost, eroi sunt. Însă… Vorba oltencei mele, „decât să
vorbim nimicniciri, mai bine să tăcem grămadă şi să
tragem apa după noi !“.
Te aşteptăm, nu vei sosi în Craiova, vei pogorî
din ceruri. Eu, dacă voi reuşi să am vreun respiro
perambulabil, voi încerca un drum la Bucureşti. Am
nevoie de încă 40 de exemplare din URSUL MEU, te
implor reţine-le la depozitul librăriei din curte. Te
implor. Cererile se înmulţesc, cartea mea cunoaşte o
glorie de culise, la un public care e marele public al
limbii noastre.
Te sărutăm cu multă dragoste,
Ion D. Sîrbu
[24]
Craiova, 22 febr[uarie] 1989

Dragă Marianna,
cu dragoste – şi un pic de melancolie est-

europeană – îţi trimit cuvenitul mărţişor. La noi, e
vară : n-a mai plouat din aug[ust], afară e cald, mer-
gem la spital în pardesie. Ghioceii nu au văzut zăpadă,
cred că pământul suferă de secetă aşa cum suferă şi
oamenii care încă mai speră. Termin săptămâna asta
ciclul de 6 săptămâni de radiaţii cu cobalt, mi-e gura
iască, am arsuri, îmi pierd auzul. Un „mugure“
persistă undeva, sub urechea stângă. Dar sunt brav,
voios, de braţ cu belalia mea cadână, Lizi, traversăm
93
zilnic oraşul înspre clinica de cobaltologie. De braţ cu
femeia iubită, sub soarele încăpăţânat al acestei false
primăveri (care e, de fapt, o iarnă fără sfârşit), călcăm
spre monstrul acela rusesc, care mă radiază : din ex-
trema stângă, din extrema dreaptă, obrajii îmi ard,
devin surdo-mut, dar privesc numai în sus, drept
înainte, nemişcat…
Am scris un lung interviu despre Blaga 1, am citit
Cioran, în româneşte. (Studiul său despre Valéry e
trăsnitor 2, parcă ar fi scris despre Doinaş.) Eu l-am
înjurat deseori, fiindcă s-a lepădat de limba română,
fiindcă îl bănuiesc fricos, fiindcă e un prea mare poet,
fiindcă evită politica, fiindcă şi-a inventat propria
arestare, anchetă, puşcărie… Fiindcă e foarte învă-
ţat… Dar încet-încet, încep să mă las cuprins de
climatul său de intuiţie şi credinţă. E un român întors
pe după un habotnic malgré lui 3, un viteaz al fricei şi
un erou al aneantizării. Ce păcat că talentul lui fan-
tastic a pierdut ocazia de a trăi aici, de visu 4, în
mijlocul trecutului şi nemişcatului tornado al morţii
prin lentă pieire. Nimicnicire. Rienologică.
Trăiască primăvara, jos Cancerul !
Gary
P.S. Am scris un lung interviu despre Blaga, tre-
buia să apară în două numere succesive, a cam intrat
la spălat partea I-a, renunţ la partea a II-a.
1
2
Emil Cioran, Valéry face à ses idoles, Paris, L’Herne, 1970.
3
Fără voia lui (fr.).
4
Din văzute (lat.).
94
Dar voi începe „a povesti“ drolaticele noastre în-
tâlniri. Mă întorc la talentul meu originar, cel oral,
fiindcă ăsta sunt şi rămân : un povestitor. Copilăria,
armata, războiul, puşcăria, soţia, satul, colonia au fost
orizonturi în care m-am format, aflând, înainte de a
începe să citesc şi „să studiez“, mai totul despre Lume,
cărţi, oameni…
La ora asta, proza noastră modernă e atât de subtilă
şi de experimentală că ea nu e citită decât de profe-
sionişti ai lecturii. Limba îşi menţine clorofila – în gări,
săli de aşteptare, coadă etc. – prin şfichiul proaspăt al
limbii vorbite. Îmi vine o prietenă din Israel 1, nu la
conversaţii sau discuţii, ci… ca să mai povestim.
Sper că Ramon 2 e bine ! La noi, criticii s-au în-
mulţit enorm : numai în Sibiu avem 25 [de] critici pe
strada Mitropoliei. Iar poeţi ? Dacă dai cu un bume-
rang de pe acoperişul Teatrului nostru, omori sigur
zece poeţi şi niciun om cumsecade.
Limba se alintă – îşi face gimnastica pe întunerec
– tunelul e lung, trebuie să-şi păstreze condiţia fizică.
Din faţă, se vede un punct luminos, nu ştiu dacă e
ieşirea, sau o locomotivă slavonă ce vine spre noi.
Tschüss 3,
Gary
1
Dr. Iuditha Paleacu-Deutch (n. 1928), „divina noastră
prietenă“, soţia lui Petre Paleacu, medic la Spitalul de Neuro-
psihiatrie Craiova (Podari), prieten al lui Ion D. Sîrbu. În 1986,
după decesul soţului, se va stabili în Israel, la Tel Aviv.
2
Apelativ, între prieteni, pentru Ion Negoiţescu, după
publicarea volumului Povestea tristă a lui Ramon Ocg (poezii),
Sibiu, 1941, care marchează debutul său editorial.
3
La revedere ; familiar, pa! (germ.).
95
[25]
Dragă Delia noastră,
Afară e cald, de şase luni nu a mai plouat, vreme
sucită ; ne face totuşi o nesfârşită plăcere să-ţi trimitem
(Lizi e umbra mea bună : fiindcă am şi o a doua umbră :
rea, foarte rea), în semn de dragoste, memorie (şi istorie),
acest mărţişor istoric. Îţi mulţumim pentru scrisorile
trimise, adevărata noastră zestre – bine a spus-o Eta – nu
constă în lista operelor scrise, ci în quantum-ul de
dragoste pe care am reuşit să-l oferim şi să-l primim. Nu
ne e prea uşor, termin mâine a 6-a săptămână de raze-
cobalt, gura mi-e o Sahară, înghit, vorbesc greu. Îmi
pierd auzul, mă mut în liniştea de sub ape. De sub mâl.
Dar suntem bravi, voioşi, nici îngerii (albi sau negri) nu
au voie să vadă pe feţele noastre urma vreunei temeri sau
depresiuni. Luptăm, ca Iacob cu îngerul său. Eu lucrez
cât pot. Non omnis moriar1 – nu toate ale noastre mor,
şi asta tu o ştii foarte bine de la fratele meu, Ovidiu.
Citim Ecleziastul, nu ne place Cioran (e fricos, nu ştie să
se roage, nu a cunoscut puşcăria), e un mare poet al
suferinţei. Dar numai poet. Regret cei 17 ani pierduţi
inutil, citesc „Les Nouvelles de Moscou“ şi mi se face
milă de bieţii ruşi care au crezut.
Te sărutăm cu dragoste şi îţi dorim sănătate, lu-
mină şi resemnare frumoasă,
Gary şi Lizi
1
Nu voi muri de tot (lat.), Horaţiu, Ode, III, 30, 6, cu
înţelesul că opera sa va fi nemuritoare şi-i va aminti numele.
96
[26]
Craiova, 24 II ’989
Dragă Viorica, dragă Demetra,
eu şi Lizi vă trimitem primul Mărţişor din anul
acesta : al doilea vi-l vom trimite prin iunie : avem
semne că prima zăpadă va cădea în mai – aşa că în
iunie vor apare adevăraţii ghiocei şi de 28 iunie (când
eu scap de anul d.Racului […] vom inaugura o nouă şi
cu adevărat revoluţionară primăvară.
Termin mâine şase săpt[ămâni] de raze-cobalt,
gura mi-e o Sahara, înghit şi vorbesc greu. Auzul se
retrage – cobor sub apă, sub mâl. Ascult pictură – şi
conversez cu copacii, statuile şi câinii vagabonzi.
Lizi are grijă de obrazul meu foarte ars. Citesc „Les
Nouvelles de Moscou“ şi încep să plâng de mila bie-
ţilor stalinişti ruşi. Cum au fost minţiţi, cât au suferit,
câtă suferinţă au dăruit ei lumii întregi. Citesc şi
Cioran – mi se pare un mare Poet al suferinţei şi morţii
– dar numai un Poet. Una e să vorbeşti de moarte, alta
e să fii întru moarte – una e să îţi dai doctoratul în
suferinţă, alta e să fii chiar suferinţa in sich 1.
(Monica se simte excelent, după ce i s-a scos
puroiul din fălci…) Răul se combate, binele se
aşteaptă, zice Pleşu. Noi citim seara, englezeşte, The
Holy Bible, Ecleziastul.
Vă sărutăm cu dragoste,
Gary şi Lizi
1
În sine (germ.).
97
[27]
Craiova, 12 Martie 1989

Dragă Marianne,
Am pe masă – picat din Cer – volumul 1 tău

apărut la L’Herne. Îl citisem înainte, mi se pare că ţi-
am scris despre acest Diogène. Odată, dacă Dum-
nezeu îmi va permite, îţi voi transcrie, din caietul
meu secret, cele cinci sau şase pagini de jurnal 2, în
care, la diferite vârste ale suferinţelor mele, îl scuip şi
îl ridic în slavă pe acest bufon genial al Morţii. Acum
însă, avându-l şi în româneşte 3, îl citesc nu numai
din motive de stil şi poezie (filosofică), ci pentru că
am descoperit asta în perioada dramaticei mele
operaţii în gât (am citit un articol interesant, în „Les
Nouvelles de Moscou“, în care cancerul în gât e
numit cancer politic – fiindcă circa 5–6 mari scriitori
ruşi – Twardowski 4, Pasternak etc. – l-au primit în
urma stresului provocat de interzicere, exil, margi-
nalizare. Ce zici ?), deci, cu ocazia acelor zile, am
descoperit că Cioran – aşa amar şi sinucigaş cum este
1
Mariana Şora, Cioran, jadis et naguère, Paris, L’Herne,
1988.
2
„Paginile“ au fost incluse în Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal. Vezi „Iarna doi : 1893–1984“ ; „Iarna trei : 1895–1986“ ;
„A patra iarnă, 1986–1987“ ; „Iarna 1988–1989“.
3
Emil Cioran, Eseuri. Antologie, traducere și cuvânt îna-
inte de Modest Morariu, București, Cartea Românească, 1988.
4
Jakub Twardowski (1915–2006), poet religios şi preot
catolic polonez.
98
– dacă îl citeşti mult şi încăpăţânat, te scapă de
spaima morţii. Fiindcă el suplineşte prin vorbe (şi ce
vorbe !) şi bagatelizează prin cunoştinţe (imensa sa
bibliografie) ceea ce de fapt este o lucrare a trupului,
în lupta sa cu gândul morţii. Scoate frica din celulele
mele şi o mută în literatură şi Neant. Simt alături
pilula de cianură, dar uite, nu o înghit, cât timp
Moartea poate fi amăgită, de ce să nu trăim, citindu-
l pe acest cioban din Răşinari, ajuns peregrin prin
infernul tuturor îndoielilor, suferinţelor, insomni-
ilor… Tot aşa, mi s-a părut că – după ce am
constatat, la masa mea de lucru, că tot ce notez şi
scriu se uită, se şterge – tot ce povesteam la Köln 1 nu
avea niciun efect, fiindcă lucrurile pe care noi le
trăim şi îndurăm aici, acolo ele sunt de mult litera-
tură, informaţie, ştiinţă politologică, bibliografie…
O singură informaţie a mea l-a cutremurat pe
Doinaş (despre care eu am spus cu răutate : „Eşti cel
mai mare Doinaşolog din literatura română“, ca soldat
ce nu a dezertat niciodată, consider că azi poezia şi
filosofarea subtilă şi abstractă (in sich), nu este decât
1
La 22 octombrie 1981, pleacă în Occident, cu viză pe 30
de zile, pe baza unei invitaţii trimise de Daniel Székely, nepotul
său din Chamonix. La Köln, îi va fi oaspete lui Ion Negoiţescu,
care, prin Edmund Pollák, îi obţine o bursă DAAD. Viza i se
prelungeşte până la 22 ianuarie 1982, timp în care călătoreşte
prin Germania, Franţa (o lună), Belgia, Olanda, Danemarca,
Elveţia: „Trei luni de peregrinări transilvane prin Occident
(primul paşaport, prima ieşire, primele stresuri, primele uriaşe
decepţii etc.)“. „Tot ce povesteam la Köln“ priveşte îndelungile
convorbiri cu Negoiţescu și Edmund Pollák.
99
gaura de şarpe în care se ascund diferiţi mari fricoşi de
geniu şi aşteptare), şi anume : „Visez multe şi ames-
tecate, de un lucru mă mir : eu, care toată viaţa am trăit
între cărţi şi pentru cărţi, nu am visat niciodată că
citesc sau că scriu. Niciodată, ceea ce poate să însemne
că scrisul aparţine viselor din altă existenţă…“
Încolo bine, mă simt ca’n Cer. Am terminat cu
razele cobalt, am un mugure ce mă doare, încep un
serial de injecţii citostatice. Am citit, recitit, în origi-
nal, Memoriile lui Hadrian de Yourcenar. Sufăr ca un
câine că de câteva luni nu am scris nimic serios.
Te sărută
Gary
[28]
Dragă Doinaş, 1
Ţi-am trimis acum câteva zile o scrisoare lungă,

nevrotică. Alaltăieri, în drum spre Spital, deodată mi-
a părut rău că l-am bârfit pe Nego. Pentru Buzura.
Mi-am zis : am rămas atât de puţini şi de sărmani că
trebuie să ţinem, cu orice preţ, unii la alţii. Dar seara,
la BBC, Nego se desfăşoară total cretin şi idiot. Îl
acuză pe Eminescu pentru tot răul ideologic prin care
trece, zice el, ţara noastră acum. Desfiinţează întreaga
sa presă (presa scrisă, atunci, de un patriot cinstit şi
curajos), făcându-l vinovat de a fi fost cartea de căpă-
1
Nedatată. După conţinut, credem că este din martie 1989.
100
tâi a întregii mişcări legionare… Şi eu l-am citit în
liceu… şi cu el sub braţ… tu ştii doar… m-am în-
scris, în 1941, în partidul comunist, celula studen-
ţească a escrocului Radu Stoichiţă. (Deliu, deştept, a
refuzat să mă urmeze. Bravo lui !)
Am primit ieri un nou ajutor de la Fond. I-am
scris câteva rânduri lui Mircea Dinescu, despre care
ştiu că se zbate pentru aceste ajutoare. Dar eu îţi
mulţumesc şi ţie, informându-te colegial, la rece, că
fără aceste ajutoare nu ne-am fi putut descurca. Las la
o parte „măruntele“ obligaţii legate de operaţia grea,
rezervă, surori, injecţii de noapte. Dar, f.f. greu, prin
dr. Iustin Mihăescu şi pe linie de partid (pentru poli-
clinica specială a judeţului) s-au obţinut 5 flacoane de
Bleomicină de la Elias. Le-am plătit cu 600 lei fla-
conul, deci 3.000 lei. (Studenţii macedoneni vând
Bleomicină sârbească cu 1.000 lei flaconul.) Peste
câteva zile soseşte în ţară prietenul meu Jiřího
Našince. El îmi aduce, din Praga, alte 5 flacoane de
Bleomicină japoneză (cea mai bună). Deci, îţi mulţu-
mesc şi eu şi Lizi. Trebuie să mănânc foarte bine (ca
un boxer în competiţie, zice doctoriţa) fiindcă aceste
iradieri cu cobalt (pe care le fac zilnic) împuţinează
globulele roşii. Aştept un mecanic, mi s-a stricat
maşina mea de scris. De 15–20 de ani scriu la ea. Mă
uit la scrisul meu de acum, cu mâna, ca la o formă de
reîntoarcere în liceu, la facultate. (Sper să pot să scriu.
Şedinţele mă ameţesc. Mă ameţesc teribil.)
Vă sărută Gary
101
[29]
Craiova, 5 Aprilie 1989

Dragă Delia,
(Scriu mai uşor cu maşina, hârtia asta suge cer-

neală, iartă-mă.)
Mă simt mai bine, nu am dureri, nu mai am
dureri, doar în gură îmi persistă seceta sahariană de
după razele-cobalt. Am început injecţiile citostatice.
Trebuie să mă reapuc de lucru. Am primit un
serios ultimatum (din partea Cercului), nu mai pot
amâna să-mi scriu dureroasele, penibilele, sublim-
umilitoare-le-mi memorii. Şi Doinaş, la telefon, ţipă la
mine : „Cum, încă nu ţi-ai scris memoriile ?“ – deşi el
ştie (sau ar trebui să ştie) că acest à la recherche du
temps perdu, în cazul generaţiei mele, este temps volé
sau foutu… Nu îmi face plăcere să umblu cu
polonicul în fundul cazanului ars, morala vieţii noas-
tre constă – din păcate – în pustietatea şi prostietatea
lumii faţă de care ne-am opus : ceea ce pentru noi era
evident, pentru lumea care nu a înţeles de ce am făcut
noi atâta puşcărie a devenit acum expoziţie cu pano-
ramă şi trompete…
Mă obişnuisem frumos (şi duios) cu ideea de
dispariţie, alături de această Lizi (care doar noaptea,
când nu o văd, îşi pune aripile ei de îngerelă). Am
compus un nobil şi discret „requiem pentru un prost
naiv“, urmând ca el să fie executat de o orchestră de
lichele, canalii şi brute, nu la teatrul naţional, ci în
grădina zoologică a Parcului. Ştiu eu de ce. Totul era
102
pregătit, bibliografia filosofică şi religioasă era pusă la
punct, gâlcevile cu Lumea, Literele, Dumnezeu, stinse
şi ascunse în sertar… Iar acum, dinspre orizonturile
aşa-zisei auto-perestroika, mă simt ispitit de acest perfid
drog care se cheamă speranţă. Dar, dacă am scăpat, dar
dacă e posibil să mi se amâie moartea ? Îţi dai seama !?
Acum, trebuie să îmi refac planurile, trebuie să mă
apuc de lucru, trebuie să ascult radio, trebuie să urăsc şi
să aştept, nu miracolul transcendenţei, ci schimbările
eventuale în imanenţa istorică a străzii, maidanului,
mahalalei noastre independente şi libere…
Acord deci „audienţe amintirilor mele“ (citat din
Memoriile lui Hadrian de Marg[uerite] Yourcenar).
Cu cât memoria mea devine mai vagă şi evanescentă,
cu atât amintirile devin mai agresive şi mai vii. E o
coadă fantastică la uşa inimii mele, părinţii, prietenii,
duşmanii, iubitele, idealurile, utopiile etc., toate îşi
cer drepturile. […]
Acum închei (este o simplă scrisoare de dra-
goste, pontăm în memoria ta, nu trebuie să ne
răspunzi, îţi dorim tot binele), trebuie să mă duc cu
Lizi la bancă, facem cerere să ni se dea pentru shop
nişte valută (banii noştri pentru călătorie) : cu aceşti
bani, cumpărăm cele pentru spital, raze, medica-
mente etc…
Azi-noapte, am citit studiul lui Doinaş despre
Valéry 1, e strălucitor, e fantastic cum reuşeşte Doinaş
1
Cei „doi îngeri teribili“ ai lui Valéry, în Paul Valéry,
Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică. Ediţie îngrijită şi prefaţată
de Ştefan Aug. Doinaş. Traduceri de Ştefan Aug. Doinaş, Alina
103
să trăiască şi să scrie de parcă nu ar trăi în socialism,
sub umbrela Prostiei Magnifice. Abia aştept să-l văd,
îl voi indispune spunând că „este în pericol să ajungă
cel mai mare doinaşolog în viaţă“. („Ţara arde, poeţii
se valéryzează.“) (Eu consider Politica ca fiind materia
primă şi ultimă a Destinului nostru : ea nu mai este o
servitoare a ideologiei, a ajuns metafizică, transcen-
dentală, apocalipsă chiar.)
Te sărutăm,
Gary şi Lizi
[30]
Dragă Horia,
– nu te-am uitat, mi-e dor de tine. Dar sunt

foarte „prins“ în acest război rece pe care îl duc cu
câteva celule „reacţionare“ ce circulă – bănuim – prin
carne, sânge, limfă. Nu ştim cum sunt, unde vor
acosta şi cum : ştim doar că au posibilitatea să ne
ucidă un pic.
– sufletul şi spiritul meu ar dori să se întoarcă la
masa de lucru : am, pe puţin, încă 5 cărţi de scris (ca
să pot muri cât de cât onorabil). Dar timpul este de
altă părere : e atât de egoist, preocupat de „boala“ asta
(o enormă pierdere de vreme, şi inutilă, dat fiind că
noaptea ce ne aşteaptă nu poate fi driblată nici cum),
Ledeanu şi Marius Ghica. „Cronologie“, „Valéry şi România“

de Alina Ledeanu, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p. 5–20.
104
încât îmi fură o mare parte din puţina mea energie
nemţească (legată de Sitzfleisch 1, Flick 2, imperativ
alegoric etc.
– lui Doinaş, i-am trimis copia unui interviu al
meu despre Blaga – nu ştiu dacă l-a citit ! I-am
cumpărat volumul Valéry – e splendid editat, dar
răsfoindu-l, am oftat zicând : „Ţara arde şi poeţii se
valéryzează !“
– trebuie să vin la Bucureşti – dar nu e uşor. Gura
îmi arde încă (după Cobalt), încontinuu trebuie să
îmi irig sahara asta (cu ceai de muşeţel). Mănânc bine,
dar numai în anumit unghi, şi nu orice : lichidele au
tendinţe să-mi „iasă pe nas“ (efectiv), dacă nu am
grijă. Observ că obosesc mai repede – am tot mai dese
şi mai stupide goluri de memorie imediată.
– deci, am zis, dacă am început să-mi pierd me-
moria, e timpul să mă apuc să-mi scriu Memoriile…
Dar nu e uşor. Radu Stanca, în ’46, a zis vorba asta pe
care eu o repet mereu : „Când un butoi e plin de
căcat, ajunge o linguriţă, ce rost are să mănânci întreg
butoiul ?“ (cam aşa cumva).
– Citesc memoriile politice ale lui Raymond
Aron 3, citesc Glucksmann 4… şi-mi vine să cer iertare
acelor bieţi legionari pe care i-am înjurat toată viaţa.
Te sărută
Gary şi Lizi
1
2
Petic (germ.).
3
Raymond Aron (1905–1983), sociolog, filosof, istoric şi
politolog francez.
4
André Glucksmann (n. 1937), scriitor şi filosof francez.
105
[31]
Craiova, 12 aprilie 1989

Dragă Lucian,
Pur şi simplu am plâns. Am primit ieri anunţul

băncii tale şi rândurile prin care mă anunţi de expe-
dierea coroanelor daneze. Au sosit foarte repede : banii
circulă rapid, scrisorile mai greu, oamenii aproape
deloc.
Când ţi-am cerut să mă ajuţi, eram într-un
moment de spaimă şi disperare. Eu nu am cerut şi nu
am primit niciodată, de la nimeni, niciun fel de aju-
tor. Eşti singurul meu prieten căruia, de-acum, îi voi
rămâne dator toată viaţa.
Am plâns de emoţie – habar nu am cât înseamnă
în lumea voastră o sută de dolari, – de emoţie, dar şi
de ruşine. Fiindcă atunci când ţi-am cerut acest aju-
tor, eram copleşit de un fel de spaimă trupească şi de
o amăgire legată de posibilitatea unei plecări la
tratament în Germania. Mi-a trecut şi spaima şi…
amăgirea. Nu am dreptul să cheltuiesc aceşti bani,
ştiu, aşa că iată hotărârea mea de onoare :
1. Îi păstrez la bancă timp de şase luni : dacă în
acest timp reuşesc, printr-o minune, să plec la o
supervizită medicală în Franţa sau RFG, îi iau cu
mine : acolo, te asigur, am posibilitatea de a ţi-i res-
titui imediat. Dar nu prea văd posibilitatea unui
asemenea drum (deşi am prieteni care se tratează,
făcând regulat naveta între ţară şi Occident) – şi, cred
acum, nici nu va fi necesar.
106
2. Consider aceşti bani ca aparţinând familiei
Giurchescu : îndată ce trec pragul limită al bolii mele,
îi transmit în întregime sorei sau fratelui tău, aşa cum
vei hotărî şi îmi vei scrie tu.
3. În caz că trec ad patres în acest răstimp („pe toţi
ne aşteaptă aceeaşi noapte“), iată, o am lângă mine pe
Lizi, buna mea soţie, va avea grijă ea ca aceşti bani
munciţi de tine să se întoarcă în patrimoniul familiei
tale. Jur !!!
Nu are rost să-ţi explic nici cauzele spaimei şi nici
criza de plecare cu orice preţ, ce m-a cuprins în acele
zile. Eu stau excelent cu sufletul meu (cu conştiinţa
morală din mine, stau drept şi curat în faţa „pragului
albastru“, care nu e albastru deloc), sunt pus la punct
şi întru Spirit, am citit enorm despre moarte şi, „din-
colo“, am biografia şi bibliografia despre Marea
Trecere, bine pusă la punct… S-a întâmplat totuşi ca
trupul meu („tovarăşul porc“, cum spune Noica) să fi
fost de altă părere decât etajele suprastructurii mele
morale şi filosofice. Trupul se apără primitiv şi anal-
fabet faţă de orice invadator strein, chiar dacă acesta
aduce cu sine steagul ultimei eliberări. Cancerul,
pentru sergentul Sîrbu, este în acelaşi timp „un ordin
de chemare“ şi „un ordin de lăsare la vatră“. Meditaţia
devine rugăciune şi speranţa o ecleziastică resemnare.
Într-adevăr, deşertăciune sunt toate şi viaţa asta e
Umbră şi Vis… Dar celulele trupului sunt de altă
părere : te obligă să lupţi, îţi cer să faci chiar
imposibilul ca să obţii măcar o amânare a sfârşitului.
În clipa în care, îndemnat de chirurgul meu (un mare
suflet şi o inimă de aur, dr. Iustin Mihăescu), am
107
hotărât să accept operaţia, am decis, de fapt, să mă
înscriu în această lungă, grea şi „mioritică“ deal-vale-
calvarie, a tratamentului total, la maximumul de nivel
al Craiovei.
Timp de şase săptămâni, am făcut raze cobalt. Ţi-
am scris, mi se pare, despre acest monstru mârâind,
care mă iradia când din extrema dreaptă a obrazului,
când din cea stângă. Cred că din cauza acestor raze,
făcute foarte aproape de creier, ureche (pentru un
timp am fost surd de tot), am avut acel moment de
disperare stalingradă, în care am comis scrisoarea mea
cerere-de-împrumut sau ajutor marshall.
Organismul meu petrilean, de miner şi fotbalist, a
rezistat excelent la raze. Deşi înghiţeam dificil, deşi
gura îmi era (şi îmi este şi acum) seacă şi uscată ca o
Sahară (trebuie să mă irighez permanent cu ceai de
muşeţel, sfântul muşeţel fiind darul bunului Dumne-
zeu pentru pustietatea şi prostietatea situaţiei mele),
am reuşit să duc la capăt toate cele 30 şedinţe de
cobalt. Operaţia a fost făcută la timp, zice oncologul :
cancerul nu era încă tumoră, doar un epiteliom lipit
de vălul palatin. La vedere. S-a tăiat în jur în carne
sănătoasă, rana nu s-a vindecat repede. Merg la con-
trol tot la două săptămâni, deocamdată, nu a apărut
niciun partizan la orizont, am început injecţiile cu
Bleomicină.
Starea asta de pândă şi aşteptare (entweder-oder) 1
va dura încă multe luni : dureri am, dar, deocamdată,
metastaza pare să întârzie. Drogul speranţei mă în-
1
Ori…ori, sau…sau (germ.).
108
cearcă, totuşi, încep să mă uit cu dragoste la maşina
de scris care mă aşteaptă. Avem încă cinci cărţi de
scris, din care, două volume de memorii şi un volum
de teatru literar ar fi imperativ-categorice.
Nu mă judeca după tonul facil al scrisorilor mele,
nici după moftul alibi al romanului Dansul Ursului.
Mi-am onorat singurătatea şi profesorii pe care i-am
avut, lucrând pe brânci în anii aceştia în care am avut
favorul ceresc de a fi liber şi fără griji în Craiova asta
fotbalistică şi fanariotă. Istoria a devenit deosebit de
interesantă, plicticosul Theatrum Mundi dă semne de
Deus ex Mihail 1.
Am contract cu Editura Cartea Românească pen-
tru un volum de Memorii, pentru anul 1990, cu Scri-
sul Românesc, pentru o antologie de 500 pagini, de
povestiri şi nuvele. Acord lungi audienţe amintirilor
mele, …mă întorc cu emoţie şi recunoştinţă în colo-
nia Petrila şi la Liceul din Petroşani.
În concluzie : Dumnezeu să vă alduiască pentru
ajutorul vostru extraordinar : mi-aţi refăcut încrederea
în oameni, omenire şi chiar în… prieteni. Dar încă o
dată, repet : nu voi cheltui aceşti bani (care încă nu au
sosit la Craiova, soţia mea zice că Banca noastră de
comerţ nu e prea grăbită), ei aparţin familiei tale, şi te
asigur că ei vor reveni în patrimoniul tău. Chiar dacă
eu voi fi nevoit să mor un pic, va fi cine să lichideze
obligaţiile mele de onoare, te asigur.
1
Trimitere la noua politică internă şi externă a U.R.S.S.,
promovată de Mihail Gorbaciov.
109
Am bani la Moscova (unde am apărut şi în
volum) 1, apar acum la Praga 2 şi Paris 3. Dacă ai drum
la Praga, îţi transmit adresa traducătorului meu, care e
un ceh de mare valoare (Jiřího Našince, editura
Odeon). La Paris, se pare că Leonid Arcade 4 se ocupă
de traducerea volumului meu, Şoarecele B.
Îmi şterg lacrima de recunoştinţă şi dragoste, re-
vin la condiţia de egalitate şi dezinteresare ce a carac-
terizat lunga noastră corespondenţă : am pe undeva
speranţa că nu peste mult vom începe la Comedia
repetiţiile la una din piesele mele orfane.
Te sărut cu deosebită dragoste, te rog să mă ierţi,
jur să îmi repar greşeala,
Gary
[32]

Goldige Wilhelmina,
Nu sunt nici ingrat, nici uituc : am avut de trecut

printr-un nou tunel, plin de dureroase surprize şi
1
2
3
4
Leonid M. Arcade, numele real al lui Leonid Mămăligă
(1921–2001), romancier şi publicist român, stabilit la Paris. În
1968, iniţiază ciclul de întâlniri literare de la Neuilly, invitând
scriitorii din exil şi uneori câte un scriitor venit din ţară. În
1980, înfiinţează, împreună cu Aurelio Răuţă, cenaclul „Hype-
rion“.
110
penibile infirmizări. Faza asta, a tratamentului chimic,
cu injecţii de BLEOMICINĂ, este mult mai peri-
culoasă şi mai dureroasă decât a fost faza radiaţiilor cu
cobalt : o injecţie din asta e ca un bombardament
atomic : am noroc, organismul meu e deosebit de
rezistent, nu fac febră, vomă, nu sângerez : am doar o
stare de somnolenţă, mari dureri în gât (nu pot mânca
decât cu penibile eforturi, vorbesc foarte greu). Neno-
rocirea cea mai mare mi se pare a fi de natură „cio-
raniană“ : el afirmă undeva că „durerea e o declaraţie
de independenţă a unui organ împotriva tiraniei tota-
litare a întregului“. Vreau să-ţi spun că trupul ia
foarte în serios boala, nu mai are nicio obligaţie faţă
de conştiinţa sau humorul meu. Nu pot scrie nimic,
fără să fiu un speriat sau un maniac al medicamentiză-
rii, simt că boala îmi ocupă (şi mie, dar şi bunei mele
asistente existenţiale, Lizi) tot timpul şi întreaga ener-
gie. Citesc doar „în timpul liber“, ceea ce înseamnă că
citesc fără obligaţii şi fără linie de conduită, literară
sau filosofică. (Acum mă lupt cu Raymond Aron,
Mémoires, am două tratate de theologie întrerupte,
două volume teribile de André Glucksmann : La bêtise
şi La Force du vertige. Citesc şi romanul foarte stufos
al lui Buzura, Drumul cenuşii, dau la o parte munţi de
zgură şi cenuşă ca să descopăr durerosul adevăr al
autorului. Dar nu se poate altfel, ştiu. Şi mă uit la
„domnişoara Olivetti“ (maşina mea de scris) şi mi se
întunecă : abia acum ştiu cum ar fi trebuit să trăiesc şi
ce ar fi trebuit să scriu pentru ca să nu mă simt ca un
câine nobil prins de nişte hingheri ţigani.
111
În sfârşit : miserere, miserere… 1 Nu ştiu nimic
despre Monica mea, care ştiu că trece şi ea printr-un
infern. Ieri, la radio, pe ungureşte, am prins o ştire : o
comisie europeană, care studiază împreună cu ruşii
efectele dezastrului de la Cernobîl, a găsit că două ar fi
simptomele-semnal ale radiaţiilor : 1. Procentul de
cancere în gură şi gât şi 2. Numărul mare de hiper-
tiroidite la tineri. Numărul normal de cancer la gât
este de 1% : or, după Cernobîl, spun cercetătorii, nu-
mărul acestor cancere s-a ridicat la peste 28%. La fel,
în cazul hipertiroiditelor.
Am devenit foarte vesel, aflând acest picant amă-
nunt Arlus : pe loc, am început să cânt oci ciornîia.
Îţi scriu ca să pontez în inima voastră, ca să
menţin, cât de cât, o legătură rară şi preţioasă. Îţi voi
cere voie să te iubesc în numele întregului Cerc Literar.
Nu te speria, nu e mult, nu e nici periculos : speci-
alitatea membrilor acestui Cerc, zice Lizi, a fost aceea
de a şti să se lase iubiţi. (Când e vorba de dragoste, eu
totdeauna ţin cu soţul tău. Ştiu eu de ce.) Dar, pentru
Tine, păstrez acea veche şi lupească furie de mascul
inteligent, care regretă şi astăzi că nu te-a dus în ispită.
Mă doare gâtul, sunt aproape surdo-mut, prostia
însă mi-e întreagă şi neatinsă. Trebuie neapărat să-mi
scriu memoriile – altfel voi sfârşi prin a le visa
povestite de Nego sau Enescu.
Vă sărut pe toţi, dorindu-vă sănătate şi skepsis,
Gary
1
Îndură-te, îndură-te… (lat.).
112
[33]

Dragă Horia,
– Să nu-ţi închipui, frate, că „boala“ pe care o am

mă lasă să lucrez. Trupul ia foarte în serios orice
formă de durere – când intru în criză, nici sufletul şi
nici spiritul nu mai rămân libere. O boală e o ocupaţie
streină şi, din păcate, o ocupaţie totală şi totalitară.
– Acum fac – din trei în trei săptămâni – câte un
sac de injecţii : Bleomicină + Vimblastin + Antifolan.
Toate în 24 ore. (O fiolă de Bleomicină costă… 1.000
lei.) După care mi se umflă gâtul (nu pot înghiţi decât
chinuindu-mă), îmi pierd complet vocea (doar a hârâi,
mârâi, cârâi mai sunt capabil). Am frisoane, somno-
lenţă. Deranjuri urinare. Tuse urâte. Sufocări…
– Asta durează câteva zile. Azi, e a treia zi – şi mă
simt la fel de prost ca în prima zi. Las la o parte
obsesia de care nu pot scăpa – că tot răul nu e din
cauza injecţiilor, ci, pur şi simplu, cancerul a coborât
în laringe şi faringe.
– Îmi trebuie multă răbdare şi voinţă. Şi mai
multă lui Lizi. Fiindcă trebuie să mănânc (ca să nu
slăbesc prea mult), trebuie să beau lichide.
– În pauzele dintre tuse, citesc şi ascult radio.
Visez doar să pot scrie. Tata (mă obsedează imaginile
părinţilor mei) mă pusese, de tânăr, să jur :
1. să nu mă lepăd (de clasa muncitoare),
2. să nu-mi pierd lampa (cinstea),
3. să nu mor nemărturisit.
113
Vezi, acest „nemărturisit“ mă doare acum, când
am ajuns la vârsta (şi condiţia) în care orice bărbat
cinstit depune mărturie la tribunalul istoriei unde i se
judecă neamul şi epoca.
– or, eu tuşesc, tremur : sunt mut (ca o lebădă
castrată) şi surd ca un Beethoven din gips bulgăresc.
Nasul mi-e plin de o flegmă „corydoniană“, mă înec –
şi, totuşi, mă agăţ de speranţa că poate-poate injecţiile
acestea vor reuşi să necrozeze celulele canceroase.
– Lui Doinaş, i-am trimis un interviu al meu despre
Blaga. Despre omul Blaga şi câteva lichele din jurul său.
Nu ştiu ce părere şi-a făcut – nu mă interesează : doream
doar să afle că memoria mea e intactă.
– Mă bucur de gestul celor 7 magnifici. 1 Era şi
timpul. După ce am răsfoit volumul Valéry (excelent
editat), am exclamat faţă de Marius Ghica 2: „Ţara a
ars, Baba se piaptănă şi poeţii valéryzează !“
Te sărută
Gary (şi Lizi)
P.S. Lucrul cel mai important – din cauza vinului
băut – l-am uitat ; la îndemnul redactoarei mele (care
mi-a scos 3 cărţi, Maria Graciov) încep, până când
1
Este vorba de şase foşti înalţi demnitari comunişti, care
semnează un document critic la adresa regimului Ceauşescu,
conceput de Gheorghe Apostol. Cunoscut sub denumirea de
„Scrisoarea celor şase“, documentul a fost făcut public la pos-
turile de radio BBC şi Europa Liberă. Semnatarii, Al. Bârlă-
deanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pâr-
vulescu, Silviu Brucan şi Gheorghe Apostol au fost arestaţi,
interogaţi şi puşi în stare de arest la domiciliu.
2
114
mai am puţină memorie, să-mi scriu memoriile (ur-
mându-ţi, altfel, nobilul exemplu transilvan). Le scriu
ca fiind un martor într-un proces metafizic al neamului
meu. „Depun mărturie“ se va intitula (acum, când nu
am scris nicio pagină), dar sper să-l scriu.
În momentul în care bunul D-zeu mă cheamă „la
bară“ înseamnă că suntem, cu toţii, la o grea şi tragică
cotitură,
Gary
[34]

Dragă Marianne,
Fac injecţii cu Bleomicină, un citostatic japonez

teribil de puternic : întregul meu organism e întors pe
dos. Am mari dureri în gât, înghit foarte greu, abia
pot vorbi : îmi sunt paralizaţi muşchii respectivi. Som-
nolez, mă înec, e penibil… Dar, dacă am intrat în
hora asta a speranţei (speranţa fiind utopia bolnavilor),
ca un bun soldat transilvan ce sunt, înţeleg să duc
totul până la capăt. Deşi eu mă specializasem în
diferite suferinţe (existenţiale) – iată-mă acum obligat
să mă reciclez şi să trec pe capitolul dureri fizice. Ce
bine era în sferele metafizice ; acolo, totul era dramă,
cutremur, entweder-oder 1 – dar fizic erai lăsat în pace.
Acum, gata : trupul îşi face meseria, boala este luată
foarte în serios de acest tovarăş, de când am cancer,
1
Ori…ori, sau…sau (germ.).
115
psihicul şi spiritul au coborât în pivniţe, abia serile,
când mă rog şi eu (Marelui Lexicon theologic din
memoria mea intelectuală), abia atunci simt că – în
afară de carne, limfă, sânge şi nervi – mai am şi câteva
rămăşiţe din vârsta mea eleată, zestrea mea de baca-
laureat în absurd şi prostologie.
Citesc (când pot) Memoriile lui Raymond Aron,
am şi o carte teribilistă a lui André Glucksmann, La
bêtise. Aici, mi s-au naţionalizat peisajul natal, politic
şi moral, în Occident se scriu comod cărţile pentru
care eu am îndurat aici. Nu e ridicol ? De zece ani,
adun material despre Prostie, Urât, Putere – şi într-o
zi aflu că, în Paris sau Londra, s-a scris de mult cartea
pe care eu, aici, abia o am înghesuită în fişe şi bune
intenţii… Unii îndură, şi alţii dură.
Doleo – ergo sum. Sufăr, deci exist. Încerc senti-
mentul tragic al numărării anilor pierduţi : toată viaţa
nu am făcut decât să citesc despre viaţă, lume, oa-
meni. Ceea ce eu am trăit şi cunoscut nu a fost decât
o anticameră la biroul sectoristului care îmi dă dovada
necesară că am dreptul să-mi cumpăr un loc de veci.
Practic, acum doi ani am vrut să cumpăr „locul de
veci“, în cimitir : sosise, din Israel, Ditha 1, noi îi
îngrijeam mormântul soţului ei, îngropat în Craiova.
Ditha a zis, vă dau locul nostru, vi-l dăruiesc. Am fost
la Administraţie, au zis, nu se poate, Ditha poate să-l
predea Primăriei şi Primăria poate să mi-l vândă
ieftin, dacă prezint o dovadă de muribund. Nu glu-
mesc. Am zis : am diabet, am emfizem… Nu ajunge,
1
116
mi-a spus funcţionarul : faceţi rost de un cancer sau
de un infarct. Dacă aveţi o asemenea dovadă, vă
vindem locul familiei dr. Ditha Paleacu.
Acum, ce să mai zic ; nu am făcut rost de dovadă,
dar am făcut rost de un cancer frumos şi viteaz.
Continui să te iubesc, mai nou însă, îl iubesc foarte
mult pe Mihai 1. (Nego – este un neg.)
Sărutări,
Gary
[35]
Craiova, 11 Mai 1989

Our dear Wilhelmina,
– cam de o lună, ţi-am scris o scrisoare la maşină,

destul de lungă, la care nu mi-ai răspuns. În plic,
odată cu scrisoarea îţi trimiteam 3–4 ilustrate, luate
de la Muzeu şi reprezentând lucrări de Brâncuşi,
existente la Craiova.
– de o lună o duc foarte rău. Am cumplite dureri
în gură. Doctorii vorbesc de o ciupercă – nu ştiu – în
orice caz, mănânc plângând cu lacrimi. Fiecare înghi-
ţitură e un chin.
– am făcut şi un fel de paralizie a vorbirii : vorbesc
foarte greu, abia pot fi înţeles. E ca şi când aş fi avut
un atac cerebral. Dar şi paralizia asta este o capricioasă
– uneori mi se sloboade glasul şi atunci simt nevoia să
vorbesc mult, tare, sus şi repede. Dar nu am cui. (Lizi
1
Este vorba de soțul său, filosoful Mihai Șora.
117
a mea e un înger al răbdării – doar ea este în stare să
gonească de lângă mine demonul ideii de sinucidere.)
– şi, cu toate acestea, „vulpea ascunsă“, pe care o
urmăresc doctorii ce mă caută peste tot, nu apare,
deocamdată. E vorba de cancer, ca metastază. Dar
anexele bolii sunt cumplite, de circa o lună, nu am
mai fost în stare să scriu nimic – deşi capul (şi con-
ştiinţa) îmi bubuie de idei şi de spaima numărătorii
inverse.
– despre nepoata mea, nu ştiu mai nimic. Mi-e
imposibil să trec în legătură cu ea (a avut şi ea cota sa
parte de dureri şi suferinţe) prin metode parapsi-
hologice. Sufăr şi pentru ea, dar, mai nou, trupul meu
(„tovarăşul-porc“, cum îi spunea Noica) îmi ocupă
aproape întreaga mea fiinţă. Am pierdut unitatea
animalică, sănătoasă, a trupului meu puternic, care nu
a fost niciodată bolnav. Acum, se pare, fiecare organ
vrea să-şi cânte aria sa de independenţă, am surprize
după fiecare control medical.
– continui totuşi să-mi fac injecţiile cu Bleo-
micină, un fel de bombardament cu citostatice. Dar
am slăbit peste 15 kg, nu ştiu cât timp mai pot su-
porta acest potop chimic (injecţii, pilule, gargare etc.),
pe care fiecare „specialist“ mi-l prescrie generos.
Fiecare având în vedere doar capra şi grădina spe-
cialităţii sale.
– am semne de scleroză. Uit nume.
– din Abendland 1-uri, nicio veste. Am nevoie de
Doinaş, îmi e foarte greu de prins la telefon.
1
Occident (germ.).
118
– iartă-mă, numai despre mine am scris, îţi pro-
mit un portret frumos, dacă voi apuca să-mi scriu
memoriile.
– ţara a ars. Baba continuă să se pieptene.
– ce face fiica ta năzdrăvană ? Dar soţul tău cel
tăcut ?
– Te sărut cu reverenţe rokoko : şi vă doresc
numai sănătate, sănătate, sănătate.
Tschüss 1,
Gary
[36]

Dulce Marianna,
– ieri, mi-au comunicat doctorii (trei) ceea ce

bănuiau ei de mai multe săptămâni : cancerul meu a
recidivat, am trei muguri de metastază. Aş putea să mă
operez la unul (înseamnă un chin cumplit, şi fără de
rost, fără nicio speranţă) ;
– desigur, soluţia III îmi umblă prin minte – ca
s-o salvez pe divina mea soţie, Lizi, de chinurile aces-
tor săptămâni (luni ?), ar trebui – urban şi detaşat –
să-mi trag un glonte în tâmpla mea (pură) : dar de
unde pistol ? Sau să înghit pilula de cianură a dlui
Malraux. Dar de unde cianură ? Pe vremea lui
Socrate, se găsea cucută oricând, azi e foarte greu.
1
119
Totul în societatea noastră e organizat spre a ucide pe
alţii – nimic şi nimeni nu te ajută să te omori singur.
– Soluţia Seneca, în baie… Habar nu am unde am
vinele în cauză. Spânzurătoarea ţărănească ar fi la
îndemână, deşi mă îndoiesc că în casă există un cui care
să reziste la greutatea mea. (Am slăbit totuşi 15 kg.)
– Îţi scriu într-un moment de cumpănă, nu eşti
scutit de ridicol nici măcar când doctorii ţi-au pro-
nunţat condamnarea la moarte (prin lungă şi grea
suferinţă). Las câteva cărţi, dovadă că nu am fost chiar
un rahat al generaţiei mele : nu mi-am scris memo-
riile, dovadă că, totuşi, îi iubesc şi îi iert pe prietenii şi
duşmanii mei.
– Nu am apucat să-mi văd țara aşa cum eu aş fi
meritat să o văd – nu-i nimic, ţara a ars, baba se
pieptănă, generaţiile viitoare nu au decât să scrie des-
pre „hermeneutica ideii de… libertate“.
– Soţul tău e un brav, regret ca un câine că nu mi
l-am apropiat. Dar, într-un deceniu-două vine şi el la
prima conferinţă a scriitorilor ce va avea loc în Câm-
piile Elysee.
– Spune-i lui Nego atât : „Să-şi numere bine zilele
vieţii sale“. Eu am ţinut mult la el, am şi suferit din
cauza lui. L-am iertat. Doresc să ne revedem aşa cum
ne-am văzut la prima noastră tinereţe sibiană.
– Stau drept şi curat în faţa veşniciei (ce vorbe !).
Nu am nicio certitudine – doar câteva credinţe
primite, învăţate de la ţărani, în Gherla şi Jilava.
„Doamne, ai milă de mine, păcătosul !“
Îţi mulţumesc pentru superba noastră abstractă
prietenie,
Gary Sîrbu
120
[37]

Dragul meu frate şi prieten Irji,
– în sfârşit, doctorii ne-au comunicat adevărul

integral : cancerul meu e generalizat, am doi muguri
(tineri, sănătoşi şi plini de viaţă) care cresc rapid în
fundul gurii mele. Limba mi-e prinsă, vorbesc foarte
greu. Am şi nervii atinşi, înghit cu dificultate. Doc-
torii nu-mi mai prescriu decât calmante şi analgezice.
Stau în faţa bunului D-zeu şi încerc să fiu la înălţimea
acestui sfârşit de tragi-comedie.
– Lizi e dumnezeiască, lunile acestea de boală au
revelat o bucurie ascunsă până acum: în afară de
„opera mea“ (o scriu, vorba asta, cu tristă şi amară
ironie), în afară de ce va mai apărea cândva sub nu-
mele meu, totuşi marea realizare a vieţii mele a fost (şi
este, până trăiesc – poate şi după aceea) dragostea
simplă, totală, curată şi plină de bun-simţ a soţiei
mele, Lizi. Cu numele ei pe buze voi trece Styxul.
– mai am doar câteva luni de trăit, nu ştiu precis
cât. Adevărul este că ar trebui să mă gândesc la forma
de selbst moral, asta pentru clipa în care durerile vor
deveni insuportabile. Dar nu am imaginaţie şi nici
posibilităţi practice.
– Ai grijă de cartea mea : voi lăsa soţiei mele o hâr-
tie prin care îți las ţie toate drepturile mele de autor.
Dej ti Pán Bůh dobrou noc! 1
Ion D. Sîrbu
1
Să-ţi dea Dumnezeu noapte bună !
121
[38]

Dragii mei prieteni, Olga şi Erik,
– a trecut mai mult de o lună de la ultima mea

scrisoare, pe care am scris-o încă sub auspiciile plăcute
ale minciunilor „ştiinţifice“ pe care mi le ofereau
doctorii.
– În 15 Mai, s-au adunat trei profesori de specia-
litate şi s-au hotărât să-mi spună, în sfârşit, adevărul-
adevărat. (Adevăr pe care eu îl pre-simţeam cu sălbatică
şi sacră clarviziune.) Cancerul meu s-a generalizat. Am
două noi tumori in statu crescendi în gură : limba mi-e
„prinsă“. Chiar şi baza sistemului nervos – în sensul că
am mari greutăţi la vorbire şi mai ales la înghiţire.
– Am cumplite dureri ; înaintea oricărei mese mă
anesteziez cu droguri ca să pot înghiţi.
– Nu ştiu care e limita durerii : cu ideea de moarte
sunt foarte împăcat, – o şi chem, o şi implor, în
lacrimi, să vină, să mă mântuie.
– Vă scriu sincer, ne-acoperindu-mă : am ieşit din
literatură, nu mă mai interesează dacă scriu frumos,
inteligent sau idiot şi prosteşte. Vă scriu fiindcă, mă
tem, asta e ultima mea scrisoare, de-acum voi fi ocu-
pat cu treburile penibile din anticameră.
– Cartea 1 ta o voi citi : fiindcă am nopţi în care
mintea mea e limpede ca un cristal. Şi am multe zile
1
Este vorba de romanul Zodia vărsătorului de apă, Bucu-
reşti, Cartea Românească, 1988.
122
în care mă simt confuz şi stupid ca o broască ce ier-
nează sub mâl şi care nu ştie precis dacă e toamnă
târzie sau primăvară timpurie.)
– Comunică-i lui Wolf 1 vestea că sunt gata de
plecare în munţi. Am auzit la radio o piesă a mea, în
care eroina era… din Şugag. Eu am scris-o ? Când ?
De ce ?
– Vin prieteni mulţi să mă vadă : unii din dra-
goste (nici nu ştiam că am fost totuşi iubit în lumea
asta), alţii din curiozitate… literară : să vadă, să
audă… şi apoi să poată scrie că… Uită că şi ei sunt
muritori – aceeaşi noapte ne aşteaptă pe toţi.
Stau drept (şi pur) în faţa sfârşitului : Blaga, Eta,
Stanca, Ov[idiu] Cotruş, şi alţii mă aşteaptă. Scrie
Tolstoi în Jurnalul său: „m-am pomenit în viaţă tră-
ind“. Tot aşa, nu este exclus, „să mă trezesc în moarte,
altfel.“ Aliter.
– Îţi mulţumesc pentru prietenia ta, pentru scri-
sorile tale, pentru salcia şi poarta ta neagră.
– Sunt mereu obosit (din cauza drogurilor). Îmi
vine să somnolez. Dar nu dorm – şi nu mai visez.
Sunt asemenea unei sălcii căreia copiii i-au dat foc pe
dinlăuntru.
Adio,
Gary
1
Wolf von Aichelburg. Vezi supra, nota 1, p. 71.
123
[39]
Craiova, 3 Iunie 1989

Dragă prietene Pilu,
– am un cancer generalizat. A apărut întâi în gât,

cernobîl, deasupra omuşorului. Arată ca un mic şi
cochet soare nipon.
– l-am operat în Noiembrie ’88. Apoi am făcut
lungi şi chinuitoare şedinţe de iradiere cu cobalt.
– când să încep aşa-zisa chimio-therapie (cu injec-
ţii de Bleomicină), vajnicul meu cancer a apărut, me-
tastazat, în patru forme : o tumoră în locul unde ar
trebui să fie amigdala stângă, la rădăcina limbii, pe
esofag, şi undeva în sistemul nervos : am mari greutăţi
la vorbire 1 şi la înghiţire. Dureri cumplite.
Acum am intrat în lunga şi dureroasa agonie care
premerge sfârşitul. Teoretic mă consider bine pregătit
(creştineşte) pentru acest sfârşit, totuşi, mi-e frică
mereu ca nu cumva aceste dureri, ce muşcă din trupul
meu, să-mi altereze, într-o bună zi, şi acea luciditate la
care eu ţin atât de mult. (Nu ţie ţi-am scris pe vre-
muri ? „Luciditatea e libertatea celor lipsiţi de liber-
tate ?!“) Nu neg că gândul paharului cu cucută, al băii
lui Seneca sau al pilulei lui Malraux, mă ispiteşte din
ce în ce mai insistent.
Îţi scriu fiindcă am „ordinul de lăsare la vatră“
primit. Voi muri curând. Moartea e o taină, ea nu are
nimic comun cu literatura. Îţi mulţumesc pentru prie-
tenia… şi răbdarea ta. Dacă ar fi fost posibil un dialog
1
„vorbire“ – subliniat cu două linii.
124
liber şi total între noi doi, cred că am fi putut realiza
un reuşit duo-filosofic, politic, religios.
Vreau să-ţi spun că mă consider destul de bine – şi
din inimă – pregătit religios pentru acest „prag albas-
tru“, peste care am şi început să trec. Cred că din punct
de vedere filosofic, acum, la 70 de ani ai mei, pot spune,
cu ironie, că am câştigat absolut toate bătăliile mele teo-
retice, pierzându-mi, desigur viaţa, cariera, opera.
Îmi lipsesc cei 17 ani din inventar şi uneori mă
cuprinde furia când aud şi simt că cei care au iscălit
actul acela nenorocit de la Yalta (Potsdam, Teheran,
Moscova), acum se fac că plouă. Nici usturoi nu au
mâncat, nici gura nu le miroase.
Am publicat 11 cărţi, am apărut în mai multe
antologii, am fost tradus (şi jucat) în alte limbi. Mai
am, gata de publicare, câteva opusuri de bătrâneţe.
Cele mai bune cărţi ale mele rămân nescrise, boala asta
m-a lovit ca o săgeată neagră venită pe la spate.
Stau drept şi curat în faţa dascălilor mei ardeleni :
cât am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris
mult despre moarte – acum, de când am în buzunar şi
„ordinul de chemare“ şi cel „de lăsare definitivă la
vatră“, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc
pentru intrare într-o altă colectivă. Cred că prietenii
mei, plecaţi mai demult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roşca,
Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo,
mă aşteaptă, agitând steguleţe.
Eu mi-am meritat şi ţara, şi Limba !
Cu dragoste, lacrimă şi pace interioară, te sărută,
ca un frate,
Gary Sîrbu
125
[40]
Craiova, 6 Iunie 1989

Dragă Marianne,
Fac un efort deosebit de a mă ridica din pat şi de

a mă apropia de această mare, fostă, dragoste a mea,
domnişoara Olivetti : maşina mea de scris. Trăiesc în-
tr-un continuu timp farmaceutic : acum am crizele de
dureri (dimineaţa, la sculare, mai ales), trebuie să îmi
fac gargarele (trei feluri) : apoi mă anesteziez (cu anal-
gezice puternice) împotriva acelor dureri pe care le am
din cauza tumoarei (tumorilor) ce îmi cresc în gât, şi
care, la fiecare înghiţitură (uneori, chiar şi când încerc
să vorbesc) mă fac să urlu de durere. Apoi, urmează
chinuitul mic dejun (soţia mea, îngerela emerită,
Lizi), pâine înmuiată, ouă moi, totul încet, foarte în-
cet. Ca să nu mă doară, ca să respect defecţiunile teh-
nice de glutiţie : fiindcă bravul meu cancer (tânăr,
puternic, pe soartă stăpân) a atacat şi sistemul nervos
care reglează înghiţirea : am mari greutăţi la vorbire şi
mai ales la băutul lichidelor… (Probabil, pedeapsă
pentru cincinalele în care beam cu o plăcere şi o uşu-
rinţă năzdrăvană…) Apoi vin fel de fel de pilule,
hapuri, gargare ştiinţifico-fantastice : când încep dure-
rile, alerg la dulap (curând biblioteca mea va deveni
un depozit de medicamente), între timp mă doare
capul, mi se face – ziua-n amiaza mare – un somn de
moarte…
Gândesc încă. Încă.
126
Noaptea scriu scrisori către bunul Dumnezeu (şi
către puternicii cretini ai acestei lumi), ziua ascult ştiri
în cinci limbi antibalcanice, citesc theologi, mă îndo-
iesc, dar mai ales, 90% din timp, fac planuri din ce în
ce mai precise privind actul ultim din piesa mea des-
pre Socrate (scena cu cucuta), din romanul meu
despre Nero (moartea în baie a lui Seneca), despre
eseul meu anti-Malraux (povestea cu pilula aceea de
cyanură) – cu alte cuvinte, chiar dacă nu scriu, fac fel
de fel de literatură, care trebuie să aibă un sfârşit.
Fiindcă eu nu mai am niciun fel de speranţă, doctorii
deja îmi recomandă faza de trecere la morfină. Tu ştii
ce înseamnă asta. Aş dori să preîntâmpin cumva
Moira mea, dar, deocamdată, mai am câteva lucruri
de aranjat, câteva zile de suferit, câteva vorbe de
spus… Mi-e frică să nu devin – din cauza durerilor –
o cârpă înainte ca eu să pot să îmi scriu replica de
înainte de exit…
(Ieri i-am scris o scrisoare de adio lui Pilu, am
uitat să-i spun esenţialul : că, în 1917, ideologii revo-
luţionari au fost total nepregătiţi în a prelua, substitui
şi reconstrui edificiul MORAL al religiei, – acum,
invers, religia (religiile) mi se par total nepregătite să
formuleze ceva în locul problemelor sociale, politice,
economice pe care, se pare, revoluţiile nu au reuşit să
le rezolve.)
O tâmpenie : de asta-mi arde mie acum ? Nu am
eu destule griji – mai mi le asum şi pe cele ale Papei
de la Roma !?
127
Despre soţul tău cel frumos şi cei şapte cuconi din
Efes 1, nu pot să-ţi spun decât cuvântul : Austerloo…
Să mergi la Waterloo ca să lipeşti un timbru pe o ce-
rere de audienţă… De ce nu sunt eu sănătos, de ce nu
sunt eu tânăr, de ce nu locuiesc eu în Capitală ?
Azi, am spus un singur lucru frumos : chiar dacă
nu aş fi scris nicio carte, nu aş fi strălucit nicicând şi
niciunde, dar aş fi avut parte de dragostea unei femei
ca Lizi, soţia mea, înseamnă că nu am trăit degeaba.
Am mari dureri acum. Se apropie ora la care îmi iau
anestezicele de prânz : Marianne, când nu dorm nopţile,
visez că te întâlnesc, pe tine şi pe Cioran, şi că vă
povestesc „de-ale noastre“, făcându-vă să râdeţi cu
lacrimi, o noapte întreagă. Prima mea defilare cu Blaga,
prima mea întâlnire cu un general rus, prima mea
chemare la cadre… Doamne, aţi crăpa de râs, zău…
Acum, Lizi umblă la Primărie să-mi obţină ceea ce
aici se cheamă „locul de veci“. Nu în literatură, nici în
teatru, ci în cimitir. Locul de veci – sună teribil de
frumos. Pentru ce am luptat, am muncit şi m-am zbă-
tut toată viaţa ? Pentru locul de veci. Undeva. Dacă
nu în cimitir cu Istoria Literaturii, măcar în memoria
unor prieteni dragi.
Te sărut fericit – deşi îndurerat.
Gary
P.S. Ieri, un deştept mi-a spus : „Cancerul nici nu
e o boală, e o simplă greşeală politică a organismului,
necombătută încă din faza în care era visul de veacuri
al omenirii…“
1
128
[41]
Craiova, 7 iunie 1989

Dragii mei,
– enormă bucurie scrisoarea voastră ;

– după moartea mea, voi da voie fiilor voştri să mă
numească unchiul lor ;
– din cauza voastră, am început să-l iubesc şi pe
Radu Enescu (al cărui telefon m-a bucurat) ;
– am slăbit enorm, am dureri cumplite, folosesc
analgezice puternice (semimorfină), sunt mereu obosit
şi somnolent ;
– cer bunului D-zeu să mă elibereze cât mai
repede (şi mai uşor) ;
– nu pot răspunde la scrisori, mă clatin, cred că
nici întreg la minte nu sunt ;
– singura mea certitudine nu e opera mea, ci
faptul că am fost iubit de Lizi ;
– dar şi operă postumă am, sper să vă întâlniţi cu ea,
vă mulţumesc, mai mult nu pot (Cancerul nu e o
boală, e iadul ), îmi bâlbâi şi rugăciunile.
Servus,
Gary
[42]
Craiova, 1 iulie 1989

Mult stimate domnule David Prodan,
Scrisoarea aceasta v-o scriu dictând soţiei mele.

Zac la pat de mai multe zile. În noiembrie, anul tre-
129
cut, mi s-a descoperit un mic şi cochet cancer pe vălul
palatin. Am fost operat, o operaţie ce s-a dovedit total
inutilă. Aşa cum tot inutile au fost şi cele şase săptă-
mâni de iradiaţii cu cobalt. Acum o lună mi s-a co-
municat că boala a recidivat, la ora asta nu mai fac
niciun tratament anticanceros, lupt cu toate mijloa-
cele farmaceutice posibile împotriva cumplitelor dureri
pe care le am.
Sunt un om lucid, îmi dau perfect de bine seama
de situaţia reală în care mă găsesc, nu fac decât să mă
pregătesc sobru şi demn pentru un sfârşit care nu va
mai fi nici comod şi nici uşor. Dar mă consider un
cărturar român creştin şi fac tot ce-mi stă în putinţă să
stau drept şi mândru în faţa acestui bilanţ tragic.
Timp de o săptămână, cu lacrimi în ochi, m-am
tot uitat la cartea 1 pe care aţi binevoit să mi-o trimiteţi.
Pentru mine reprezentaţi arhetipul de dascăl ardelean
pe care l-am considerat întotdeauna ca un model şi
exemplu. Am încercat, la Craiova aceasta foarte levan-
tină, să-mi scriu şi eu opera mea transilvană. Dacă nu
mi-ar fi fost furaţi din viaţă cei 15 ani, în care nu am
avut acces nici la condei şi nici la iscălitură, poate că
Valea Jiului ar fi avut astăzi câteva volume (proză,
teatru, eseu) despre istoria „şerbiei“ clasei muncitoare
din care fac parte de circa şapte generaţii. Dar nu a fost
să fie. Am scris mult, nu suficient însă ca să pot să-mi
astâmpăr gheara de nemulţumire şi revoltă ce îmi
scurmă inima în care sentimentul datoriei s-a identi-
1
David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania, 1700–
1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
130
ficat totdeauna cu sentimentul muncii bine şi temeinic
făcute. Dar pentru un scriitor există şi o fază care se
cheamă „post-scriptum“, aşa încât, nu este exclus, ca
Dumneavoastră, peste 10–20 de ani să aveţi surpriza
unor opere inedite care să vă încânte.
Ceea ce aţi făcut Dumneavoastră pentru istoria
Transilvaniei reprezintă un opus monumental de do-
cumentare, adevăr, simţire şi presimţire. Pentru mine
– sub influenţa operelor Dvs. – Transilvania a devenit
mai mult decât o regiune istorică plină de tragedii şi
lacrimi : pentru mine Ardealul este un concept moral
prin care se defineşte condiţia existenţială a apar-
tenenţei noastre la cultura latină şi creştină a Europei.
Refuz să cred că Europa se termină în cotul Carpaţilor
şi că Balcanii încep odată cu personajele domnului
Caragiale. Dar m-a durut întotdeauna că problemele
ardeleneşti au fost tratate miop şi obtuz, privite fiind
de pe malurile Dâmboviţei sau Oltului. Regret că
perfecta mea cunoaştere a limbii maghiare şi germane
nu am putut s-o pun în serviciul a ceea ce Blaga
numea „cele şapte cetăţi valahe de apărare a Transil-
vaniei istorice“, Blaga înţelegea prin aceste „Sieben-
bürgen“ acele opere filosofice, literare, istorice, filolo-
gice, ştiinţifice etc. prin care noi, şerbii de totdeauna,
am sfinţit, muncind şi murind, acest pământ care mi
se pare pus, în ultima vreme, într-o ecuaţie foarte
apropiată de demagogie şi ridicol.
Vă iubesc foarte mult, Domnule profesor. Dacă
mai aveam 2–3 ani de viaţă, sunt sigur că v-aş fi
surprins prin câteva sinteze de filosofia culturii legate
de experienţa traiului meu în acest exil oltenesc. Dacă
131
zeii îmi vor oferi câteva zile luminoase, în care să mai
pot gândi la această maşină de scris, vă asigur că v-aş fi
făcut surpriza unei analize critice, de natură filosofică
şi artistică, a limbii literare în care vă scrieţi textele
istorice ca fiind un adevărat miracol de calitate, fru-
museţe, precizie şi „modernitate“.
Vă îmbrăţişez cu respectul
şi dragostea ce v-o port,
Ion D. Sîrbu
„EU L-AM VĂZUT
PE BLAGA PLÂNGÂND…“
(„…dar ce are să zică limba română ?“) 1
1
Scris între „26 ian. – 6 febr. 1989“, pentru revista
„Ramuri“, „eu punându-mi singur şi întrebările reporterului“
(scrisoare către Cristina Popescu, din Bistriţa, datată „Craiova, 6
februarie 1989“. Interviul se găseşte în ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 5265, vol. 7, f. 115–142.
133
Interviul a fost solicitat de Ion Jianu, colaborator al
ziarului judeţean „Înainte“, al revistei „Ramuri“, dar şi
al Securităţii, nume de cod „Iancu“. După ce primeşte
de la Ion D. Sîrbu dactilograma interviului (28 de
pagini), Jianu o duce la Securitate, însoţită de o notă
informativă (patru pagini), potrivit documentelor din
DUI-ul lui Ion D. Sîrbu. Pentru amănunte, a se vedea
Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele
Secutităţii, Bucureşti, Curtea Veche, p. 349–353 şi
451–481. Publicarea integrală este interzisă. Câteva
fragmente au apărut în revista citată, nr. 2 (296),
februarie 1989. După Revoluţie, părţi mai mari sau mai
mici au fot publicate în „Solstiţiu“, nr. 1/8 februarie
1990 (Petroşani) și „România literară“, nr. 22/31 mai
1990. Integral, a a fost tipărit în Ion D. Sîrbu, Atlet al
mizeriei, Ediţie a publicisticii (vol. I), îngrijită şi cu
postfaţă de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale
„Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 1994, şi în Jurnalul unui
jurnalist fără jurnal, ediţia a II-a, îngrijită de Toma
Velici şi Elena Ungureanu, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1996. Multiplicat în zece exemplare, la
xerox, interviul, „a circulat“ pe la prieteni şi în redacții,
după cum se poate constata şi din scrisorile expediate
prietenilor de Ion D. Sîrbu.
134
– Stimate Ion D. Sîrbu, în anul trecut, 1988, aţi
fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cra-
iova, pentru volumul de comedii teatrale Bieţii comedi-
anţi, apărut, în anul 1985, la Editura „Scrisul Româ-
nesc“. La sfârşitul anului trecut, revista „Ramuri“ (care
vă este vecină şi prietenă) v-a acordat Premiul special
pentru întreaga dumneavoastră operă literară. V-au
apărut volume de proză traduse în limbile cehă şi rusă,
sunteţi în curs de a fi tradus şi publicat în limba fran-
ceză… Romanul dumneavoastră, „pentru copii şi
bunici“, Dansul Ursului, editat la „Cartea Româ-
nească“, s-a şi epuizat în librăriile noastre. Se înserează.
Timpul nostru, al tuturora, începe să dea semne de
nerăbdare… Dumneavoastră vă apropiaţi de 70 de ani.
Aţi avut o viaţă interesantă („nimic ce-i românesc nu
v-a fost străin“), posedaţi o arhivă şi o memorie neobiş-
nuită. De ce nu v-aţi gândit să vă scrieţi memoriile ?
– Nu cred că viaţa mea a fost interesantă. Acum,
că am ajuns la acest liman, la care suntem obligaţi să
ne facem bilanţul, spre regretul meu, trebuie să recu-
nosc că viaţa mea, biata mea viaţă, nu a fost nici
tragică şi nici comică, nici aventuroasă şi nici banală.
135
Am supravieţuit, subexistând. Am durat şi am în-
durat, sperând. Am trăit sub semnul ridicolului. Când
povestesc din ale vieţii mele valuri – şi îmi place să
povestesc – acei foarte puţini tineri care au răbdarea să
mă mai asculte, râd cu lacrimi. Am avut cea mai
„sănătoasă“ origine socială, am fost cumplit de pedep-
sit pentru această origine. Am fost bătut de legionari –
aproape aceiaşi legionari m-au verificat şi pe linie de
partid. Am fost, în 1947 1, cel mai tânăr conferenţiar
universitar din ţară ca, în 1964 2, să ajung cel mai
bătrân vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.
Nici nu am încetat să mă întreb nemţeşte : „Cum de a
fost posibil să existe un criminal ca Hitler“, pentru ca,
imediat după victorie, să ajung să mă întreb ruseşte,
„cum de e posibil să existe acest tâmpit şi agramat
director de teatru, revistă, editură ?“ Timp de câteva
decenii am crezut că, asemeni lui Iacob, mă lupt
bărbăteşte cu un înger – ca apoi, într-o frumoasă zi, să
devină clar, pentru mine şi pentru întreaga lume, că
îngerul pe care-l credeam iacobin nu era decât un
oarecare Pristanda, căruia îi era frică până şi de frica
ce o inspira… Nu are rost să umblăm cu polonicul în
fundul cazanului ars. Ca să pot trăi, frate Jianule, a
trebuit să uit şi să iert : ca să fiu şi eu, la rândul meu,
1
Corect, 1949. Conferenţiar la Institutul Maghiar de Artă
din Cluj, Catedra de Istoria Artei (de la 1 februarie până la 31
octombrie).
2
Corect, 1963. Muncitor necalificat (vagonetar), în sub-
teran, la Exploatarea Minieră Petrila, sectorul IV („cel mai bă-
trân vagonetar din mina strămoşilor mei“), în echipa minerului
Brusturean, din formaţia maistrului Bura Brutus.
136
uitat şi iertat. Iar ca să pot subexista în melancolica
(dar fertila) mea singurătate, a trebuit să-mi transform
pietrele de pe conştiinţă în Amintiri. În memorie şi
istorie. În memorie critică şi istorie lucidă.
– Sper că nu mă înşel, dacă presupun că două din
amintirile cele mai preţioase sunt Lucian Blaga şi tatăl
dumneavoastră.
– Aşa este. Am mai spus-o şi o repet. Aceste două
nume intră în conul sacru al inimii mele. Lucian Blaga
reprezintă pentru mine (şi pentru întreaga generaţie
transilvană din care fac parte) „meşter-grinda“ con-
ştiinţei noastre cărturăreşti – iar Tata, minerul Ioan
Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia
condiţiei mele umane… Iată, aici, în mapa asta, am
adunat toate acele fişe, note, documente şi scrisori
care m-ar putea ajuta – dacă timpul ar mai avea
răbdare – să scriu o carte de amintiri vesele pe care aş
intitula-o aşa : De ce şi de cine râdeam cu Lucian
Blaga… Nu am fost cel mai strălucit student al său, aş
putea enumera aici cel puţin cinci colegi, care, ca ta-
lent, spirit, speranţe, erau mult mai avantajaţi decât
am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate şi
doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia
întâi, ca sergent (gradul de ofiţer mi-a fost luat, de-
oarece eram considerat a fi un „student bolşevic“), în
total 1001 zile (şi nopţi). Am fost rănit, am căzut
prizonier, am evadat, am dezertat de două ori. Exa-
menele însă mi le dădeam regulat – scriam, publicam,
făceam scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos,
înzestrat cu o putere excepţională de muncă şi răb-
137
dare. (Îmi datorez viaţa condiţiei mele de atlet la
Liceul [de Băieți] din Petroşani : eram campion de
pentatlon, extremă dreaptă în echipa de fotbal „Jiul“
B, înotam brasse şi crawl, călăream, am brevetul de
pilot pentru zborul fără motor. Spun aceste lucruri,
fiindcă am nepoţi care termină licee de fizică şi
matematică, dar sunt incapabili să fugă 500 de metri
sau să sară peste un gard de un metru.) Sportul şi
munca fizică în vacanţe mi-au dat doza de încredere,
cinste şi humor autoironic fără de care nu m-aş fi pu-
tut descurca. În 1942, de pildă, am fost dat mort pe
front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au
organizat o şedinţă de doliu, evocându-mă. Fetele au
plâns. Peste opt luni am apărut în Sibiu, viu, rănit şi
cu un tifos exantematic bine înfipt în ficaţii mei. Dar
vesel şi… optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-
au zărit în carne şi oase, au exclamat dezamăgiţi :
„Vai, trăieşti !? Ce păcat. Te-am sărbătorit atât de
frumos…“
– Presupun că profesorul Lucian Blaga cunoştea de
aproape latura aceasta soldăţească a vieţii dumnea-
voastră.
– Bineînţeles. De fiecare dată când mă întorceam
de pe front, Blaga mă chema la el, îmi punea în faţă o
tavă cu biscuiţi şi mere, el se culca cu ochii închişi pe
un divan şi mie îmi spunea : „Acum povesteşte, Gary,
tot, tot, tot…“ Scrisesem mai multe articole, publi-
casem câteva nuvele (proletare, tari, de un stângism
naiv şi romantic). În seminarul lui Blaga (dar şi la
Ghibu, şi la Liviu Rusu) am prezentat mai multe
138
lucrări care au fost apreciate. Am şi publicat o parte
din ele, la îndemnul profesorilor mei. Ei se uitau la
mine şi cu un fel de mirare specială : eram primul
student la Filosofie care proveneam dintr-o colonie
muncitorească veche, de mineri. Eram şi singurul stu-
dent din întreaga Facultate care, ca pedeapsă politică
(făceam parte dintr-o organizaţie de bază comunistă),
eram mereu şi mereu trimis pe front. Relaţia mea
extraşcolară cu Blaga a început într-o zi în care,
fiindcă mă apărasem de bătaia cu cravaşa a unui
plutonier (pe nume, Pisică), „pentru lovirea superio-
rului în timp de război“, mi s-au întocmit acte spre a
fi judecat şi împuşcat. Şi aş fi fost împuşcat dacă nu aş
fi reuşit să o strig, prin gratiile închisorii Regimen-
tului 35 Artilerie Sibiu, pe frumoasa mea colegă
Măriuca Ţenghea-Enescu (în prezent, o distinsă pro-
fesoară pensionară în Braşov). I-am explicat în ce peri-
col sunt şi am rugat-o să anunţe imediat pe Blaga şi pe
rectorul Haţieganu. …I-a anunţat. Blaga era în relaţii
excelente cu comandantul Pieţei din Sibiu, un colonel
pe nume Paul Constant (autor al unor romane pe care
le-a remarcat şi Călinescu). Acesta a făcut pierdut
dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul
Pisică a trebuit să-mi dea drumul din carceră, nu
înainte, totuşi, de a-mi aplica cele 25 de „trăgători“ la
fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce o
primeam. Dar nu şi ultima…
– Deci, Blaga, într-un anume fel, v-a salvat viaţa.
– Da. Ca revanşă, în toamna anului dramatic
1944, eu, cu acte false, în uniformă de sergent T.R.,
139
am întreprins un drum cumplit şi periculos la Lugoj.
Frontul era în mişcare, norocul meu era că ştiam bine
ruseşte, altfel nu aş fi scăpat să fiu prins şi împuşcat.
Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl refuz. Ca într-
un roman de detectivi, la Lugoj, am reuşit să dau de
urma unui administrator (cam hoţ) al casei Blaga, din
Vatra Dornei. Bătându-l un pic, l-am convins să-mi
arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care era tot
ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reuşit să
duc lăzile la gară şi – călătorind zece zile, fără bani,
fără hrană rece – am adus cu bine lăzile la Sibiu. Între
timp hainele mele civile fuseseră furate de la Cămin.
Blaga mi-a dat 40 000 lei (o sumă importantă încă, în
acel an), din aceştia mi-am refăcut garderoba şi am
reuşit, împreună cu Doinaş, să ne mutăm în oraş, pe
str. Goblinus 6. Sper că Dorli – care pe atunci era o
copilă dulce şi cuminte – îşi mai aduce aminte de
această aventură a mea…
– Aveţi scrisori de la Blaga ?
– Am avut, s-au pierdut. În anul 1945, vara, ter-
minându-se războiul, m-am întors la Petrila. Să stu-
diez. Să recuperez timpul pierdut, să ajung din urmă
pe mai norocoşii mei colegi (care, cu toţii, au scăpat şi
de armată, şi de război). Blaga, D. D. Roşca, Liviu
Rusu, Onisifor Ghibu, împreună, au alcătuit o listă
de lecturi obligatorii şi urgente. Blaga mi-a împru-
mutat din biblioteca sa un Windelband şi un Zeller.
Şi mi-a dăruit un dicţionar german de filosofie, de
Eisler. În trei volume. Pierdusem eu câţiva ani buni
pe front, dar am călărit şi am stat în tranşee, având
140
lângă mine un dicţionar german, altul rusesc, şi un
manual de conversaţie engleză. Aşa că, citind curent
în patru limbi, m-am pus pe lucru. Citeam câte 18
ore pe zi. Într-o cameră izolată, pe care mi-a găsit-o
Tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar duminicile
mergeam la masă, acasă, la Mama, în rest mi se adu-
cea mâncarea cu sufertaşul. În această cameră, am
învăţat ce înseamnă Sitzfleisch 1-ul pentru un cărturar,
ce înseamnă să nu-ţi fie frică nici de imensitatea
fluviului şi nici de înălţimea muntelui. Din această ca-
meră i-am scris lui Blaga circa 10–15 scrisori. Filo-
sofice. Foarte lungi, bănuiesc acum că erau şi foarte
confuze şi dificile. Eram posedat (obsedat) de o idee :
voiam să adun material pentru o carte care să fie o
istorie a ideilor sociale în lumina istoriei filosofiei…
Blaga îmi răspundea regulat, scurt, încurajându-mă.
Fiind suferind, majoritatea acestor circa 10 scrisori au
fost dictate lui Dorli. Atât scrisorile mele cât şi cele
primite de la Blaga şi Dorli s-au pierdut, odată cu
biblioteca… Şi toate manuscrisele mele, în accidentul
juridic din 1957…
– Văd pe faţa dumneavoastră că nu sunteţi
mulţumit de modul în care decurge convorbirea
noastră. De ce ?
– Ai dreptate. Ocolurile şi parantezele rătăcitoare
sunt o boală veche a mea. Doresc, de pildă, să plec la
Roma şi mă pomenesc la Istanbul sau Stalingrad.
Vreau să joc „învârtita“ de la Sibiu şi deodată îmi dau
1
141
seama că de mult joc doar „cazaciocul“. Mă urnesc să
scriu despre primarul oraşului meu iubit şi, după un
an, am în faţă un urs şi un măgar ce au trăit înainte de
23 august 1944… Blaga nu a cunoscut rătăcirea, aba-
terea de la drum. Răzgândirea, atât de la modă în
Occident, acum. Şi nu numai în Occident. Nu s-a
lăsat niciodată ispitit de demonul puterii. „Celula
nervoasă a poeţilor, îmi spunea, nu rezistă la soli-
citările puterii sau muierei.“ Avea mereu în faţa ochi-
lor destinul tragic al prietenului său, Octavian Goga.
„Politica, oratoria şi nevasta l-au nenorocit, îmi spu-
nea. Goga era un extraordinar, strălucitor şi ferme-
cător vorbitor de catedră. Din cauza nevesti-sii, a tre-
cut de la catedră la tribună, de la tribună în Parlament
şi a sfârşit, nu ca un mare poet (ce era !), ci ca un
dubios politician de conjunctură.“ „Daimonul e du-
blat de un Demon. Iar demonul poeziei are pericu-
losul obicei de a te chema în pustie şi de a te ispiti,
oferindu-ţi glorie, bani, funcţii şi călătorii… Trebuie
să ai tăria să refuzi din timp, până nu e prea târziu.
Orice poet (prozator, dramaturg, critic etc.) este o
investiţie sacră a Măriei sale, Limba. Un cod de onoare
cavalerească, magic, te obligă să-i respecţi statutul de
mister metafizic, de curăţie morală şi veşnicie onto-
logică. Dacă încalci «contractul social» ce îl ai cu
sacralitatea Cuvântului, limba îţi retrage investiţia,
compromiţându-te, anulându-te. Din poet ajungi un
simplu versificator, din mare povestitor te transformi
într-un oarecare mincinos de cartier, din bun dra-
maturg, pe nesimţite, te pomeneşti a fi un simplu flu-
ture bulevardier, în slujba prefectului sau a boierului
142
care te plăteşte.“ „Definiţia talentului – ca har ceresc,
ca dar biogenezic, ca destin şi chemare – acum, la
mijlocul acestui veac cumplit în care trăim, trebuie
completată. Talentul este un har, un dar, o chemare şi
un destin, cu condiţia ca el să fie completat neapărat
de trei factori sociali, şi anume : cultură, caracter,
curaj. Nici talentul politic (adevăratul talent politic
este mai rar decât talentul muzical) nu se mai poate
lipsi de aceste coordonate ontice care sunt cultura,
caracterul şi curajul.“ Citez din memorie, dragă Jia-
nule, sper că nu falsific nimic din originea blagiană a
acestor idei. Blaga se temea, literalmente, de zeiţa asta
care era Limba Română, se temea de ea ca de o forţă
metafizică, transcendentală, capabilă de mari daruri,
dar şi de cumplite pedepse. Refuza, de exemplu, să
iscălească anumite proteste la modă, sau să scrie arti-
cole comandate, scuzându-se aproape angelic-idiot :
„Eu aş putea să scriu acest articol, dar ce are să spună
Limba Română ?“
– În general, poeţii, pe care eu i-am cunoscut, mi s-
au părut cu toţii a fi nişte mari fricoşi. Nu cumva…
– Culoarea fricii se schimbă după fiecare deceniu.
Eu mă refer acum la anii imediat de după război. Ae-
rul era compus din oxigen, azot şi frică, apa era
alcătuită din hidrogen, oxigen şi frică. Nu frica e
esenţială – ci modul în care reuşeşti să o depăşeşti sau
să o învingi. O frică prelungită, cu timpul se trans-
formă în suspiciune permanentă la cei care înfricau, şi
în ipocrizie şi pre-facere permanentă la cei înfrico-
şaţi… Să-ţi povestesc o întâmplare. Când m-am re-
143
întors la Cluj (în Clujul visat !), în 1946, toamna,
după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila,
pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea
vrute şi nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fu-
sese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat
la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruţă în
fostul Seminar de Istoria Artelor) şi, foarte misterios,
conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe
poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia).
Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul secţiei de
balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebăr-
bierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură ne-
glijentă, era un Herr Professor şi un diplomat, avea trei
costume de haine englezeşti, absolut asemănătoare,
impecabile chiar şi după 20 de ani de la cumpărarea
lor.) Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să
vorbească. Tremura de frică. „Gary, mi-a spus, te-am
chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie.
Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să
accept să fiu preşedintele unui nou partid politic :
P.N.P. (Partidul Naţional Popular). Eu, toată viaţa
mea am refuzat să fac politică. Ştiu ce pot, ştiu şi ce
nu pot. Eu am adunat pietre pentru templul meu
filosofic : vocaţia mea este Filosofia şi Literatura. L-am
refuzat pe Carol II, părăsind diplomaţia. Am refuzat
legionarii, am refuzat şi pe Antonescu. Cum să accept
acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să
ajung să semnez afişe electorale într-un cort militar
rusesc… Am refuzat ! Dar sunt foarte ameninţat, mi-e
frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă păţesc ceva, tu
144
eşti martor că nu am murit de uremie. Ci de alt-
ceva…“ Cam aşa ceva mi-a spus Blaga. Din zbor am
reţinut două nume grele : Ana Pauker, Miron Con-
stantinescu… Blaga a mai lipsit circa o lună de zile
după această întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost
cu neputinţă. (Doctorii îl mutau din secţie în secţie.)
Apoi, într-o frumoasă zi, l-am întâlnit la intrarea în
Universitate. Era slăbit, dar acum părea fericit, sănă-
tos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de
parcă ar fi săvârşit o foarte reuşită păcăleală sau şotie.
Îmi şopti râzând : „Am scăpat, sunt liber. Închipuie-
şte-ţi, Călinescu s-a oferit voluntar să fie preşedintele
acelui partid, P.N.P.“ După această păţanie, s-a insta-
urat în cercul nostru o vorbă : „Cu frica pe spaimă
călcând – cu moartea pe moarte, povestind.“
– Eu sunt născut în anul 1950. Aceste întâmplări
mi se par a fi de pe vremea Inchiziţiei.
– Primisem ordin – eram acum asistentul lui
Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la Blaga) – să afi-
şăm o lozincă în faţa bibliotecii seminarului. Eu am
scris şi am afişat următoarea lozincă : „Patria poate să-
mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară
să mint !“ Trebuia acum să scriu dedesubt numele
autorului : Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger şi
D. D. Roşca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au
sfătuit să scriu dedesubt, nu Montesquieu, ci… Maxim
Gorki. Am scris aşa cum m-au sfătuit profesorii mei.
În drum spre casă, urcând noi Dealul Feleacului îm-
preună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând,
mi-a spus aşa : „Nu trebuia să accepţi să schimbi nu-
145
mele lui Montesquieu !“ „Bine, dar dumneavoastră
m-aţi sfătuit !?“… A tăcut, a tăcut vreme de câteva
sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit
următoarea întâmplare : „La orele 12, Ion Breazu,
decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe
D. Popovici, pe Liviu Rusu şi pe D. D. Roşca. A în-
chis uşa capitonată şi ne-a spus că a primit ordin ca
noi să citim împreună, tare, articolul de fond din
«Scânteia». Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de
partid, ne cunoşteam de o viaţă. Şi… şi… după o oră
de tăcere totală, unul din noi a spus : «Dacă tot ne-am
adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Şi l-am citit,
dragă Gary…“ Ai înţeles ?
– Am înţeles. Deci Blaga era şi un moralist, în
felul său.
– Nu era deloc un moralist. Blaga era Blaga, cre-
dea orbeşte în opera sa, era o inteligenţă creatoare cu
totul ieşită din comun. Dar, fiind un supercărturar
european (el ne-a deschis ochii spre culturile africane,
asiatice, magice, primitive etc.), se găsea total dezar-
mat în faţa unor oportunişti dogmatici, care îl chi-
nuiau, ameninţându-l, amăgindu-l, ducând cu el un
război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se
face rău. Profit de ocazie, acum la apusul soarelui, ca
să-ţi povestesc o întâmplare de răscruce din cariera
mea politică. În 1947, cu dosarul meu, cu stagiul
eroic de patru ani în ilegalitatea de partid, aş fi putut
să fac carieră politică, ajungând, să zicem, şef de
catedră sau să fiu numit undeva în diplomaţie. Dar
s-a întâmplat să fiu din Valea Jiului, fiul tatălui meu,
să nu pot face pasul înapoi din morală în politică, din
146
morala muncitorească a minei Petrila, în politica
acelor ani (de care se leapădă acum până şi cei mai
conservatori consilieri din Kremlin).
– Deci : cu frica pe frică, povestind…
– În anul 1947, la o şedinţă solemnă a tuturor
cadrelor universitare (se trasau sarcini în vederea ani-
versării a 100 de ani de la Revoluţia din 1848), un
coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul
politic al Universităţii, după ce a obţinut angaja-
mentele profesorilor care erau adunaţi în altă sală, se
adresă nouă, celor circa 40 de asistenţi, conferenţiari,
şefi de lucrări. Şi începu cu cei de la Filosofie. Lui
Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol
contra profesorului Sperantia, şeful Catedrei de filo-
sofia dreptului. Dar nu un articol de critică filosofică,
ci unul prin care să fie desfiinţat şi compromis omul
Sperantia. Mitul Sperantia. Drimba a acceptat. Şi a şi
scris acest articol, publicat în „Lupta Ardealului“.
(Deşi Drimba, fiu de învăţător sărac din Tinca, Bihor,
fusese mult ajutat de familia Sperantia, locuise chiar
în casa acestuia, ca prieten al fiului lor, viitorul doctor
Dorin Sperantia)… După Drimba a urmat conferen-
ţiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei,
D. D. Roşca l-a adus de la Cernăuţi, numindu-l la
Catedra lui de Istoria filosofiei. Lui Isac i s-a cerut să
scrie un articol defăimător despre… D. D. Roşca. Isac
a acceptat, dar de scris nu ştiu să fi scris acest articol.
Ştiu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D.,
căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru
pionieri. Şi mai ştiu că D.D. a refuzat să-i mai întindă
147
mâna. Am urmat eu. Redau din memorie (din cei
circa 40 de colegi care au participat la această istorică
şedinţă mai trăiesc, sper, peste jumătate. Mulţi din ei
au făcut strălucite cariere universitare, au ajuns chiar
academicieni. Aşa încât afirmaţiile mele se pot veri-
fica). Directorul de studii, cunoscându-mi şi firea, şi
dosarul, şi relaţiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu şi
asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu,
mi-a spus cam aşa : „Dumneata, tovarăşe Sîrbu, vei
scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol
tare, dărâmător…“ Am încercat să scap prin tan-
gentă : „Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole
despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite
poziţii, dar…“ Iar el m-a întrebat : „Nu ne interesează
acum sistemul lui filosofic. Noi îţi cerem un articol
prin care să-l demaşti, să-l compromiţi ca om, ca
bărbat, ca cetăţean…“ „Cum ?“ – am întrebat eu
fierbând. „De pildă, poţi să afirmi că face baie gol,
împreună cu fiica sa nubilă…“ Mă apropiam de
explozie şi el vedea asta. Mă bâlbâiam : „Cum să fac
aşa ceva ? Blaga mă iubeşte, Blaga m-a ajutat, îi dato-
rez enorm…“ Îmi sări în ajutor : „Te înţeleg. Dacă nu
vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre
Liviu Rusu. Şi el are fete !“ După aceste cuvinte, am
ţipat : „Refuz ! Refuz categoric“, şi am ieşit din bancă.
„Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este mar-
xistă !“, strigă bietul inchizitor. „Poate că nu este mar-
xistă, am strigat şi eu, dar este în orice caz morală !“ Şi
am ieşit trântind foarte tare uşa. (În dosarul meu a
apărut formula : „A afirmat că marxismul nu este
moral !“)
148
– Ce au zis Blaga şi Liviu Rusu ?
– Ce puteau să spună ? Blaga mi-a spus : „Trebuia
să accepţi, Gary. Ai trântit uşa carierei tale uni-
versitare“. I-am spus : „Şi dacă aş fi acceptat, cum m-
aş mai fi uitat în ochii d-voastră ? Sau în ochii Tatălui
meu ?“
– Şi cu acest director de studii nu aţi încercat să
aveţi o explicaţie între patru ochi ?
– Ba da. După 10 ani. Prin 1957, eram redactor
la revista „Teatrul“, l-am întâlnit întâmplător. (Era
după câţiva ani de puşcărie – eu eram înaintea câtorva
ani, tot de puşcărie.) Mi-a plâns pe umăr, mărturi-
sindu-mi că a trecut, cu arme şi bagaje, de partea lui
Hegel. L-am înţeles, îmi era milă de el. Călăul este şi
el o victimă, nu-i aşa ?
– Eu l-aş fi bătut. Ca şi pe plutonierul Pisică.
– Nu aveam voie. În lume, se înmulţiseră foarte
mult judecătorii, procurorii, bătăuşii. Eu, optând pen-
tru morală şi nu pentru carieră, asemenea lui Blaga,
îmi compuneam în taină micul şi ascunsul meu tratat
de etică.
– Acum, chiar că nu vă înţeleg !
– E normal. Apuc firul acesta, desfac un ghem şi
mă întorc iar în Sibiu, într-o zi însorită a primăverii
anului 1945 1. Eram vreo cinci tineri scriitori, pro-
fesori, proaspeţi licenţiaţi, fie în Litere, fie în Filosofie.
Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea
1
Corect, 1946.
149
antropofagică poftă pe care o au tinerele talente de a-i
desfiinţa şi mânca de vii pe cei din generaţiile mai
vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din
trilogia sa 1. L-am zărit de departe, era senin,
mulţumit şi luminos. Înalt şi adânc. S-a oprit în
grupul nostru. Îi eram cu toţii studenţi şi ucenici.
Atunci, unul din noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc
aminte care din noi ; poate că am fost chiar eu, nu
sunt sigur), cu acea barbară cruzime şi inconştienţă a
tinereţii, i-a spus următoarele : „Domnule Profesor,
chiar acum discutam despre Catedrala d-voastră.
Sistemul e închegat, are toate articulaţiile : metafizică,
epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia
artelor, psihologie abisală… Un singur, dar important
etaj lipseşte. Nu aveţi în sistemul d-voastră o Etică. Sau
măcar un cod moral…“ Blaga a pălit, n-a zis niciun
cuvânt, s-a întors şi a plecat. Nouă ne-a părut rău –
dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital şi
de planuri viitoare… Au trecut astfel câţiva ani grei.
În ziua de 28 decembrie 1949 (eu aşa îmi amintesc,
poate greşesc data) a apărut la avizierul Facultăţii de
Filosofie un mic anunţ prin care se comunica
desfacerea contractului de muncă pentru următoarele
cadre didactice : Lucian Blaga, D. D. Roşca, Liviu
Rusu şi asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu… Ne
aşteptam de un an la acest eveniment, totuşi, urcând
Feleacul alături de aceşti iubiţi dascăli ai mei, îi
simţeam copleşiţi, dărâmaţi. Eu singur fierbeam,
1
Trilogia valorilor, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, 1946.
150
vociferând – revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus,
acolo unde începe strada Văcărescu, la întrebarea
mea : „Şi, acum ce facem ?“, Blaga, deodată, cuprins
de o furie vânătă, mă prinse de revere şi îmi strigă în
faţă : „Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul
nostru de Etică.“
– Şi l-aţi scris !
– L-am trăit. Etica e în primul rând o raţiune
practică. Blaga avea o etică a sa, poseda – cum erau
de părere theologii mari cărora le ţinusem lungi con-
ferinţe despre sistemul său – o morală a artei sale
poetice, în cadrul unui creştinism, nu ortodox sau
catolic, ci cosmic. Ca şi Eliade, de altfel… Filosofia
istoriei, ca şi istoria religiilor, o încadra în filosofia
culturii, ca formă a stilului nostru originar. „Am scă-
pat din îmbrăţişarea Asiei Mari, după o mie de ani :
am scăpat şi de îmbrăţişarea Asiei Mici, spre norocul
nostru turcii nu ne-au vrut şi sufletele. Dar Cante-
mir, după Stănileşti, a intrat în îmbrăţişarea Marelui
Frate. Soarta lui mi se pare emblematică pentru
soarta noastră. Fiul său a devenit un mare scriitor…
de limbă rusă.“
– Nu suntem în anul 1711, scriitorii noştri scriu în
limba română. Clujul, chiar şi în acei ani dificili, era
capitala culturală a Ardealului nostru reîntregit. Blaga
era considerat a fi cel mai mare filosof şi poet al Ardea-
lului acestuia. Se ridicase o nouă generaţie de poeţi,
apăreau reviste, se publicau cărţi. Ce atitudine aveau
aceşti tineri scriitori faţă de marele Lucian Blaga ?
151
– În anii aceia, 1947–1955, Arghezi, Bacovia,
Blaga, Voiculescu, Pillat, şi mulţi alţii, erau consi-
deraţi nişte putrezi. Ştiu de la Al. Căpraru următoarea
întâmplare. Student fiind el la aşa-zisa şcoală de poeţi
„Maxim Gorki“ 1, la o percheziţie fu prins cu un vo-
lum de poezii de Blaga. A trebuit să mimeze un leşin
şi un fel de atac de epilepsie, ca să poată evita de-
mascarea şi eliminarea lui. După 1952, eu ajunsesem
profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de
Bariţiu şi de Teatrul Maghiar. De 2–3 ori pe săptă-
mână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă
punea să cer, de la Biblioteca Universităţii (la parter),
volumul său de Poezii apărut la Fundaţii. Completam
fişa şi aşteptam. Blaga stătea în spatele meu. Şi apro-
dul şi bibliotecarul îl cunoşteau. Mergeau cu fişa de
cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta îşi scria,
cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri,
lună după lună, an după an. „De ce ?“, am întrebat.
„Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încu-
rajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea
cărţilor mele. Constat că refuzurile – astea mi le
spunea prin 1954 – devin din ce în ce mai politicoase
şi mai jenante“… Moartea lui Stalin a reprezentat o
cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conşti-
inţe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit.
Dar prin anii aceia de cumpănă şi întorsură, traver-
1
Corect, Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai
Eminescu“, înfiinţată în anul 1950, având ca model Institutul
de Literatură „Maxim Gorki“ al Uniunii Scriitorilor din
U.R.S.S. din Moscova.
152
sam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraş. De la
Bibliotecă – unde îşi făcea norma – până sus, în
capătul lui Andrei Mureşanu, unde locuia (Marti-
nuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la
spate, tăcând ca un înţelept oriental. Când avea, ron-
ţăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul
„viciu“ pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui
drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeţii
tineri, universitarii tineri, criticii tineri (şi mai vârst-
nici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe
celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect –
nu are importanţă. Blaga zâmbea amar, dar vesel :
„Toţi aceşti începători, îmi spunea, când se vor coace,
vor simţi nevoia să se laude că mi-au fost contem-
porani.“ „Nu cred, îi răspundeam, există pete pe
conştiinţă ce nu se pot şterge !“ „Ba da, află de la mine
că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să îşi scrie
neapărat memoriile sale de trandafir…“
– După câte ştiu eu, unul din cei mai străluciţi
poeţi, pe care i-a avut Clujul acelor ani, a fost A. E.
Baconsky. Nu se poate ca…
– Ba, se poate ! Există doi Baconsky, opuşi dialec-
tic-antagonist. Unul este cel căruia revista „Manu-
scriptum“ îi dedică un număr pe deplin meritat – şi
un alt Baconsky – student în drept şi publicist – şi
mai ales poet ultrajdanovist şi hiperproletcultist, din
anii 1945–1955. Craiovean prin adopţiune fiind, mă
consider totuşi prieten cu generaţia Aurel Rău, Gur-
ghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie şi Psiho-
logie pentru a înţelege că, în tinereţe, avem cu toţii
153
dreptul de a exagera şi greşi. Dar, fiindcă în această
convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obli-
gat să fiu magis amica veritas 1, tocmai fiindcă cel mai
mare bine pe care îl putem face faţă de cei morţi este
să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis
nihil nisi… veritas 2. Baconsky, indirect, mi-a salvat
viaţa în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem
din 1955, în subconştientul meu rănit de moarte
exista totuşi imaginea lui cinică din anii în care m-am
ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe ra-
pidă, aristocratică, cu orice preţ, căpătuială materială.
Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de
clasă (în care credeam) şi de pe poziţiile clasei mun-
citoare, sărace, dar cinstite. Greşeam amândoi. Dar
Baconsky mă denunţa în scris, mă pâra de fiecare dată
la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nem-
ţeşte, că am rămas admiratorul lui Blaga. Eram un
biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu
abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră.
Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cu-
nosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă
ţinusem o conferinţă cu titlul Dostoievski, un profet al
sufletului rusesc – a aranjat să fiu dat afară din
A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară
dintr-o Asociaţie de prietenie şi cultură. La cere-
monialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care
1
Expresia integrală, Amicus Plato sed magis amica veritas
(Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), parafrază
a unui text aristotelic : „Chiar dacă şi prietenia şi adevărul ne
sunt dragi, se cuvine să dăm precădere adevărului“ (lat.).
2
Despre morţi, numai… adevărul (lat.).
154
am rămas bun prieten) asistau şi profesorii Benetato şi
Nana. De la ei ştiu de unde mi se trăgeau toate po-
noasele. (Nana era fiul învăţătorului meu din Petrila.)
Cu ocazia asta, Baconsky (care era uşor fugit din Basa-
rabia) m-a arătat cu degetul şi a strigat : „Nu întâm-
plător îl cheamă Sîrbu !“ (Aluzie la proaspătul călău –
Tito al acelor ani.)
– Totuşi, ziceţi că Baconsky v-a salvat viaţa. În
1977, la cutremur. La cutremurul în care el şi-a pierdut
viaţa într-un mod atât de tragic…
– Cu moartea pe moarte… Dar povestind. Deci,
nu-l mai văzusem din 1955, cunoşteam foarte bine
schimbarea sa la faţă, recunoşteam locul de frunte pe
care – de astă dată, pe merit – îl ocupa în literatura
română. Îl citeam – şi-l admiram. Admiram mai ales
ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era
mort, în faţa istoriei deveniserăm confraţi şi colegi de
breaslă. Trecusem printr-o şcoală grea şi, deşi îmi
lipseau, ca şi lui Adrian Marino, cam 15 ani din in-
ventar, învăţasem să uit, să iau oamenii aşa cum sunt
şi nu aşa cum ar fi trebuit să fie. Totuşi, în ziua de 3
martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte
lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece
metri de mine, am reacţionat ca un pensionar idiot,
senil şi încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, ve-
nea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile des-
făcute pentru o îmbrăţişare. Nu am avut timp să
gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacţie. Şi
l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remuşcări, am
ajuns într-un aşa hal de scârbă faţă de mine însumi,
155
încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur.
Venisem pentru mai multe zile la Bucureşti (Editură,
Fond, Direcţia Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am
anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel şi luân-
du-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am
reuşit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am
întors acasă, la Craiova.
– Şi ?
– A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutre-
mur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, „Victoria“, de
lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere… Acasă, cutre-
murat de nenorocirile cutremurului (şi la Craiova am
fost aproape de atotprăbuşire), mi-am amintit de mo-
tivul inconştient, pentru care îi ocolisem, de fapt,
îmbrăţişarea. Tot Blaga…
– Nu înţeleg. Blaga a murit în 1961.
– Da. Dar, în iarna anului 1953, a avut loc o în-
tâlnire cu Baconsky, pe care nu o pot nici uita şi nici
înţelege. De aceea o şi povestesc acum. Nu pentru
mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru
generaţiile următoare. Ca să ia aminte şi să mediteze.
Deci : urcam cu Blaga pe panta uşoară ce duce spre
Biblioteca Universităţii. Deodată, pe partea opusă a
străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea
Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoţiţi
de un grup de circa 4–5 poeţi tineri locali. (Mai târ-
ziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului
Emil Isac, care era suferind. A şi murit după câteva
luni.) Blaga i-a zărit şi el, avea ochi excelenţi. A pus
capul în pământ şi s-a făcut că nu-i observă. Mi se
156
părea de-a dreptul absurd, şi suprarealist, totul.
Grupul trecea la numai 10–15 metri de noi, pe celă-
lalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Şi totuşi
nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten
atâţia ani), nu a schiţat cel mai mic gest de salut sau
recunoaştere. Baconsky singur s-a desprins din grup şi
ne-a făcut – el, fiul de popă, marele amator de mobilă
aristocratică – gestul acela ţigănesc, scabros, din cot…
Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu şi-a revenit
nici când ne-am despărţit. Atâta mi-a spus : „Am să-l
trăsnesc !“
– E, într-adevăr, groaznic. Dar poate că era un
tânăr comunist fanatic. Suferind de complexul Pavlik
Morozov. Poate că vă considera nişte „reacţionari“ pu-
trezi, aşa că era de datoria lui să vă demaşte.
– Nu cred. Faza aceasta a vieţii sale (şi nu numai a
vieţii sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul
unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunţuri şi
pâre, cu talent şi plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc
cărţile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr
două pături militare ruseşti, din care să-mi pot face un
palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, „delapida“
câteva cartele „A“, de muncă grea : erau „sufletele mi-
nerilor morţi“, cu aceste cartele am micşorat puţin
sărăcia casei Blaga şi Liviu Rusu. Aveam, ca profesor,
500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor
de bibliotecar. În această perioadă cumplită (deveni-
sem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200
grame de sânge 50 de lei şi 1 kg de carne), Baconsky,
pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă
lăptarului meu), încasa între 3 000–5 000 lei. Căuta
157
mobilă şi covoare de preţ, achiziţiona, de la fostele
case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile… Dar
nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el
pe atunci şi ce scria Blaga (şi chiar Ion D. Sîrbu). Mă
uit în biblioteca mea şi zăresc excelenta bibliografie a
prietenului şi colegului meu de facultate, Vatamaniuc,
despre Lucian Blaga (8500 de titluri şi referinţe pri-
vind opera şi personalitatea lui Blaga). Enorm ! Majo-
ritatea acestor creaţii au fost scrise în anii în care el era
considerat un fel de lepros al urbei… În schimb, peste
90% din volumele şi volumaşele de poezie şi proză ale
acelor foarte jdanovişti ani, astăzi sunt cu jenă negate
şi măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar
chiar de critică şi de istoria literaturii. În anii aceia, în
etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene :
„De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică !“ şi
„Tot ce am scris pot arăta şi publica oricând, oriunde,
de nimic nu mi-e ruşine şi nu mă leapăd !“ Patrio-
tismul artistului şi al cărturarului trebuie să fie pus în
slujba veşniciei (general valabilului, universal valabi-
lului, veşnic valabilului), a veşniciei poporului, limbii
şi pământului pe care-l deservim. Altfel, tot ce creăm
şi publicăm poate să devină pleavă şi vânt, după
fiecare grea înmormântare din Kremlin… Toate nu-
velele şi piesele de teatru, pe care le-am scris în anii
aceia, mi-au apărut în volume, după 1968, nuvelele
satirice de atunci (difficile est satiram non scribere !) 1
îmi sunt azi traduse în ruseşte, cehă, franceză. Piesele
mele de atunci s-au jucat după 1980. În acei ani,
manuscrisele mele nefericite erau citite de Blaga,
1
E greu să nu scrii satire (lat.).
158
Rusu, Breazu, Agârbiceanu, Ladea. Dintre prietenii
din Cercul Literar nu aveam încredere decât în Eta
Boeriu şi Eugen Todoran. Numele pe care ţi le citez
aparţin acum patrimoniului spiritual al ţării. Aveam o
încredere oarbă că adevărul, libertatea şi dreptatea
sunt valori fără de care nu e posibil niciun fel de
progres adevărat. Eram foarte bun prieten cu Romul
Ladea, sculptorul. Fusese şi el dat afară din Institut,
trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea
un atelier, fiind întreţinut din ceea ce câştiga,
muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte
sensibilă, originală şi fină pictoriţă (cu totul, pe
nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor
înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au
fost, în perioada lor săracă, aceşti doi artişti : scul-
ptorul Romul Ladea şi pictoriţa Lucia Piso). Ei bine,
sub semnul acelei încrederi în viitor şi valoare, eu l-am
îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (sta-
tuile) unor scriitori marginalizaţi. L-am dus, peste
dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe
rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu lite-
rar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când
eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga
Şcoală Ardeleană pe atunci : Breazu, Liviu Rusu,
Muşlea şi alţii. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi
Clujul cultural.
– Aveţi în arhiva d-voastră fotocopia unei scrisori,
din mai 1953, cu care Blaga v-a trimis la Ion Chinezu,
rugându-l pe acesta să intervină la Beniuc pentru con-
tractul privind traducerea lui Faust. Mi se pare o
scrisoare cutremurătoare.
159
– Aşa este. Eu am dus această scrisoare la Ion
Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu
– şi apoi am cerut audienţă la Mihai Beniuc. Notez :
eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai
Beniuc. Tot ce ştiu despre inteligenţa peştilor, şoare-
cilor, şobolanilor şi maimuţelor, îi datorez lui. Am
fost şi „colegi“ în redacţia ziarului „Ţara“ (condus, pe
atunci, de nedespărţitul său prieten, filosoful Grigore
Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat şi
îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu
Rebreanu), scriam vitejeşte despre clasa muncitoare,
despre uriaşa grevă antifascistă a minerilor din aprilie
1941. (Permiteţi-mi acum o paranteză autoironică :
am debutat, ca gazetar, la 21 ani ai mei, cu un articol
„tare“, intitulat : Muncitorimea, copilul vitreg al naţiu-
nii. Acum, apropiindu-mă de 70 de ani, aş dori să-mi
termin cariera patriotică scriind un alt articol, cu
titlul : Ţărănimea, un alt copil vitreg al naţiunii. Ce
zici ?)
– Să revenim la Mihai Beniuc.
– Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Şi ne-a
ţinut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-şef al
revistei „Gând Românesc“, din Cluj, el l-a lansat pe
tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a
ţinut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvâr-
colea, urla cuprins de furie : „Nimic pentru Blaga, nu
ştie nemţeşte, nu are talent, am angajat alţi tradu-
cători pentru Faust…“ Frate Jianule, de când e lumea,
breasla asta a literaţilor şi-a avut întotdeauna şi jungla
sa ascunsă. Totuşi, în viaţa mea nu am putut să asist
160
la o mai totală, desfiinţătoare, ucigătoare ură cum am
văzut atunci, eu şi regretatul, blândul şi înţeleptul
cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai sur-
prinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât – şi noi, dar
şi Beniuc – ştiam cât de multe servicii i-a făcut Blaga
în timpul războiului.
– Ce a spus Blaga, după ce a aflat cum a reacţionat
Beniuc ?
– A tăcut. A tăcut. A scris câteva scrisori. După
câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin şi pe Arghezi
pentru o traducere a lui Faust. Şi încă pe cineva, al
cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu
(marele binefăcător al profesorilor clujeni margina-
lizaţi) a fost acela care a reuşit să-l liniştească, stingând
incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra
acum de zor la finalul părţii a doua… Într-o zi, când
era deosebit de bine dispus, de faţă fiind bibliotecarul
D. Pătruţiu, doctorul Iubu şi profesorul Muşlea, în
„camera lui Faust“ (camera medievală de lucru de la
Biblioteca Academiei), la întrebarea mea : „Totuşi, ce
i-aţi făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăşte
atât ?“, Blaga, mustăcind, ne înşiră, ca pe aţă, patru
binecuvântate motive. „Eu sunt de vină, ne spune.
L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când
i-am spus : «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet
comunist, totuşi eu, Lucian Blaga, sunt primul poet
român care a apărut publicat – nici eu nu ştiu cum –
într-o antologie internaţionalistă a poeţilor comunişti,
la Moscova, 1938, cu poezia Veniţi după mine, tova-
161
răşi !» A doua oară iar l-am supărat, când, el, plecând
la Moscova, ca ataşat cultural, i-am spus în glumă :
«De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză
despre inteligenţa peştilor superiori din India. Acum,
sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre
inteligenţa balenelor superioare…» A treia oară –
când l-am supărat tare de tot – a fost când i-am po-
vestit despre felul în care ursul grizzly îşi înfige gheara
la cea mai mare înălţime a forţei sale… (Vezi repro-
dusă această povestire în romanul Dansul Ursului,
«Cartea Românească», p. 176). Iar ultima, involuntară
«jignire», pe care crede el că i-aş fi adus-o, e în legă-
tură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita
un vers arhicunoscut : «Pe unde mă-ntorc, pe unde
mă duc,/ Lumea vuieşte, şopteşte :/ Acesta-i poetul
Mihai Beniuc/ Ştie şase limbi şi ruseşte…» Dar eu
l-am corectat niţeluş, spunând : «Acesta-i poetul
Mihai Beniuc,/ Ştie şase limbi ! Dar ruseşte…»
Beniuc e un revoluţionar !“
„Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze
«Ruj cu Cluj».“
– Bine, dar aceste mărunte glume nu sunt decât
simple cancanuri, răutăţi de familie, de breaslă. Ele nu
justifică deloc mânia totală a preşedintelui Uniunii
Scriitorilor din anii aceia. Altul trebuie să fie motivul !
– Bineînţeles. Reproduc acum, din memorie, diag-
nosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoştea foarte bine.
„Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audienţă
a noastră, nu mai e cel care fusese în tinereţe. Gloria,
162
funcţia şi puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul
pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce
pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconştient de
un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului
său complex de inferioritate şi vinovăţie. Inferioritate,
din cauza relelor micimii staturii şi talentului său, şi
vinovăţie, din cauza relelor inconştiente pe care le
făcea Limbii şi Literaturii Române. De-acum, pro-
fetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai
mult şi din ce în ce mai confuz şi minor…“ Nu vreau
să mă gândesc la ce a simţit Blaga citind, în 1959, acel
roman Pe muche de cuţit, în care Beniuc îşi bătea joc
de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm.
Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg –
nu spun cine, persoană importantă ! – a afirmat
undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am
invitat politicos la poarta cimitirului şi acolo l-am
bătut măr. Minereşte. După care bătaie, am rămas
foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de
ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc,
avea 64 de ani, şi – după cum reiese din memoriul 1
său publicat de Mircea Zaciu – îşi cam simţea sfâr-
şitul. Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi,
fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii refor-
mate. „Toţi mă veţi uita, opera mea va pieri, voi muri
singur, ca un câine !“ – îmi spunea în ziua de 28
aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu
1
Este vorba de Memoriul adresat Comitetului Central al
P.M.R., publicat integral în revista „Echinox“, an. X, nr. 6–7,
1978.
163
pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al
singurătăţii mele.) Nu e uşor să mi-l închipui : singur,
cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul
Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în
Bucureşti cu şeful Catedrei de materialism dialectic…
Şi, în librării, cu romanul acesta, care îi murdărea sa-
tul şi memoria casei sale părinteşti. Fiindcă nu era
vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Fiinţa
sa. La spaţiul fiinţei sale spirituale… Dar nu am drep-
tul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece poste-
ritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiş… Am
dorit, nu o dată, să merg la el şi să încerc o convorbire
prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având
acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am pu-
tut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat.
L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând
în pahar. „Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar
nu aveţi cât de mult v-am iubit. În felul meu.“
(Weltgeschichte ist Weltgerichte 1, gândeam, citându-l
pe Hegel, dar şi Heimatgeschichte ist Heimatgerichte 2.)
– Aţi amintit aici de spaţiul Fiinţei sale spirituale :
satul românesc. Vă referiţi, bănuiesc, la sintagma „spa-
ţiul mioritic“ ?
– Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz
şi abuz cu acest termen, „spaţiul mioritic“. Blaga era
un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori
avea nevoie de un termen plasticizant, inventa o me-
1
Istoria lumii este judecata lumii (germ.).
2
Istoria patriei este justiția patriei (germ.).
164
taforă. Pentru spaţiul şi destinul nostru valah, i-a picat
sub condei această frumoasă metaforă, revelatorie în
felul ei, „spaţiul mioritic“. Folosită cuminte în cadrul
categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee
rămâne utilă şi perfect integrată în sistem. Dar, pre-
luat de gazetari, demagogi, profesori şi tribuni na-
ţionalişti, termenul se falsifică, devine altceva, devine
exact contrarul lui…
Să-ţi povestesc încă o întâmplare. Prin anii
1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oană, Deliu
Petroiu am asistat la un curs al acestui mare şi neîn-
ţeles cărturar, pedagog şi luptător pe baricade, care a
fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său,
fiind frecventat de foarte mulţi studenţi (pedagogia
era obligatorie pentru multe facultăţi), se ţinea în sala
mare a Facultăţii de Drept. (Din clădirea nouă a
Liceului „Domniţa Ileana“, în care era adăpostită
Universitatea refugiată din Cluj). Ghibu – ştiindu-ne
emuli ai lui Blaga şi ai spaţiului său mioritic – începu,
ex cathedra, să critice abuzul cu acest mit al baladei
Mioriţa. „Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumu-
seţea excepţională a acestei vechi creaţii populare,
tipic româneşti. Dar transformarea ei în mit şi em-
blemă naţională mi se pare o tristă exagerare. În fond,
în această baladă, doi români, proşti şi răi, nu fac
decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi
mai multe, mândre şi cornute». Mama, care e Istoria,
e minţită. I se vorbeşte de o nuntă. Iar biata victimă,
în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag,
acceptă pasiv destinul său, aşteptând moartea ca pe o
165
uşurare. Asta ne trebuie nouă acum ? Acum că…“
Noi, tinerii, categorici şi revoltaţi, am trântit capacele
de la băncile noastre şi am ieşit ostentativ de la cursul
lui Ghibu, trântind uşa. Ne-am dus glonţ, bineînţeles,
la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne
cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut,
apoi ne-a zis doar atât : „Să ştiţi că are şi Ghibu drep-
tate !“… Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă
diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar
şi spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde
doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moţească).
Traducea Nathan der Weise, de Lessing şi lua drumul
spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus : „Nu pot să
uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că
balada asta, Mioriţa, nu este decât un arhaic corind
funebru, o ascunsă, criptică, profeţie despre moartea
satului românesc. Doi români, răi şi proşti, omoară pe
al treilea – care nu se apără, care nu se mai poate apăra.
Veşnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel
cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă
are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de
scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai
termină niciodată. Spaţiul mioritic trebuie rescris !“
– Fiindcă „suntem“ în Cluj, mă mir că nu mi-aţi
povestit nimic despre relaţia Blaga – Agârbiceanu !?
– Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred
că-şi vorbeau prea des : nici munţii nu comunică între
ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate
de chemarea şi talentul său („A fi ardelean, spunea
166
Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt“),
primeşte şi o cartelă obligatorie de singurătate şi izo-
lare. „Solitaire – solidaire“, spunea Camus. Eu îl vizi-
tam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui –
şi fiicei sale, Uca – scrierile mele. Le citea, mă felicita
că nu m-am lăsat atins „de boala asta a lui Caragiale“.
Totuşi, după atâţia ani, nu pot să nu evoc o scenă
simplă, sublimă prin mărunta sa veşnicie şi fior. Cum
îţi spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă
opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde
locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu – care locuia atunci la
sora ei, pe strada Cantemir – mă chemă şi mă ascunse
într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte
bine şi strada Văcărescu (pe care îşi continua drumul
Blaga), şi strada Andrei Mureşanu, unde era casa
bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo şi am aşteptat,
ascunşi după nişte tufe dese de liliac. Agârbiceanu, în-
cins cu un şorţ albastru, mătura trotuarul din faţa
casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbi-
ceanu mătura curtea şi trotuarul său. Iarna, vara,
toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraş şi se oprea
sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea şi privea
spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat şi Popa. Fără
să-şi vorbească, fără să-şi facă semne (erau cam la 30
metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui
mijloc, azi, este aşezat superbul bust al lui Agârbiceanu,
făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi şi se priveau.
Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la
spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în şir.
167
Apoi Blaga îşi pleca privirea şi pleca în sus, iar
Agârbiceanu îşi relua măturatul, devenit ritual.
– Îi spuneaţi lui Blaga TAO. De ce ?
– Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului
filosof chinez Lao Tse (tradusă şi tipărită în comuna
Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvân-
tul „TAO“ înseamnă „drum, cărare, cale“. Cu timpul,
tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat
seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul,
la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filo-
sofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea căr-
turarilor ardeleni („Transilvania – zice prietenul meu
din Iaşi, istoricul Zub – este o regiune prin excelenţă
pedagogică“), era obsedat de ideea de cinste, datorie,
obligaţie prin şi pentru caracter. Blaga obişnuia să re-
pete : „Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol,
grâu şi lemne : dar le-am plătit şi printr-un număr
foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul şi
lemnul se mai pot reface : golul lăsat de caracterele
lipsă, mult mai greu…“ Ştiind că nu va primi Premiul
Nobel (deşi fusese propus), fiindcă nu fusese tradus şi
cunoscut suficient în limbile de mare circulaţie, Blaga
suferea cumplit. Îl citez din memorie : „Ar trebui, după
acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde
premii şi pentru jertfele de caracter ale unor scriitori.
Lupta împotriva hitlerismului, a literaţilor, a fost în
primul rând o luptă a unor caractere integre, curate şi
neclintite…“ Nu o dată l-am auzit : „Trebuie să facem
economie de caractere, talente, oameni excepţionali :
aceştia sunt bob numărat în economia spirituală a unui
popor… La Folclor, Istorie şi Tradiţie să umblăm, ca şi
168
la lada de zestre a bunicii : rar, cu parcimonie şi numai
de zile mari.“ Ca şi marmura de pe Acropole, lada asta
de zestre se poate termina. Sau, şi mai rău – se poate
banaliza ori compromite…“
– Nu înţeleg asocierea aceasta cu marmura de pe
Acropole ?
– Iartă-mă. Am uitat că te-ai născut în 1950. E
vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de
imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred
că nu strică să o reamintesc pentru iubiţii mei colegi
olteni şi craioveni, acum când ne apropiem de sfâr-
şitul unui secol, care a fost cât un veac. („Cel mai lung
secol din ultimele trei decenii“ – a spus-o un confrate
local. Care nu era deloc umorist.) Deci : „La începutul
Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini
au început să se plimbe şi să se agite cu vase de război,
nou-nouţe, prin Mediterana. Au şi debarcat şi au
cucerit câteva insule greceşti. Guvernul de la Athena,
speriat, ce şi-a zis : „Să-i trimitem acestui fanfaron o
bucată din marmura de pe Acropole. Poate îl îm-
blânzim.“ Şi i-au trimis. Zeii războiului, însă, au ho-
tărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada,
ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce
şi-a zis : „Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o
bucată de marmură de pe Acropole !“ Şi i-au trimis.
Au trecut câţiva ani şi iată că englezii sunt aceia care
eliberează Grecia de sub ocupaţia germană. Acum, un
guvern republican ce şi-a zis : „E cazul să-i trimitem o
bucată din marmura de pe Acropole lui… Winston
Churchill !“ Şi i-au trimis. Churchill – vulpe bătrână,
169
dar şi o inteligenţă lucidă şi ironică – luă bucata de
marmură în mână şi le ţinu delegaţilor Athenei libere
şi independente următorul discurs : „Ştiu ce înseamnă
şi ce simbolizează această sacră bucată de marmură.
Sunt emoţionat. Totuşi, cer iertare, dar aş dori să dau
un sfat guvernului de la Athena : să facă economie de
marmură, fiindcă istoria e foarte lungă şi foarte
afurisită.“
– Acum am înţeles. Şi am înţeles şi motivele pentru
care aveţi un adevărat cult faţă de opera şi memoria
profesorului dumneavoastră, Lucian Blaga.
– A murit în plină forţă creatoare. Cu opera sa
doar pe jumătate publicată. A inaugurat – în familia
noastră spirituală – seria de opere „neterminate“.
Curmate prea devreme. Născute ca să fie postume.
I-au urmat Radu Stanca, Dominic Stanca, Ovidiu
Cotruş, Sergiu Al-George, Ion Maxim. Eta Boeriu…
Şi mulţi alţii. Istoria poporului român poate fi consi-
derată ca o succesiune de miracole şi noroace. Dar,
dacă întoarcem foaia şi depăşim acest punct de vedere,
ce îi aparţine lui Iorga, atunci putem descoperi o serie
de nenoroace, de istorii neterminate, tragic curmate
mult înainte de vreme. Aurelian nu trebuia să pără-
sească Dacia (în 271), Cantemir nu trebuia să plece în
exil (1711), Brâncoveanu nu ar fi trebuit să lase să i se
taie capul (1714), Horea nu trebuia să se lase prins,
Molotov nu trebuia să se înţeleagă cu Ribbentrop, în
1938… Şi nici Blaga nu ar fi trebuit să moară, în
1961, la numai 64 de ani ai săi…
– Moira. Fatum. Destinul. Soarta. Ce i-a fost scris.
170
– Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor
’50, l-am găsit mânios şi, oarecum copilăreşte, revoltat.
„Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această
veche sentinţă romană : Nomen est omen (numele este
soarta). Uite, nume fericite şi norocoase : Benvenuto
Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart,
Gottlieb, Goethe. Şi alţii. Pe când eu ?“… „De ce vă
plângeţi, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce
foarte bine prin «lumină binecuvântată».“ S-a liniştit,
traducerea mea i-a plăcut. Dar a ţinut să adauge, pri-
vind ninsoarea de afară : „Aşa este : Lumină bine-
cuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este
latină : binecuvântarea e foarte slavonă !“
– Vă mulţumesc, pentru interviu !
ION D. SÎRBU 1
Craiova, 6 februarie 1989
1
Semnătură olografă.
171
DIN
„CAIETELE ROBULUI DEZIDERIU“
„Caietul VI“
Acum, că am început să număr zilele vieţii mele,

mă simt asemeni acelor pictori egipteni care, în
interiorul unei piramide încă neterminate, de-a lun-
gul întregei lor vieţi, la lumina unor opaiţe, lucrează
la împodobirea camerelor ce vor servi de mormânt
Faraonului lor. Acum ştiu – ceea ce ar fi trebuit să
ştiu de totdeauna – că nimeni dintre cei vii de-afară
nu va vedea acest mormânt, nimeni nu-mi va cu-
noaşte numele, frumuseţile pe care le-am zugrăvit pe
pereţi vor zace îngropate în miezul piramidei (pe care
eu nu o voi putea vedea niciodată de-afară, de de-
parte), ştiu de pe acum că, în ziua în care voi scăpa
din mână dalta sau penelul, sabia paznicului mă va
lovi pe la spate.
O singură, măruntă, bucurie am : odată şi odată,
peste mii de ani, furii vor pătrunde şi aici. Vor jefui
sarcofagul, vor fura tot ce se va putea fura. Nu vor
putea însă să-mi fure semnele şi desemnele mele de pe
aceste cumplite ziduri ale camerei morţii. Faraonul va
pieri ca şi orice alt muritor : eu voi rămâne şi voi dura
cât şi piatra piramidei.
175
*
Va trebui – chiar în iarna ce urmează – să-mi

scriu acea carte de memorii ce se va intitula Depun
mărturie. Trebuie să povestesc tot ce ştiu eu despre
această apocalipsă, în care am intrat după război şi din
care nu vom ieşi niciodată.
Am deschis uşa Seminarului de Psihologie. Asta
prin 1947-48. (Pe strada Regală exista un uriaş şi
temeinic Institut de Psihologie, fondat de Ştefănescu-
Goangă 1, cel mai mare institut de acest fel din Europa
de Mijloc şi Balcani.) Am deschis uşa şi am zărit patru
sau cinci cadre universitare „de tip nou“, mărunţi pre-
paratori şi asistenţi universitari, numiţi politic peste
noapte (unii din ei neavând terminat nici anul I de
Facultate), care, înzestraţi cu diferite unelte, vopseau
în alb sticlele imensei biblioteci, unde se aflau cele circa
5.000 de volume de serviciu ale Catedrei. Decanul –
cinic, fricos – îmi explică : „Studenţii nu numai că nu
au voie să citească aceste otrăvuri idealiste, capitaliste,
reacţionare (decanul era N. D. Pârvu, « bunul meu
prieten şi coleg ») – dar nici nu trebuie să ştie de exis-
tenţa acestei imense bibliografii de specialitate…“
În anticameră, o bibliotecară speriată avea câte 20
de exemplare din manualele grabnic traduse şi im-
puse : Pavlov, Secenov, Makarenko. Atât.
Celelalte seminarii au fost evacuate în pivniţe.
1
Florian Ştefănescu-Goangă (1881–1958), psiholog, pro-
fesor universitar la Cluj, membru al Academiei Române (1937),
ctitorul Institutului de Psihologie Experimentală din Cluj.
176
Eram cu Liviu Rusu în Seminarul de Estetică
(lăzile în care au circulat cele 3.000 de cărţi ale Semi-
narului, în refugiul de la Sibiu, erau încă depozitate
pe coridor), a sosit şoarecele Andrei Roth 1 şi ne-a
anunţat că biblioteca, epurată în întregime, va fi dusă
în pivniţă. „Nu la Auschwitz ?“, l-am întrebat eu pe
evreul Roth.
Întreagă această castrare filosofică, acest absurd h-
olocaust cultural, chiar dacă a fost ordonat de Stalin şi
Jdanov, în aplicare el a fost pus de echipa iudeo-ma-
ghiară : Pavel Apostol, Andrei Roth, surorile Naschitz,
Weiss, Grünberg etc. (Dintre colegii mei de liceu, fiii
celor mai bogaţi burghezi din oraş deveniseră peste
noapte cadre paukeriste. Grossmann Bubi a devenit
Gaston Marin, Horvath Tibi a ajuns directorul gene-
ral al Băncii de Investiţii. Hermann Pista, directorul
fabricii „Dermata“, Müller a ajuns profesor univer-
sitar, şeful Clinicii neuropsihiatrice din Cluj. Karo
Denes, în Franţa, dir[ector] gen[eneral] comunist la
fabrica „Renault“… etc., etc.)
*
RUGĂCIUNE
Să-mi dea Domnul puterea

de-a accepta ce nu
pot schimba, curajul
de a schimba ce pot
1
Andrei Roth (1927–2009), licenţiat în filosofie, profesor
de sociologie.
177
şi înţelepciunea
de a pricepe
ce pot şi ce nu pot.
SFÂNTUL FRANCISC DIN ASSISI
KURT VONNEGUT, JR. 1 : Abatorul cinci
„Mon Dieu, donnez-moi la sérénité d’accepter ce
qu’on ne peut pas changer, le povoir de changer ce
qu’on peut et la sagesse d’en connaître la différence.“ 2
Câţi comunişti au murit la noi pentru această cos-
mică, uriaşă şi „ireversibilă“ „supremaţie partinică“ ?
Mă tem că îi pot număra uşor pe degetele de la o
singură mână.
În schimb, pentru ca să se instaleze şi să se con-
solideze această dictatură, a curs enorm de mult sânge,
au murit ori s-au chinuit prin închisori aproape un
milion de adversari.
Îmi vine rău, aflând că Stalin a ucis de trei ori mai
mulţi oameni în lagăre şi puşcării decât au murit pe
front, pentru apărarea Patriei.
Şi acum, numărăm oalele sparte. Eşec politic, eşec
ideologic, eşec economic. Uriaş eşec moral şi psi-
hologic.
1
Kurt Vonnegut, Jr. (1922–2007), romancier şi dramaturg
american. Luat prizonier de germani, în al Doilea Război Mon-
dial, supravieţuieşte bombardării Dresdei, experienţă pe care o
rememorează în romanul Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five,
1969), apărut şi în româneşte, traducere Rodica Mihăilă, Bucu-
reşti, Editura Univers, 1983.
2
Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu se
poate schimba, puterea de a schimba ce se poate şi înţelepciunea
de a cunoaşte diferenţa dintre ele (fr.).
178
„Noi suntem de vină – îmi spune amicul meu,
coleg de puşcărie – trebuia, acolo, să oprim ţăranii să-i
blesteme. Toate blestemele s-au prins, acum e prea
târziu să oprim mânia Istoriei…“
*
Plus on a souffert, moins on re-
vendique. Protester est le signe qu’on
n’a pas traversé l’enfer. 1
E.M. CIORAN : Aveux et anathème
Am avut şansa ca în vara asta caniculară (în care

cinci din octogenarii noştri au trecut şi au rămas
„dincolo“, dl Carandino a avut un preinfarct, iar eu,
de frică, nu am ieşit din casă) să pot citi, pe îndelete,
două volume din Cioran : Syllogismes de l’amertume şi
Aveux et anathèmes.
Fără îndoială că, pentru mine, care trăiesc un fel
de pieire (a mea şi a neamului meu) de dinainte de
sfârşit sau moarte, meditaţiile muzicale ale acestui
amărât poet, în loc să mă deprime sau să mă umple de
gol şi frică, ele mă înveselesc şi, prin distanţare şi
luciditate, îmi dau curaj şi bună speranţă.
Fiindcă : mă concentrez raţional să înţeleg şi să
pătrund filosofic fiecare din foarte inteligentele sale
aforisme, ca să observ, după câteva pagini numai, că le
gust şi le admir doar ca artă literară, ca artă a
cuvântului, ca jonglerie a unui bufon al meditaţiei,
1
Cu cât ai suferit mai mult, cu atât mai puţin pretinzi. A
protesta este semnul că n-ai trecut prin infern (fr.).
179
lucidităţii, angoaselor şi insomniei. Din literatură
chiar cobor spre stil şi manieră. Nu-l cred : s-a specia-
lizat. Dacă ar fi rămas în ţară, ar fi murit de frică, dacă
ar fi făcut puşcărie, ar fi devenit un atlet al turnătoriei,
formă de autoflagelare ridicată la rang de mântuire
prin sabetaism. Mi se pare a fi îndrăgostit de stilul
său, mereu şi mereu îşi rescrie testamentul, toată lu-
mea aşteaptă ca el să se sinucidă (sau măcar să-şi dea
foc în faţa unei Catedrale sau în Piaţa Roşie), mereu şi
mereu îl provoacă, vulgar şi golăneşte, pe bunul
Dumnezeu (de care se teme cumplit), doar-doar
acesta se va îndura şi-i va da un şut în fund ca să-l
trezească din somnul său anarhic ; între timp are grijă
să nu răcească, îşi transcrie grijuliu aforismele şi le
duce la „Gallimard“, se ceartă în bucătărie cu nevastă-
sa, se roagă în taină, înjurând pe româneşte… Citesc
totuşi cu plăcere, sunt şi eu un bătrân insomniac, am
ureche filosofică, ador acest fel de masochism liric (am
cunoscut mulţi evrei suferind de neurastenie numai şi
numai fiindcă nu au ajuns miniştri ai culturii), Cioran
e reconfortant, tocmai fiindcă obsesiile sale trans-
formă în moft şi bagatelă noţiunile limită, marile în-
trebări şi supremele spaime. „Ces idées qui survolent
l’espace et qui, tout à coup, se heurtent aux parois du
crâne.“ 1 „L’insomnie est la seule forme d’héroisme
compatible avec le lit.“ 2 Penibil. Jalnic. Sublim.
1
Aceste idei care zboară prin aer şi care, deodată, se izbesc
de pereţii craniului (fr.).
2
Insomnia este singura formă de eroism compatibilă cu
patul (fr.).
180
*
Stalinistul Sommer a plecat în Israel. Îmi lipseşte.

Nu există conviv politic mai plăcut şi mai amuzant
decât un evreu care s-a făcut că crede şi acum e nevoit
să se prefacă, urbi et orbi 1, că nu a crezut niciodată în
nimic şi în nimeni.
„Socialismul ăsta len-stalinist nu este, în fond,
decât o tragi-comică anecdotă evreiască… prost po-
vestită de un oltean incult şi fără pic de humor“ – îmi
spunea el acum vreo zece ani, când îşi pregătea a nu
ştiu câta ieşire din Babilon.
La un symposion de literatură „Ramuri“, profi-
tând de prezenţa unor colegi din Cluj şi Timişoara,
lângă un pahar de seară, le-am rezumat, printr-un fel
de anecdotă adevărată, etapele ridicole ale tragicei
mele vieţi.
„Iubiţi colegi şi prieteni, eu, în viaţa mea, am
comis câteva grave greşeli politice. Prima stupidă gre-
şeală am săvârşit-o prin anii ’40–’50, la Cluj. Într-o
largă şedinţă de partid, m-am ridicat şi am cerut
drepturi egale cu colegii mei unguri. Am zburat din
Universitate, a trebuit să plec din Cluj şi Ardeal. A
doua greşeală, am făcut-o în 1956, în Bucureşti, la o
plenară sindicală a oamenilor de teatru. (Ajunsesem
redactor. Cronicar dramatic la revista „Teatrul“.)
M-am ridicat şi am cerut drepturi egale cu colegii
mei evrei. Am zburat din redacţie şi libertate, am
ajuns în puşcărie, condamnat la ani grei. Acum, am
1
Vezi supra, nota 1, p. 31 (lat.).
181
ajuns aici, în Oltenia. În Craiova asta din care fuge
toată lumea, dar din care eu singur nu pot pleca
nicăieri. Credeţi că mai fac prostia să mă ridic, de
pildă, la acest Symposion, cerând drepturi egale cu
colegii mei olteni ? Doamne fereşte, stau în banca
mea şi citesc pe Hegel…“
Asta le-am spus-o acum cinci ani. Dar azi, dacă aş
avea ocazia să fiu invitat la vreo şedinţă lărgită (ab-
surd : toate şedinţele scriitorilor au fost suspendate),
consecvent cu mine însumi şi cu morala anecdotei
care a fost şi este viaţa mea, m-aş ridica şi aş spune clar
şi tare : „Tovarăşi, cer drepturi egale cu colegii mei
sovietici !“
(Deşi nu cred nici în Glasnost şi nici în Peres-
troika. O revoluţie a vorbelor nu poate să reformeze o
revoluţie făcută prin sânge, gulag şi dogmatism al
delirului mondial.)
*
Gorbaciov va fi sacrificat. Nu poţi fi Giordano
Bruno şi Mare Inchizitor în acelaşi timp – nu poţi fi şi
papă şi Martin Luther 1. După 70 de ani de delir
dogmatic – iată că vine un rus, foarte inteligent şi
calculat, şi pune degetul pe o rană. Dar răni există
multe şi ele sunt teribil de adânci şi vechi. Unele mi se
par chiar incurabile.
Dar s-a deschis cutia Pandorei, deocamdată întreg
oxigenul acestui vânticel de libertate bate doar în
1
Martin Luther (1483–1546), teolog şi reformator religios,
iniţiatorul Reformei protestante din secolul XVI.
182
presă, şedinţe, streinătate ; nivelul de trai scade mereu,
birocraţii sunt ferm convinşi „că aşa ceva nu e posibil,
aşa ceva înseamnă sfârşitul şi al Rusiei Magna, şi al
revoluţiei internaţionale“.
Recitesc acum pe Soljeniţîn. Gulagul său (în en-
glezeşte). Abia comparând oceanul de suferinţă al
Revoluţiei cu zefirul Gorbaciov, îmi dau seama că
Uniunea Sovietică există (şi este aşa cum este), că
omul sovietic e o realitate şi că o reformă de sus nu
poate repara o Revoluţie de jos.
Arghezi, latin inteligent şi corosiv, înainte de

războiul din 1914, descrie nişte ruşi revoluţionari pe
care i-a întâlnit în Elveţia. Între altele, redă şi
concluzia unui general rus despre Imperiul ţarist :
„În Rusia fierbe un cazan imens cu căcat. Noi
toţi : ţarul, generalii, miniştrii stăm şi apăsăm pe capac
ca el să nu sară. Căci, de va sări, toată Europa, toată
lumea se va umple de căcatul nostru.“
Şi în România anului 1988 fierbe un cazan.
Ştim cine păzeşte capacul ce e gata să sară în aer.
Dar în cazan nu este căcat rusesc : acesta e liber,
înfloreşte şi vorbeşte de la tribune şi în presă. În
cazan fierb umilinţele, adevărurile şi dreptăţile
pierdute. Primul chiot ce se va da, după ce va sări
capacul, va fi :
„LIBERTATE !“
183
*
Citesc un interviu cu Ernesto Sábato şi aflu că :

„Eu cred că Baudelaire a spus că Patria este copilăria.
Şi mi se pare tare greu să fii profund în scrierile tale
fără să fii legat, într-un fel sau altul, de copilărie.“
Trag spuza pe colacul meu. Romanul meu
Dansul Ursului mi se pare a fi o formulă de roman
politic (pledoarie indirectă împotriva tiranilor, a puş-
căriei, robiei, împotriva militarilor etc.), realizat prin
ceea ce eu numesc acum „recurs la metoda copilăririi
lucide“.
Patria este copilăria, eu, care „maturitatea nu am
apucat-o“ (am scris în autobiografia de la finele volu-
mului de teatru comentat Arca Bunei Speranţe), fericit
nu am fost decât în copilărie, acasă, în Petrila, şi
acum, în singurătatea acestei bătrâneţi ce meditează
despre ratarea lumii şi pieirea limbii şi neamului meu.
Am fost nevoit să inventez încă un cuvânt, alături
de prea compromisul „patrie“. Şi anume : matrie.
Dacă patria este summa valorilor întru care m-am
născut, trăit, luptat – matria ar fi tot ce a fost fru-
museţe, stil, lumină şi adevăr în ţara mea şi a pierit
după Yalta, în timpul vieţii mele.
*
Mă plâng Olimpiei de persecuţiile şi izolarea
totală la care mă supun stăpânii de azi (sept[embrie]
1988) ai oraşului acesta (Craiova-Isarlâk), în care îmi
execut condamnarea mea pe viaţă, la exil interior,
anonimat, lepros.
184
Îmi răspunde : „Apa nu acceptă uleiul : dar îl
obligă sau îi acordă favorul de a fi o pată rotundă şi
strălucitoare.“
Am înţeles. Există scriitori preferaţi, promovaţi,
propulsaţi. Şi alţii, suspectaţi, izolaţi, toleraţi. Dacă
făceam parte din prima categorie, poate că aş fi fost
astăzi, ca mulţi alţii, un om cu multe cărţi scrise, dar
fără o operă. (Fiindcă sunt o fire slabă, îmi place viaţa
uşoară, cu toate plăcerile ei deşarte.) Dar, fiind şi o
fire încăpăţânată şi mândră, am refuzat orice contract
cu Iuda sau cu Diavolul. Am pierdut 15 ani din viaţă,
dar nu mi-am pierdut respectul faţă de mine însumi,
faţă de cuvântul pe care îl scriu.
Am şansa să devin o „pată“ rotundă şi strălu-
citoare, care, tânjind după apă, dorind logodna cu apa
curată, va trebui, volens-nolens, să fiu înţelept şi să mă
mulţumesc cu propria-mi izolare şi consistenţă.
*
Nostra res agitur. 1
Doar ca limbă şi prin câteva fosile, legate de fire şi
caracter, mai putem să ne considerăm un popor
neoromanic, legat de Europa prin originea latină şi
cultura luministă.
Mai nou, personal, de când citesc istorie contem-
porană şi filosofie politică, consider că e cazul să
recunosc că aparţin, înainte de toate ale mele din
trecut, de familia popoarelor neo-Yalta.
1
Este vorba despre lucrurile noastre (lat.).
185
Sunt de naţionalitate Yalta, de religie Yalta, de
ideologie Yalta, de morală Yalta. Mă simt infinit mai
solidar cu polonezii, cehii, ungurii, nemţii, care suferă
şi îndură ca şi mine, decât cu fraţii mei rrromâni, apar-
ţinând nomenclaturii sau burtăverzimii neofanariote.
Suferinţa ocupaţiei bolşevice a fost atât de cum-
plită, de lungă şi de totală, încât la ora asta am ajuns
să cred că noi, popoarele ocupate de armatele roşii,
alcătuim o singură naţiune şi suntem un singur
popor. Robia, prostia şi barbaria Yalta ţin loc de
Istorie, tradiţie şi speranţă.
*
Recitesc – şi mai cutremurat decât în 1981, după
prima lectură – Arhipelagul Gulag, de Soljeniţîn. (În-
tr-o ediţie americană, Harper & Row, vol. I–II.) Şi
iarăşi mă conving că absolut întreg stilul, sistemul şi
metodele securităţii noastre se datorează şcolii sovie-
tice, staliniste. Arestarea, ancheta, bătăile, foamea,
judecata, lagărul etc., până la cele mai mici amănunte
(scoaterea tinetei, turnătorul de celulă, regimul ali-
mentar, dormitul noaptea etc.), sunt copiate după
sistemul matrice din Rusia. (Doar că la noi au apărut
ochelarii negri, au fost interzise cărţile şi hârtia, nu
aveam acces la o bibliotecă, nu aveam dreptul la a face
cereri şi recursuri etc. ; deci, dacă adăugăm şi besti-
alitatea „reţetei Piteşti“ 1 – prin reeducare criminală de
1
Este vorba un experimentul de reeducare prin demascare,
început la 6 decembrie 1949, la închisoarea Piteşti, sub comanda
lui Eugen Ţurcanu, un fost legionar. Amănunte în : Dumitru
186
către unii deţinuţi criminali –, pot afirma că puşcăria
noastră a fost, în mic, mult mai dură şi mai bestială
decât cea sovietică, imensă, nesfârşită, polară.)
În 1958, având doar o condamnare de un an
pentru „omisiune de denunţ“ (Doinaş), având deja în
anchetă şi proces executate circa şase luni din acest un
an – la Jilava, am fost vârât direct în camera 19, zisă
„de eliberare“. Adică plină de deţinuţi ce se apropiau
de sfârşitul executării pedepsei lor.
Aici trăiau, în speranţa că se apropie ziua eliberării
lor, într-un spaţiu foarte restrâns, pe paturi suprapuse
în trei etaje, circa 50–60 bătrâni deţinuţi. Numai în
această singură cameră, adunând câţi ani au fost deja
executaţi de cei prezenţi, am ajuns la cifra fantastică
de 394 ani. Dacă considerăm viaţa matură şi lucidă a
unui om ca neavând mai mult de 40 ani, atunci aceşti
394 ani de scoatere din viaţă reprezentau de fapt (îmi
spuneau seniorii din camera 19), aproape 10 oameni
întregi, condamnaţi la moarte. Cu anii ce îi exe-
cutasem până acum, noi, cei vii, din celula noastră,
aveam între noi zece morţi : zece bărbaţi puternici,
deştepţi, cinstiţi şi pricepuţi. Înmulţit cu câţi ani
morţi existau în toată Jilava, în toate închisorile, ajun-
gem aproape de cifrele de groază ale Gulagului. (Nici
unul din cei de acolo nu a fost eliberat. Majoritatea au
primit 3–5–7 ani administrativi, iar alţii, ca mine, au
avut parte de teatrul unui al doilea proces.)
Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, prefaţă de preot

Gheorghe Calciu, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 ; Virgil
Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Humanitas, 1990.
187
*
Nu mă scutura că sunt plin de lacrimi.
STRADA
În Iugoslavia vecină, demisionează dramatic con-

ducerile de partid ale diferitelor republici. În Ungaria
continuă, pe de o parte, promulgarea unor legi libe-
rale, democratice, pe de alta, partidul, încă neatins,
având peste 50.000 de propagandişti de profesie,
scoate în acest an 50 de volume, în serie, opera com-
pletă a lui Marx şi Engels, şi alte 50 de volume, tot în
serie, opera lui Lenin.
Doar la noi – şi la polonezi – sondajele ne arată că
din 10.000 de tineri, circa 9.000 din ei visează sau
plănuiesc să părăsească ţara, să fugă, oricum, înfrun-
tând orice risc. „Cauza acestei dorinţe generale de a
pleca, îmi explică un judecător din Severin (ştie el ce
ştie despre « frontierişti »), nu se datorează atât foa-
metei şi mizeriei, ci, mai degrabă, lipsei de orizont,
lipsei de speranţe, absenţei oricărei idei prin care s-ar
putea îndrepta la noi situaţia generală…“
La o singură paradă-gobelin judeţeană („omagiu
conducătorului iubit“) participă circa 10.000 de ti-
neri. Niciunul din ei nu visează să studieze clasicii,
economia sau dreptul, majoritatea se gândesc la fugă.
Ar trebui să existe două epoci în viaţa mea de

scriitor : prima, în care să se vorbească despre mine, a
doua, cea în care eu să încerc a vorbi, tot despre mine.
188
Nu s-a putut. Abia la vârsta de 54 de ani, în 1973,
am publicat prima carte serioasă 1, abia după 60 de ani
mi-am scris opera literară, din cele 12 cărţi ale mele,
patru încă nu le-am publicat.
Am scris mult teatru, ca să combat răul mono-
logului interior obligatoriu : chiar şi prozele mele de
acum nu sunt decât simple corolare ale singurătăţii
mele, în ele, eu încerc a vorbi lumii despre mine.
Despre mine nu se va vorbi niciodată – nici chiar
după moartea mea. Numele meu e închis în sertarul
meu cu manuscrise, sunt atât de plin de răni nevin-
decate – urâte şi purulente – încât orice gând, sau
îndemn, de a începe să-mi scriu adevărata mea bio-
grafie e sinonim cu o spaimă şi o scârbă imense.
*
Spital, 11 ian[uarie] 1989
Aştept de câteva ore să intru la a nu ştiu câta vizită
super-medicală ; am fost operat de cancer în gât, acum
urmează ca bravul chirurg să mă predea, în prezenţa
oncologului, medicului care, timp de o lună, mă va
radia cu cobalt.
Încerc să transform în metaforă actuala-mi aven-
tură ştiinţifico-metafizico-metastatică. Pe vremea când,
din motive de melancolie, chiul şi disperare, frec-
ventam des şi îndelung diferite spitale de neuro-
psihiatrie, ajunsesem la convingerea că lumea noastră,
cea a scriitorilor, a teatrului, a artelor şi filosofiei în
1
Este vorba de Povestiri petrilene, Iaşi, Editura Junimea, 1973.
189
general, nu se poate rezuma în esenţă şi caricatură mai
bine decât prin asemănarea simbolică cu această lume
a lazaretelor de neuropsihiatrie. Doctorii ar fi şefii
culturii, îndrumătorii şi criticii care au grijă de noi
sub pretextul că ne vindecă ; iar bolnavii sunt bieţii
creatori (poeţi, prozatori, dramaturgi), supuşi la tot
felul de şocuri, neuroleptice, somnifere etc…
Acum, observând atent lumea asta a spitalului
de oncologie, îndrăznesc a afirma că aici mi se pare
a fi găsit cea mai revelatoare metaforă a ceea ce ar fi
Răul în lume şi viaţă, răul în starea sa cea mai pură
şi mai multilateral ucigătoare. Răul ca formă de
sănătate, atac, ascundere, iradiere, încăpăţânare.
Moarte.
Îmi aduc aminte de o sentenţă din Cioran : în
spermatozoidul prin care a fost fecundată Mama
mea, a fost prezentă şi gena în care, de la începuturi,
a fost fixat şi diagnosticul, şi boala, şi ora morţii. Şi
organul ţintă, şi forma de cancer pe care o voi face la
70 de ani.
*
Întreb un confrate care se întoarce după o lungă
vizită în Bucureşti :
– Ce fac colegii mei comunişti ?
– Nu ştiu, îmi răspunde vecinul meu : nu i-am
întâlnit decât pe Dinu Săraru, C[onstantin] Ţoiu,
Fănuş Neagu.
– Şi ?
– Miros cu toţii a zugrăveală proaspătă !
190
*
Tâchons d’entrer dans la mort, les yeux
ouverts. 1
MARGUERITE YOURCENAR 2 :
Mémoires d’Hadrien
Mă cutremur ! Citesc cu religiozitate, noaptea târ-

ziu, volumele I şi II, Marea Neagră de Gheorghe I.
Brătianu. 3 Citesc – umilit şi copleşit – de acelaşi
autor, şi traducerea românească a cărţii O enigmă şi un
miracol istoric : poporul român 4, apărută înainte de
război, în franţuzeşte. („Toată lumea ne neagă origi-
nea, locul de naştere, legitimitatea istorică : nu ne-am
născut nicăieri, am apărut nu se ştie cum, nimeni nu
poate explica modul în care – din pământ, din iarbă
1
Să încercăm să intrăm în moarte cu ochii deschişi (fr.).
2
Marguerite Yourcenar născută Marguerite de Crayencour
(1903–1987), romancieră, eseistă, nuvelistă franco-americană
de origine belgiană, prima femeie primită în Academia Franceză
(1980). Memoriile lui Hadrian (Mémoires d’Hadrien, 1951),
roman istoric despre Imperiul Roman în secolul II d.Hr., capo-
dopera sa, a apărut şi în româneşte, traducere şi cuvânt înainte
de Mihai Gramatopol, Bucureşti, Cartea Românească, 1983.
3
Volumul citat, traducere de Michaela Spinei, realizată
după manuscrisul original scris în franţuzeşte, ediţie îngrijită,
studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, a
apărut la Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
4
Ediţie îngrijită, prefaţă, studiu şi note de Stelian Bre-
zeanu, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, Editura Şti-
inţifică şi Enciclopedică, 1988. Ediţia în franceză, Une énigme et
un miracle historique : le peuple roumain, a fost tipărită la Paris,
în 1939, şi apoi, în 1942, la Bucureşti.
191
verde – am apărut ca o naţiune unitară, având o limbă
unitară, cu peste 20 de milioane în ţară, cu circa 5
milioane de aromâni, moldoveni, cuţovlahi, timoceni
etc. risipiţi peste hotarele noastre…“)
Dar mă cutremur, citind studiul introductiv al lui
Victor Spinei, şi încep a număra morţii, victimele
ucise în timpul vieţii mele, nu departe de soarta şi
infernul propriu…
La vârsta de numai 55 de ani (1898–1953),
Gheorghe I. Brătianu a murit : „în împrejurări spe-
ciale“…, „ceea ce, scrie Spinei, îl apropie, […] prin
similitudinea situaţiei [Sighet – n.n.] de C. C. Giu-
rescu, P. P. Panaitescu, V. Papacostea, I. I. Nistor,
I. Lupaş, Al. Lapedatu, Silviu Dragomir, Z. Pâclişanu,
T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu şi de
numeroşi alţi colegi de generaţie…“
Noaptea, în acei ani de după „eliberare“, pe toate
porţile culturii noastre plecau spre moarte cărturarii
noştri : pe aceleaşi porţi soseau fiii generaţiei spon-
tanee de stalinişti ad-hoc. Sectorul Istorie şi Filosofie a
dat cel mai mare număr de martiri.
Istoria lui Roller 1 trebuie neapărat republicată şi
comentată. În studiul introductiv, în chenare negre,
trebuiesc pomenite numele şi bio-bibliografia acelor
istorici martiri care au fost ucişi pentru ca ideea Roller
să poată triumfa.
1
Mihail Roller (1908–1958), istoric, coordonatorul grupu-
lui de istorici care au redactat manualul de Istoria României,
„plin de falsificări“, utilizat ca instrument de îndoctrinare şi de
propagandă comunistă, publicat în 1947.
192
*
În secolul viitor – probabil – lumea se va întreba,

uluită, nu cum a fost posibil un Hitler sau un Stalin – ci
cum a fost posibil ca din fiecare mare dictator şi tiran să
se nască, prin clonare sau sciziparitate, o galerie întreagă
de „diferenţiale cretine“, de mici hitleri sau stalini,
capabili să continue până la limitele tragice ale
ridicolului modelul arhetipal de „Führer“, „Duce“ etc…
Vor fi istorici care vor considera că România, prin
Ceauşescu, a oferit lumii modelul cel mai perfect al
tiranului nesângeros. Cel mai bun soţ din istorie, cel
mai bun tată, cel mai bun cumnat… Un popor
întreg, înecat în poezie, dansuri, spectacole sărbăto-
reşti. Transformarea calendarului într-o succesiune
neterminată de aniversări, sărbătoriri, evocări… Toată
mass-media, în absolut toate programele, ocupându-
se exclusiv de El şi Ea, în toate ipostazele de glorie
posibile. Toţi voievozii din vechea istorie, toate datele
din istoria contemporană transformate în ocazii de
laudă şi preamărire.
Nicio vărsare de sânge. Doar o enormă heca-
tombă de bun-simţ, valori, idei şi spirit. Prostia îm-
pinsă până la caricatură şi ruşine, minciuna umblă în
catalige înalte cât Carpaţii, cât Caucazul.
În fiecare duminecă, la rând, câte un judeţ aduce
„omagiul Ţării, conducătorului iubit“. Niciun zeu
păgân, nici Christos, Mahomed sau Buddha nu au
cunoscut în vreuna din ţările credinţei lor, timp de
2 000 de ani, o asemenea liturgiere, devenită de mult
schizofrenie şi circ.
193
În cea mai largă piaţă a capitalei judeţului res-
pectiv, sub uriaşul portret din fundal (ocupă faţada
unei clădiri de 5–10 etaje), ca omagiu al unor sub-
hominieni, reduşi la condiţia de simple elemente de
mişcare şi culoare, se alcătuieşte un „gobelin omagial“,
simbolic şi viu. Circa 10 000 de copii şi tineri, în
costume naţionale, salopete sau uniforme militare, cu
trupurile lor alcătuiesc numele lui, steagul lui, chipul
lui, gloria lui. Copilul meu – să zicem – e acolo : el
este un simplu punct albastru, împreună cu tot liceul
său alcătuiesc doar litera „C“ a numelui său…
Cum s-a ajuns la această neruşinată artă plastică a
gobelinului omagial, nu ştiu ! Constat că niciunul din
figuranţi nu este îmbrăcat cu palton, chiar şi iarna,
aceste tablouri uriaşe au loc în cămaşă şi izmene
naţionale.
Am început cu uriaşele defilări de 1 Mai, 23 Au-
gust şi 7 Noiembrie. Au apărut care alegorice cu
figuranţi, mimând munca şi viaţa fericită. Sportivii
demonstrau în formaţii regizate – cred că sinteza între
defilarea militară şi gimnastica tematică a născut ideea
acestor uriaşe covoare vii, aşternute muzical-coregrafic
sub zâmbetul ironic al uriaşului portret.
Trei decenii de tâmpire a dăscălimii şi trepădu-
şilor culturali, transformarea tineretului în carne pen-
tru aceste slujbe religioase, renunţarea la defilări,
ajunge acum Portretul…
Groaznic. Mi-am cumpărat un TV color, urmă-
resc un spectacol uluitor, mii de ţărani, pe un plai larg
şi verde, dansând în cinstea lui, a celui care a distrus
ţărănimea, care distruge acum şi satele, şi care a
194
înlocuit folclorul şi toate artele culte prin această
imensă şi ruşinoasă Cântare a României, care nu e
decât slăvirea şi proslăvirea numelui său.
(Buzura citează un proverb „african“ : „Un om
care moare mai are o şansă : un prost nu are niciuna.“)
Asta am dat noi, românii, Europei : caricatura
monstruoasă a tiranului setos, nu de sânge, ci de laudă
şi glorificare continuă…
*
Il est admis que la vérité d’un
homme c’est d’abord ce qu’il cache. 1
MALRAUX
Îmi ascund scrierile, îmi ascund gândurile, îmi as-

cund automat vorbirea. Adevărul despre mine însumi
nu-l ştiu nici eu. Doar dacă voi reuşi să mor discret şi
anonim, după ce numele meu şi unele scrieri ale mele
vor fi „reabilitate“, cineva care va avea răbdarea să
parcurgă toate etapele ascunse în articolele (1940–
1946), jurnalele, manuscrisele mele de sertar – poate
acela să reuşească a-mi desena trista şi penibila mea
siluetă spirituală.
Prin structură şi primitivă sănătate de primă
generaţie, nu am putut suporta nici şedinţele, nici
oportunismul de carieră. M-am auto-ratat din timp –
preferând să pierd cu capul sus, decât să fiu dat afară
cu inevitabilele picioare în fund şi tinichele de coadă.
1
Se ştie că adevărul unui om este mai întâi ceea ce as-
cunde (fr.).
195
Dar acum, gândindu-mi cu mai puţină severitate
şi intransigenţă destinul stupid al generaţiei mele, nu
pot să nu admit că, aproape pentru fiecare din con-
temporanii mei, colegi şi prieteni (de vârsta mea şi
chiar cu două generaţii după război), la un moment
dat, s-a pus una dintre următoarele grave întrebări :
– până la ce limită am voie să mint, să mă prefac,
să joc teatru ?
– până la ce limită am voie să trădez, să mur-
dăresc, să păcătuiesc (faţă de mine însumi, faţă
de poporul meu, faţă de istorie, valori şi
Dumnezeu) ?
– până la ce limită am voie să cobor în scrierile
mele, în discursul meu, în stilul meu de viaţă
publică (sau particulară) ?
Timp de 40 de ani (această lungă pace rece este
cadoul făcut ruşilor de către capitalismul mondial,
condus de impotenţa imensei puteri americane), so-
cietatea noastră civilă a avut răgazul necesar de a de-
canta, pe densităţi de fire şi caracter, absolut pe toţi
intelectualii, tehnocraţii, scriitorii, artiştii, filosofii
etc… De departe, trepăduşii, lichelele şi canaliile se
cunosc şi sunt inventariaţi de către opinia publică.
(Cărturarii serioşi şi curaţi, muncitorii cinstiţi, scri-
itorii „nemânjiţi“ – termen scârbos – rămân necu-
noscuţi, în ceaţă sau ascunşi fiecare în gaura sa de
şarpe.)
Acum, citind ce scriu ruşii despre trecutul lor
criminal (Stalin) şi catastrofic (Brejnev), se pune peste
tot aceeaşi problemă iniţială : „Până la ce limită… ?“ –
dar altfel şi cu altă ţintă :
196
– până la ce limită avem voie să uităm minciunile,
trădările, crimele din trecut ?
– până la ce limită avem voie să iertăm pe cei care
au trăit cu două feţe, au scris cu două cerneluri,
au plutit perfect cu fundul în două luntre… ?
– până la ce limită avem voie să urcăm în seve-
ritatea şi intransigenţa judecăţilor morale, reli-
gioase, politice ?
Un mitropolit – în serviciul securităţii noastre
staliniste – ne va putea demonstra că „numai făcând
anumite concesii faţă de Putere, a putut salva asta şi
asta, a putut publica asta şi asta, a putut proteja pe X
şi pe Y…“. Să se judece diferenţa dintre ce a făcut el şi
ce nu a făcut rivalul său, retras în anonimat, sărăcie
sau mânăstire… Va veni cutare colonel cu lista celor
pe care i-a ajutat şi i-a salvat, cutare ministru al cul-
turii va înşira curajoasele sale luări de cuvânt şi
înfruntări cu puterea, pentru apărarea publicaţiilor,
uniunilor, aşezămintelor culturale.
O doamnă, bine introdusă în cercurile literare
înalte din Capitală, mă asigură că, alături de Mihai
Beniuc, poetul partidului şi autorul a nenumărate
imne şi ode adresate Şefului nostru magnific, există
un alt Mihai Beniuc, autor al unor poezii adevărate,
de mare sensibilitate, durere şi adevăr… Tot ea îmi
spune că Titus Popovici are un sertar plin cu ma-
nuscrise ce abia aşteaptă ziua în care să poată fi scoase
la lumină. Or, între singurătatea mea de Şoarece B
exilat la Craiova, condamnat aici la a trăi într-un
ghetou sever, departe şi de viaţa satului, departe şi de
Valea Jiului, foarte departe şi de cercurile atât de
197
închise ale nomenclaturii de judeţ – şi Titus Popovici,
trăind, călătorind şi mergând la vânătoare cu cei mai
mari şefi din Republică, e normal ca scrierile lui să fie
preferate şi publicate.
(Ca şi în Occident : dacă sosea un scriitor din
puşcărie, acesta nu interesa decât pe câţiva colegi mi-
loşi sau compatrioţi sentimentali. Dacă apărea însă
unul care era secretar U.T.C. sau fost preşedinte de
Uniune, Academie etc., acesta era imediat luat în
braţe de presă şi opinia publică. Şi e normal să fie aşa.
Puşcăriaşul venea cu o conştiinţă rănită, dar curată, pe
când fostul colonel, secretar, preşedinte venea cu o
importantă zestre de informaţii şi relaţii. El fusese
cineva – era şi acum cineva. Cel care a fost un
„niemand“, tot un nimeni rămâne.)
Mi s-a spus „de la obraz“ : „Cei care au optat pen-
tru cinste şi adevăr, poţi să-i numeri pe degetele de la o
singură mână.“ Da, am zis eu, au rămas puţini în viaţă.
Dar eu adaug la cei câţiva, care am supravieţuit sub-
existând, numărul foarte mare de inteligenţe, talente,
genii chiar, care au pierit în puşcării sau au dispărut în
mâlul ucigător al marginalizării şi provincializării for-
ţate. Cineva – cu o memorie mai bună decât a mea –
va trebui, ca Soljeniţîn, să facă lista cărturarilor, oame-
nilor de ştiinţă, artiştilor şi scriitorilor foarte învăţaţi
sau talentaţi care au pierit sau au fost ucişi în cursul
acestui uriaş holocaust revoluţionar.
(Eu nu pot citi poemele „curate“ ale lui Mihai
Beniuc, nu fiindcă a scris şi o mulţime de poezii mur-
dare, ci fiindcă, abuzând de puterea lui, l-a împins
spre disperare şi moarte pe Blaga (de pildă). Nu pot
198
citi nici jurnalul de călătorii al lui Baconsky 1, nu
fiindcă a fost o lichea proletcultistă, ci fiindcă a trimis
denunţuri în scris, cerând să fiu dat afară din învă-
ţământ, din oraş etc.
E greu să rămân creştin : să iert ca să fiu iertat.
Simt că istoria însăşi îmi cere acum să întind şi a doua
faţă…)
S-ar putea să greşesc. Nu cred. Citesc la „decese“,

în „România liberă“, că a murit fulgerător (în timp ce
vorbea la telefon) Tudor Vornicu 2. Pe care toată lu-
mea îl cunoaşte ca fiind, la Televiziune, şeful emi-
siunii „Magazin duminical“.
Şi eu l-am urmărit în această calitate : la începu-
turi, mai ales – îi spuneam Pluto – mă făcea să râd şi
îmi era şi milă de felul în care încerca să fie inteligent,
degajat, multilateral spiritual. Nu era. Poate că avea
puţină cultură, multă bunăvoinţă, chiar şi o inimă
generoasă – cuvântul lui nu izvora din spirit, iar ceea
ce era la el „inteligenţă“ şi „talent“ nu acoperea şi nu
alimenta prezenţa sa într-o postură în care se cere
humor, gratuitate, tinereţe… şi libertate. Informaţiile
ce ni le comunica treceau împiedicat şi stâlcit prin
verbul său. Mima cultura, îmi făcea mereu impresia
unui cumsecade rinocer ce primise sarcina „delicată“
de a fi mandatarul profesionist al unei înghesuite
1
A. E. Baconsky, Călătorii în Europa şi Asia, Bucureşti,
Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960.
2
Tudor Vornicu (1926–1989), ziarist şi om de televiziune.
199
vitrine pline de cristale, porţelanuri, artizanat etero-
clit. Cred că era un bun coleg, cred că avea bună-
voinţă, cred că propunea idei şi inovaţii. (Emisiunile
sale au încetat odată cu reducerea drastică a orelor de
emisiune TV.)
Dar acest Tudor Vornicu, în 1957 şi 1958, era
considerat a fi „cel mai cult şi mai priceput anche-
tator“ din Ministerul de Interne de atunci… Fusesem
supus – la ordinul direct al tov[arășului] Drăghici 1 –
să fiu, cu orice preţ, recrutat „colaborator“ al secu-
rităţii. A început astfel un lung război moral cu Fiinţa
mea : într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea,
viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu „un
adevărat fiu al clasei muncitoare“, adică un discret şi
informat „intelectual de tip nou“. Ştiam limbi streine,
aveam farmec, vorbeam curgător (şi „cult“), strălu-
ceam şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau
alcovuri. Aveam acces la inima şi sertarele unor celebri
profesori, frecventam cercurile maghiare şi germane,
scriam şi despre mineri, dar şi despre universitari şi
academicieni.
Şantajele respective au continuat in crescendo. Eu
le explicam morala tatălui meu (şi a Minei Petrila), ei
veneau cu ultraargumentul : „Nu se poate altfel. Pe
noi, nimeni nu ne-a refuzat.“ Fusesem bătut cumplit,
1
Alexandru Drăghici (1913–1993), general-colonel, minis-
tru de interne şi al Securităţii Statului (28 mai 1952 – 27 iulie
1965), viceprim-ministru (18 martie 1961 – 27 iulie 1965 ; 9
decembrie 1967 – 26 aprilie 1968). În 1968, a fost scos din
toate funcţiile de partid şi de stat, degradat şi trecut în rezervă
soldat.
200
pus, la Jilava (în timp ce îmi executam cele şase luni
ce îmi mai rămăseseră din prima mea condamnare, la
un an), să curăţ tinetele. („Şef al secţiei vidanjare“.)
Bătut, bătut, „fezandat“, cum se spune în limba MAI.
Arestat din nou (la expirarea primei pedepse), am
fost din nou pus în faţa celor două alternative. „A fi
sau a nu fi.“ Ei credeau că sunt total zdrobit, eu, din
contră, câştigasem în timpul acestui an de „iniţiere“ o
lumină şi o forţă cu totul nouă, chiar şi pentru mine
surprinzătoare.
Tovarăşul căpitan Enoiu – şeful anchetei, secţia
scriitori şi intelectuali dificili – obosit şi înfuriat de
refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (nov[embrie]
sau dec[ecembrie] 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus
aşa :
„Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te tri-
mitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte
informat. El îţi va explica situaţia.“
Am fost, astfel, condus (cu ochelarii negri pe nas)
într-o cameră mai mare. Acolo, l-am întâlnit pe cel pe
care cred că era căpitanul Tudor Vornicu.
Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vor-
bele şi privirea, mi-a explicat că dacă nu renunţ la
încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi
„rupă şira spinării“. Iată, filmările la Bivoliţele
(scenariul meu, premiat în vara 1957) nu au fost
oprite. Mă pot întoarce direct pe platourile de
filmare. Pot să-mi tipăresc ambele cărţi ce le am
depuse în edituri (Povestiri petrilene, la Ed[itura]
Tineretului, şi Şoarecele B, satire, la ESPLA). Iar dacă
refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit.
201
Numele meu va dispărea de peste tot, mă şi pot
considera dispărut din viaţă.
Nu mai ţin minte cum i-am răspuns.
După proces (am fost, de astă dată, condamnat la
7 ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea
de 29 dec[ecembrie] 1958, pe culoarele Jilavei, am
fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape
3 săptămâni într-un fel de comă, semiinconştientă…
Aceasta a fost întâlnirea mea cu marele Tudor
Vornicu. (Doamne, sper că nu greşesc !)
Tot ce a spus el, s-a îndeplinit întocmai. Toate
scrierile mele au fost date la topit. Sunt dintre puţinii
deţinuţi care, la eliberare 1, în 1963, nu mi-am re-
primit buletinul de Bucureşti, nu am regăsit nicio
pagină din scrierile mele. Şi fiindcă am continuat să
refuz pe cei doi colonei care mă prelucrau în Ciş-
migiu, am fost trimis în domiciliu obligatoriu în
Petrila, fiind obligat aici să mă angajez ca vagonetar în
mina strămoşilor mei.
Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul Televi-
ziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la secţia de
Teatru TV). El m-a recunoscut. „Eşti Sîrbu !?“, mi-a
zis. Am făcut semn că da. „Cum, s-a mirat el,
trăieşti !?“ Şi, făcându-şi cruce, s-a îndreptat spre
ascensor.
Sit tibi, Tudor, terra levis. 2
1
Ion D. Sîrbu a fost eliberat la 6 februarie 1963, prin gra-
ţiere, pe baza Decretului nr. 5/1963 al Consiliului de Stat.
2
Să-ţi fie, Tudor, ţărâna uşoară ! (lat.).
202
*
Am pierdut, vai ce-am pierdut

Vatră caldă, drum bătut…
BLAGA
Şi noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizez cu
înfiorare şi spaimă că am pierdut definitiv o mulţime
de valori şi realităţi ce făceau organic parte din fiinţa
mea.
Am pierdut „colonia“ copilăriei, peisajul, apele,
munţii : am pierdut părinţii mei, rudele, prietenii –
dar şi Cerul, transcendentul, substanţele şi esenţele cu
care funcţionam intelectual.
Am pierdut încrederea în filosofie, popi, poli-
ticieni : încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop ;
am pierdut total încrederea în Omenire şi Istorie – iar
Europa o consider fum şi amăgire de sfârşit de veac.
Am pierdut total mândria mea cetăţenească, so-
cială, ethnică, religioasă ; îmi detest neamul, şi Bal-
cania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor
puteri.
Numai încrederea în Limbă, Bunătate şi Jertfă nu
am pierdut-o.
Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta
care se cheamă
SPERANŢĂ.
1
Craiova, Paştile, 1989
1
În 1989, sărbătoarea de Paşte a fost pe 30 aprilie.
203
„Caietul VII“
Fragment din „povestea bietei mele vieţi 1“
(paginile 2–6)
7 iunie 1989
Vin prieteni din toate părţile și-mi spun: „Scrie-ţi

autobiografia! Scrie-ţi adevărata ta autobiografie !“ Nu
dorm nopţile, vin toate umbrele (poveştile) copilăriei
și tinereţei mele neobişnuite, vin și mă chinuie ispi-
tindu-mă : „Ce contează că eşti bolnav pe moarte, toc-
mai pentru că eşti bolnav pe moarte trebuie neapărat
să-ţi povestești viaţa! Va avea loc cândva, nu peste
mult, o judecată a popoarelor : tu eşti un martor
preţios, trebuie să depui mărturie, trebuie să contribui,
cu atât de tipica ta viaţă, la explicarea morală şi
1
„Dacă îmi voi scrie vreodată viaţa, o voi intitula aşa :
«Povestea unui om ridicol» – şi ea nu va fi decât o švejkiană
înşirare de păţanii prin care şi-a bătut Istoria joc de mine (şi de
părinţii mei). Unii există în măsura în care nu uită, eu am reuşit
să supravieţuiesc tocmai pentru că am avut o glandă propice
uitării şi iertărilor.“
204
spirituală a cauzelor care ne-au adus acolo unde sun-
tem acum. Nimeni nu-ţi cere să fii istoric, nu eşti o
personalitate ieşită din comun : dar ai două calităţi
native, care te obligă să plăteşti, scriind, vama pentru
moştenirea ta bio-psiho-socială : 1. Ai moştenit de la
Mama ta darul de a povesti, şi 2. Ai cultivat, ca pro-
fesor şi scriitor, calitatea asta intelectuală majoră, atât
de rară şi de majoră în zilele noastre : luciditatea 1.
Viaţa ta, în sine, nu este decât biata soartă a unei
furnici valahe, răvăşită de cel de-al Doilea Război
Mondial şi, mai ales, de funestele sale consecinţe. Un
fiu de miner, ajuns universitar pe lângă Lucian Blaga,
face războiul în Răsărit, fiind deja membrul partidului
comunist român (aproape inexistent) : recunoaşte în
armatele eliberatoare ale lui Stalin o formă de fascism
asiatic şi, din 1945, cu condeiul, sufletul, conştiinţa sa
trece de partea… lucidităţii critice în defensivă.
Iată, ieri, un guvern al poporului muncitor din
China comunistă (a lui Deng Xiaoping ) a dat ordin
armatei poporului muncitor să tragă în studenţii din
Peking. Tot ieri, sindicatul „Solidarnosti“ al polone-
zilor a zdrobit în alegeri pe delegaţii oficiali ai parti-
dului comunist. Eveniment de semnificaţie cosmică,
este pentru prima oară că o dictatură militară comu-
nistă este pur şi simplu desfiinţată prin nişte alegeri
care s-au transformat în plebiscit popular. Alaltăieri,
1
Undeva, într-unul din volumele acelui Jurnalul al unui
jurnalist fără jurnal (1985–1988), am definit Luciditatea ca
fiind „libertatea celor lipsiţi de libertate“.
205
preşedintele Bush a declarat (redau din memorie) :
„Putem considera că visul sau utopia comunistă este
definitiv învinsă şi compromisă peste tot în lume“ (şi,
culmea, nu i se răspunde la această suprasentinţă de
condamnare) – iar preşedintele partidului comunist
italian declară că „formula de comunism, adoptată în
Răsăritul Europei, este un dezastru şi o mizerie pentru
toate popoarele obligate să o adopte“…
Sub asemenea uriaşe auspicii ideologice (având
două tumori canceroase ce îmi cresc în gât, cumplite
suferinţe la înghiţire şi vorbire, trăind dopat cu ha-
puri, somnifere şi fel de fel de analgezice etc.), eu în-
demnat de stihiile insomniilor mele, deschid un caiet
nou şi încep – pentru prima oară – să îmi scriu poves-
tea bietei mele vieţi.
Nu voi fi preocupat deloc să fiu precis, memoria
a început să mă lase, nici nu mă interesează viaţa mea
ca realitate, ci ca o poveste : gândită, visată, povestită
de zeci de ori şi, mai ales, trăită. Am scris undeva
despre acest fluviu „Alphe“, care în mitologia greacă
se credea a fi un fluviu de apă dulce ce traversează
Marea Egee. Ideea mi-a oferit-o un eseist francez, îmi
scapă acum numele lui, el spunea că acasă la bunicii
săi, aproape analfabeţi, până la vârsta de 14–15 ani
aflase mai totul despre lume, oameni, bine, moarte,
sex etc., fără să fii citit vreo carte. În sensul acesta, eu
am [trăit] într-o lume în care cultura orală suplinea
totul. Părinţii mei aşa săraci şi primitivi cum au fost
nu au cunoscut nicio plictiseală şi nicio singurătate
pustie. Mama fusese o celebră povestitoare, nici Tata
206
nu era un morocănos- tăcut. Am trăit între oameni
care ştiau să povestească, unii dintre ei erau chiar
artişti sau filosofi ai acestui gen de „cultură minoră“.
Am făcut războiul cu soldaţi-ţărani, am trăit ani lungi
în pşcăriile patriei mele iubite. Am o soţie „povesti-
toare“, vin prietene ale ei din Paris, Maroc, Israel, nu
la „conversaţie“, nici la „bârfă“, ci „la poveşti“. Unele
din aceste scurte poveşti – aproape anecdote – mi se
par nişte noduli ai timpului de jos : adică, al timpului
trăit ca om simplu, la nivelul omului de rând, fără
greutate, fără însemnătate.
Dacă povestesc, de pildă, cum a decurs prima
defilare stalinistă la Sibiu, mie mi se pare mai im-
portant şi mai „semnificant“, faptul că Daicovici,
având nevoie să facă pipi, de frică, decât să iasă din
rândul celor care defilau, a făcut pipi în pantaloni…
Sau că la o altă defilare, în Cluj, muream de râs cu
Blaga, fiindcă exact deasupra tribunei I (unde trona
acum Daicovici, fostul fascist), vântul a doborât o
literă de pe o lozincă uriaşă. În loc de „Bastionul păcii
e U.R.S.S.“, se putea citi „bastonul păcii…“ etc. …
Deci, îmi voi povesti viaţa fără să evit acei noduli
tragi-comici care – chiar dacă o parte de plăsmuire şi
artă fac parte vie şi adevărată din adevărul vieţii mele.
M-am născut în ziua de 28 Iunie, la orele 11 seara.
Biata mea mamă, abia la bătrâneţe, se hotărâse să-mi
povestească un secret al ei. „Am luptat, m-am sforţat,
m-am rugat, cât am putut, ca să nu te naşti în 28
Iunie. Voiam să te scot în lume pe 29 Iunie, e ziua
sfinţilor Petru și Pavel, altă viaţă… Fiindcă ziua asta de
207
28 Iunie nu e norocoasă. E blăstămată. Cât am fost
«fată la copii» în Belgrad, ştiam de ziua asta. Eu am
văzut-o pe regina Draga cu pumnalul în spate, întinsă
pe pervazul unui geam al palatului ei. Dar nu asta e
important. În 28 Iunie, orice sârb – şi pe tine te
cheamă Sârb – îşi lichidează socotelile cu duşmanii. În
28 Iunie, a fost omorât, cu sute de ani în urmă, în cas-
telul său, nu ştiu ce paşă al turcilor. Tot în 28 Iunie, a
fost împuşcat la Sarayevo prinţul Franz Ferdinand.
Sârbii au un nume pentru ziua asta, «danas deni», ziua
jertfei, ziua răzbunării, nu ştiu exact. În orice caz,
pentru nimic în lume nu voiam să te aduc pe lume
într-o zi atât de groaznică, de sângeroasă…“
(Paginile 2–6.)
*
Acum fiind eu l-a capăt de funie şi de par, îmi

aduc aminte, cu emoţie că acum doi ani, fraţii
Barbu 1, ambii profesori, m-au invitat să vin la Petrila
(nu mai am acolo decât un ultim nepot, pe Crăciun
Øtefan Dorel, tatăl Monicăi), să vin la Petrila, să-mi
văd casa părintească, înainte de a fi demolată de
buldozere.
Am mers. (Am câteva fotografii sfâşietoare, ca
amintire, după acest jalnic pelerinaj.) Casa noastră era
încă în picioare, dar într-un hal fără de hal. Cred că
1
Este vorba de Mihai şi Ion Barbu.
208
ultimii care au locuit în ea au fost nişte haimanale sau
nişte ţigani nomazi.
În jur, praf şi gropi. Văzând cuptorul de pâine
dinamitat, mi s-a strâns inima, mi-au dat lacrimile.
I-am povestit prietenului meu Mihai Øora, nu ştiu
ce m-a apucat să-i spun chiar lui, dar m-am simţit
bine după ce am terminat istorisirea mea.
Lacrimile rusului Vania

„Ca să poţi înţelege acum ce a însemnat această
casă – nu pentru mine, ci pentru secolul în care îl
terminăm acum de supravieţuit – dragă Mihai, îţi voi
transmite o simplă poveste din istoria acestei case,
care, la ora asta, e de mult dărâmată. În locul ei, acolo
pe dâmb, se înalţă un frumos bloc, cu 5 etaje.
În toamna anului 1947, au sosit bravii noştri ruşi
eliberatori. Cred că divizia care a ocupat Valea Jiului a
primit ordine speciale, să se poarte frumos, tovă-
răşeşte. Niciun zabvol 1, niciun davai ceas. Aici locu-
ieşte și munceşte un detaşament al clasei muncitoare:
mineri, proletariat, exploataţi încă de societăţile capi-
taliste. În fiecare zi – îmi povestea Mama – venea la
noi un sergent frumuşel : Vania, Vaniuşa. Mama şti-
ind bine sârbeşte și ceheşte se putea înţelege cu el, cu
Tata o rupea, cât putea, pe nemţește. Venea, zicea
„zdrasvuite !“ şi apoi ne explica că ei au mâncare prea
multă (cred și eu : îi aproviziona Soc.[ietatea] „Petro-
1
Lecţiune incertă.
209
şani) şi că ne-a adus și nouă să mâncăm. Era un
papricaş cu gulyás cu cartofi sau varză, foarte gras,
foarte gustos. Dar ne aducea acest „ajutor frăţesc“
într-o vadră de cositor, nu prea curată. Azi aşa, mâine
tot aşa, Mama s-a lovit cu palma peste frunte şi a zis :
„Iohane, să ştii că rusul ăsta crede că noi flămânzim !“
„Asta e – a zis Tata –, altfel nu se explică că vine în
fiecare zi cu mâncare de la cazanul lor.“ Ce-au
hotărât? Să-l invite la masă. Øi l-au invitat. Mama a
aşternut masa în pridvor: feţe de olandă, farfurii „de
nuntă“ (Rosenthal), tacâmuri de sărbătoare. (Nicio
băutură !) S-a servit o masă tipic ardelenească, patru
feluri, sos „pui în prezlu 1“, ca desert, clătite ceheşti cu
marmeladă de vişine şi brânză de vacă-dulce…
După aceea, Mama, vorbindu-i sârbeşte, l-a luat
de mână și l-a dus în odaie. A deschis uşile dulapu-
rilor. Să vadă ce albituri şi ce haine avem. I-a arătat
maşina de cusut „Singer“, bietul Vania era să aibă un
atac de cord. Apoi, i-a arătat cămara și podul. Dulce-
ţurile, compoturile. Bidoanele cu untură. (Gătitul cu
ulei la noi a apărut abia după război.) Rezervele de
usturoi, ceapă, cartofi. Lăzile cu mălai, pâine albă,
porumb boabe. Etc.
După care l-a luat Tata şi i-a arătat coteţul cu doi
purcei : unul va fi crescut pentru untură, celălalt
pentru afumături. I-a arătat unde ţinem slănina,
afumată. Găinile, şopronul plin de lemne şi cărbuni.
1
Lecţiune incertă.
210
Apoi l-a dus în fundul grădinii, i-a prezentat atelierul.
I-a arătat că acum face o stropitoare pentru grădina de
flori. I-a făcut cadou o brichetă strălucitoare. L-a lăsat
să umble la strungul de lemn şi cel pentru metal.
După care lungă vizită, dragă Mihai Øora, Tata şi
Mama mi-au spus că Rusul s-a aşezat pe treptele
«gangului» (coridorul casei) şi a început să plângă şi să
blesteme…
Jur că această poveste e adevărată!
Și mai jur, dragă Mihai, că în ziua aceea, în care
m-am aşezat şi eu, pentru ultima oară pe treptele
ceardacului casei copilăriei mele… am plâns, am plâns
şi am blestemat.
Fără comentarii.“
(Paginile 23–28.)
211
ANEXE
VIRGIL NEMOIANU către ION D. SÎRBU
(Ultima scrisoare)
The Catholic University of America

Washington, D.C. 20064
Comparative Literature
Mr. I.D. Sîrbu
Str. Cuza, bl. 156, sc. 5
1100 Craiova
România 7 iulie 1989
Dragul şi bunul meu Gary,
Auzisem deja de la prieteni despre boala ta şi mă

doare să văd confirmate cele mai rele bănuieli.
Scrisoarea ta va rămâne pentru mine – indiferent de
faptul că Dumnezeu ni te lasă nouă încă vreo câţiva ani,
sau te vrea la El 1 mult mai curând – un document de
demnitate, de luciditate şi de gravitas cu adevărat
romană. În viaţa mea tu ai fost – în anii corespondenţei
noastre – şi ai rămas în continuare un moment luminos,
lucru confirmat din plin de aceste clipe de adevărată
cumpănă. Câţi dintre conaţionali (şi în fond câţi dintre
contemporanii noştri în general) izbutesc atât de genial
1
El – subliniat cu două linii.
215
(bagă de seamă : îmi măsor bine cuvintele) să unească
surâsul Raţiunii voltairiene cu o credinţă caldă şi
întreagă în Fiinţă (ca obşte umană, ca familie, ca
tradiţie, ca natură, ca divinitate), aşa cum faci tu ? Astfel
de performanţe intelectuale şi existenţiale reuşeau poate
în Weimarul lui Goethe, dar nu se văd mai niciodată în
zilele noastre. Mai adaug că mie personal corespondenţa
cu tine mi-era un pur balsam, restaurându-mi
încrederea în neamul omenesc.
Dacă va fi să fie ca tu să mă precezi Acolo Sus, pune
o vorbă bună pentru mine. Între noi doi, eu sunt cel
care are nevoie de ajutorul tău, iar nu invers. Căci sper
să am şi eu parte de graţia de care tu cu siguranţă vei
avea parte. Cu pelerinajul terestru o dată sfârşit, ne vom
putea pune pe acea eternă conversaţie (între noi, şi prin
divinitate), care e în fond paradisiacul însuşi.
Se citează multe cuvinte din urmă celebre. Mie din
toate îmi place al episcopului Latimer1, dus la rug
pentru credinţa sa, pe la mijlocul secolului XVI. „Play
the man…“, îi zice tovarăşului său de supliciu, „play the
man, and we shall this day light such a candle by God’s
grace in England that I trust shall never he put out“ 2. E
1
Hugh Latimer (c. 1487 – 16 octombrie 1555) episcop de
Worcester, înainte de Reformă, apoi capelan al Bisericii Angliei
în timpul regelui Eduard al VI. În 1555, din ordinul reginei
Maria, a fost ars pe rug.
2
Citatul integral: „Play the man, Master Ridley; we shall
this day light such a candle, by God’s grace, in England, as I
trust shall never be put out“ – Joacă rolul omului, Maestre
Ridley, vom aprinde astăzi o asemenea lumânare, prin harul lui
Dumnezeu, în Anglia, așa cum am încredere că nu se va stinge
niciodată (engl.).
216
bine când putem avea anume încredere în sensul
suferinţei noastre şi în raportul ei cu transcendenţa.
Dar, cu sau fără astfel de încrederi, să ştii că eu sunt
unul din oamenii de pe acest pământ care te iubesc şi te
admiră din tot sufletul,
al tău,
Pilu Nemoianu
ELISABETA SÎRBU către VIRGIL NEMOIANU

Craiova, 7 Nov[embrie] ’989
Stimate domnule profesor Virgil Nemoianu,
Nu ştiu şi nici nu pot să vă mulţumesc, nu găsesc

cuvinte pe măsură să exprime umila mea recunoştinţă
pentru sentimentele de caldă preţuire adresate lui Gary
prin ultima Dvs. scrisoare.
Ele au avut darul să-i aline cumplita suferinţă, să-i
dea putere să-şi păstreze demnitatea până la capătul
drumului.
N-a putut însă să vă mai scrie.
Vă mulţumesc mult pentru omagiul adus memoriei
sale.
Ştiu că prietenia Dvs. epistolară (de re-vărsare a sa
către lume) a fost una din puţinele mari bucurii ale
vieţii sale.
Cu cele mai alese sentimente de recunoştinţă,
Elisabeta Sîrbu
217
REFERINȚE CRITICE
Doamne, nu vreau să scriu cum s-a mai
scris, vreau să scriu despre ce nu s-a mai scris.
ION D. SÎRBU
De numele lui [Ion D. Sîrbu] se leagă nu numai o operă,

ci şi o personalitate şi un destin. O operă, antumă şi postumă,
a cărei valoare de-abia astăzi, sau de-abia mâine poate va
putea fi apreciată cum se cuvine, o operă care ne-a făcut
surpriza de zile mari a unei autentice şi masive literaturi de
sertar, constituind revanşa lui Gary. O personalitate extraor-
dinar de puternică şi de complexă, pe care remarcabilul Cerc
Literar de la Sibiu nu o poate cuprinde în întregime şi
explica exhaustiv. Un destin cu totul ieşit din comun, unul
din cele mai dramatice pe care le cunoaşte literatura română,
o viaţă saturată de suferinţă, dominată de starea de iovie, o
viaţă în comparaţie cu care pălesc toate necazurile şi peri-
peţiile noastre, ale tuturor celorlalţi colegi ai săi de breaslă.
Viaţă, destin, personalitate şi operă ce ne ajută să înţelegem
de ce numele lui Ion D. Sîrbu a devenit un simbol al
rezistenţei cinstite, cu mâinile goale (şi curate!), de unul sin-
gur, fără niciun fel de „spate“, împotriva regimului totalitar şi
dictatorial comunist de la noi.
Argument,
„Caiete Critice“, nr. 10–12 (95–97)/1995, p. 5.
221
În jurnalul lui Ion D. Sîrbu se găseşte o excepţională
confesiune şi însemnare a celor petrecute de un intelectual în
închisoarea noastră cea de toate zilele ; pentru că aici grilajul
nu izolează o încăpere, nici măcar un oraş, ci o ţară întreagă,
un popor trăind după gratiile dictaturii comuniste – iată ce
cumplită realitate conţine Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Autorul e chiar prea discret cu întâmplările din puşcăria prin
care a trecut. În cazul lui Ion D. Sîrbu, detenţia propriu-zisă
este numai un reper în înţelegerea detenţiei generale, a
surogatului ieftin de libertate administrat atâta timp de
dictatură. De aici culoarea cenuşie a paginilor, amărăciunea
şi durerea din mai toate însemnările.
Mihai DRAGOLEA,
Jurnalul unui domiciliu forţat,
„Vatra“, an. XXII, nr. 1 (250), ian. 1992, p. 5.
Detectiv pe cont propriu al legăturilor cauzale, I. D.

Sîrbu a reprezentat, până nu demult, o frumoasă stare de
veghe a conştiinţei. O lungă insomnie izolată – izolare cu
atât mai dureroasă, cu cât omul avea un mare chef de
comunicare. Un minisocrate, cum ar fi spus el însuşi, care nu
numai că n-a văzut Athena, dar i s-au luat din cale, sistematic
şi cu program, şi toţi indivizii cu care ar fi dorit să stea de
vorbă. Întotdeauna am suferit că I. D. Sîrbu, cu geniul
vorbirii, n-a putut fi profesor, n-a putut avea discipoli.
[…] Jurnalul unui jurnalist fără jurnal îl reprezintă pe
deplin. Cartea este o amară meditaţie segmentată în aforisme
despre condiţia noastră în „epoca de aur“, trecătoare, şi în
epoca balcanică, definitivă. Încercări de definire în timp şi
spaţiu. Sunt ziceri obsesive, care se înalţă, cad şi iarăşi se
caţără spre lumină, ca sforţările unuia de-a trece peste un zid
înalt. […]
„Sunt pagini de pus pe piept, când oi muri“, mi-a spus
odată. […]
222
Blaga a fost sărbătoarea spirituală a filosofului, devenit
craiovean prin alianţă. Consideraţii despre acesta găseşti la
tot pasul, contribuţii dintre cele mai substanţiale la con-
stituirea mitului Blaga, de care aveam nevoie. „Trebuie să ne
închinăm în faţa clarviziunii fizice şi metafizice a lui Blaga,
care, pe căi pur intuitive, şi-a construit un sistem filosofic în
care fiecare pas, făcut în cunoaşterea din orizontul miste-
rului, e urmat de o potenţare automată a Misterului de sine.“
Marin SORESCU, „Mâncăm absurd pe pâine“,
„Postfaţă“, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. 2,
ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu,
Craiova, Scrisul Românesc, 1993, p. 308–313.
După Jurnalul fericirii, cartea postumă a lui N. Stein-

hardt, a doua mare surpriză a literaturii de sertar este jurnalul
lui Ion D. Sîrbu, intitulat […] Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal. […] Nu ezit să spun – [o] extraordinară confesiune
făcută de un intelectual de clasă, cu un destin imposibil.
Imposibil, adică tragic. […]
Până la judecata de apoi, acest suflet de purgatoriu îşi
notează în caietele lui intime ceea ce vede, ceea ce gândeşte şi
ceea ce ştie despre istoria aberantă şi urâtă prin care a trecut.
Sunt „caiete de noapte“, „exerciţii de uitare“, cutia neagră
care, după dezastru, va putea fi recuperată, în fine, este vorba
în aceste însemnări de o pregătire lucidă pentru moarte […]
Iese o carte puternică, o confesiune majoră din toate
punctele de vedere. Este, repet, cartea unui intelectual de
marcă format în preajma lui Blaga, iniţiat deja în 1945 în
ştiinţa arhetipurilor (teza de licenţă este intitulată : De la
arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian
Blaga). […]
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal : o operă majoră din
sfera literaturii subiective româneşti ; o confesiune amar-
tăioasă, revelatoare pentru un destin tragic şi pentru destinul
223
unei generaţii, o carte, în fine, scrisă – în ciuda nenorocirilor
pe care ea le povesteşte – cu poftă, cu talent moralistic şi cu o
imaginaţie de tip intelectual.
Eugen SIMION, Exerciţii de uitare, I, II,
„Literatorul“, an. III, nr. 46 (115), 19–26 noiembrie 1993, p. 3, şi 47
(116), 26 noiembrie – 3 decembrie 1993, p. 3.
Un roman pentru „sertar“, terminat în 1985 şi tipărit în

1992–1993 în două volume, la „Cartea Românească“, vine
să-l aşeze postum pe Ion D. Sîrbu în prima linie a literaturii
române postbelice. Căci, Adio, Europa ! e un roman extra-
ordinar, în vecinătatea a ceea ce înţelegem îndeobşte prin
capodoperă şi, până azi […] cea mai cuprinzătoare, profundă
şi expresivă sinteză epică a regimului comunist în varianta
românească. Un roman pamflet, scris din perspectiva unui
sceptic cu simţul umorului şi al unui observator lucid al
istoriei, care ştie să vadă adânc sub aparenţe şi, mai ales, să
lege diversitatea în unitate, în spiritul unei dialectici a
nuanţelor şi în temeiul logicii istorice care sfidează şi abrogă
principiul lui tertium non datur. […] E suficient doar să spun
că nimic din ceea ce era comportament specific comunis-
mului ceauşist nu rămâne fără ilustrare în paginile roma-
nului, descripţia de moravuri alternând cu descripţia de
situaţii, evocarea personajelor tipice (activişti de partid,
securiştii, delatorii), cu reconstituirea climatului general de
suspiciune terorizantă. […]
Adio, Europa! e un roman cum nu s-au scris multe în
literatura română postbelică. Un fel de Ghepardul al epocii
comuniste din istoria românilor. Iar Ion D. Sîrbu e un
Lampedusa al nostru.
Laurenţiu ULICI,
Un roman extraordinar, „România liberă“,
serie nouă, nr. 1 173, luni, 7 februarie 1994, p. 2.
224
Adio, Europa ! este […], sunt sigur, una din cele mai
semnificative producţii culturale româneşti ale anilor ’80,
precum şi […] unul dintre puţinele romane de idei cu
adevărat valoroase care au fost concepute în limba română.
Scris între 1982 şi 1985, romanul, dacă ar fi apărut în
străinătate (în germană sau franceză), ar fi dovedit imediat că
rezistenţa intelectuală românească poate sta cu cinste alături
de reflexiile lui Tadeusz Konwicki, György Konrád, Andrei
Bitov, Voinovici (cu modul lor satiric-fantastic-distopic) sau
chiar Amalrik şi Zinoviev, că poate produce opere de com-
parabil merit cu această generaţie de dizidenţi. E regretabil că
Adio, Europa! nu a apărut la vremea sa, căci imaginea politic-
intelectuală a României în lume ar fi fost imediat schimbată
în bine. Chiar şi aşa, rămâne o operă majoră.
Virgil NEMOIANU,
„Notă lămuritoare“, în : Ion D. Sîrbu, Traversarea cortinei,
Corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu,
Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu,
ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica,
Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 16.
Adio, Europa! reprezintă un eveniment: umple golul

literaturii de sertar şi ia cu atâta forţă dimensiunile Răului,
constituind aproape o demonologie, încât ar putea ilustra
tratatele şi eseurile de filosofie şi sociologie politică despre
totalitarism şi în esenţa lui, şi în specificitatea locală.
Cu şi din convingerea că Ion D. Sîrbu ne ajută, cu acest
roman, să reconstituim domnia Răului în acest schilodit veac
al nostru (un Rău de care până şi Satana pare a se lepăda în
carte), scriem despre el nu o cronică […], ci un fel de buletin
al urgenţei. […]
Urgenţa motivează şi semnele de exclamare, şi majus-
cularea epitetelor. […]
Poate că dacă ne-ar fi fost dat să citim romanul lui Ion
D. Sîrbu atunci când a fost scris, în întunecimile lui 1985,
225
ne-am fi mirat cu toţii mai puţin de malformaţiile post-
decembriste, am fi fost mai pregătiţi. Nu e însă niciodată
prea târziu : orice diagnostic bine pus oferă şansa unei
terapeutici adecvate, lectura acestui roman putând reprezenta
un prim pas spre re-alcătuirea unui popor. Iar în literatura
noastră, el ar putea ocupa un loc asemănător romanului
Maestrul şi Margareta de Bulgakov, în cea rusă. […]
În „manualul“ nostru de supravieţuire, alături de măr-
turiile de neînlocuit şi de câteva cărţi de ficţiune – rare –,
trebuie să figureze imperativ şi romanul lui Ion D. Sîrbu, ca
un semn al strădaniei de a nu spune „adio“ Europei. Nici
nouă înşine.
Paris, august 1994.
Monica LOVINESCU,
Ion D. Sîrbu, „Adio, Europa !“,
„22“, an. V, nr. 33 (236), 17– 23 august, 1994, p. 15.
Fiu de miner din Valea Jiului, plătind cu mulţi ani de

puşcărie şi cu nenumărate alte persecuţii, revolta sa împotriva
statului proletar, Ion D. Sîrbu a exaltat cu perseverenţă şi
disperare, în prozele sale, intelectualitatea, ca singura valoare
căreia i s-a părut că merită să i se dedice şi al cărei martir a
fost. O intelectualitate nu lipsită de frivolitate, de mito-
manie, de imposturi chiar, însă nedzminţită precum destinul.
Literatura sa, înainte de a se constitui pe bază de observaţie,
se întemeiază pe gândire, o gândire atât de autentică (valabilă
în sine şi pentru sine şi nu servind alte îndemnuri), încât nu
ţine neapărat să fie originală. În calitatea lui de artist, el este
nu numai un martir, ci înainte de orice un clovn, un histrion
al gândirii, gândire totuşi amară, tragică. Dacă destinul
scriitorului Ion D. Sîrbu este absolut intelectual, vocaţia sa
literară este satirică şi de aceea, în tot ce are mai bun, scrisul
său înseamnă despărţire de lume, refuz de a o accepta, de a i
se supune, de a colabora sincer cu ea. Îndreptate contra
societăţii vremurilor în care i-a fost dat să trăiască, prozele
226
cele mai importante ale lui Ion D. Sîrbu n-au fost concepute
pentru a fi concomitent publicate (de unde marea lor liber-
tate expresivă, neîngrădită de vreo cenzură interioară): au
circulat clandestin sau au rămas tăinuite: nuvelele din ciclul
Şoarecele B au apărut la trei decenii după ce au fost scrise, iar
romanul Adio, Europa! a fost lăsat posterităţii. […]
După cum ni se înfăţişează astăzi, în integralitatea ei
restituită, nuvelele din ciclul Şoarecele B formează în opera
lui Ion D. Sîrbu sateliţi precis conturaţi, ce se învârt în jurul
unui centru în uriaşă ebuliţie, incandescent şi aburos: Adio,
Europa!
I. NEGOIȚESCU,
Ion D. Sîrbu, în Scriitori contemporani,
ediție îngrijită de Dan Damaschin, Dacia, 1994, p. 388–389.
Adio, Europa! şi Jurnalul reprezintă suprema (deocam-

dată) răzbunare a libertăţii de spirit autohton pe experimentul
comunist şi hărăzit acestei părţi de lume. Mia de pagini a
acestui roman intitulat iniţial La condition roumaine rezumă
delirant şi ludic o epocă şi-o lume într-un paradoxal şi
copleşitor amestec de Kafka, Ilf şi Petrov, de Nietzsche şi
Gogol, de Caragiale şi Cioran, fiind nu doar oglinda nastrati-
nesc-reflectantă, monstruos-ubuească a fanariotismului ceau-
şist, dar şi o crudă ipostază a esenţei carnavalescului românesc.
Ţesut într-o uriaşă lentoare de Halima, trecută prin
Rabelais-ul lui Bahtin, Suflete moarte, Păcală şi Bulgakov („La
noi, fiind un popor foarte tânăr şi mult timp ocupat, foamea
de poveste e uriaşă“), covorul fermecat pe care pluteşte
Românismul din Adio, Europa! oferă o triplă revelaţie : 1)
consacră un moralist de forţă, dotat ambivalent – cu im-
pulsuri contrarii, însă reciproc stimulatoare şi cu verdictul
invariabil suspendat : vitriolant şi concesiv, coleric şi fleg-
matic, liberal şi conservator, paseist şi liric în fond, dar
arhifabulator în frenezia aluvionărilor de ipostaze ; 2) con-
227
sacră un tip de umor grav, un fel de mistică a îngăduinţei, de
bufonerie a resemnării, de feerie locvace a scepticismului – de
negăsit nici la Cioran, nici la Blaga sau Zarifopol (tipologic
vorbind). […]
În fine, în al treilea rând, Adio, Europa! este o sumă de
situaţii epic-teatral-sociologice de suculenţă realist-absurdă
prin care Isarlâkul (Craiova) devine omphalosul unei Româ-
nii de bâlci fantast, de pitoresc amarnic şi crud până la
visceralizare. O carte unică în literatura noastră, construct
baroc prin excelenţă, aliaj de reflexivitate şi teatralitate, cu
structură scenarială şi poftă aforistică. Eseu tragic şi burlesc,
monolog sapienţial, suită decameronică, labruyèrizând psiho-
logia comunismului „plaqué sur le vivant“-ul neantului
turco-ţigano-valah, Adio, Europa! este un hibrid enorm ce
sfidează orice tentativă de analiză monovalentă.
Dan C. MIHĂILESCU, Singurătatea histrionului (I),
22“, an. VI, nr. 7 (262), 15–21 februarie 1995, p. 15.
Scrisă în amintirea tatălui său, el însuşi expus, ca miner

la Petrila, acestora, cartea [Povestirile petrilene], axată pe fi-
gura zdravănă a acestuia, ar fi putut fi, legând între ele
multele schiţe din cuprins, unul din cele mai zguduitoare
romane din literatura noastră şi nu numai din ea, dacă
episoadele concentrate pe o acţiune continuă nu s-ar fi risipit
pe figuri şi scene disparate. Dar şi aşa, cartea se citeşte de la
un cap la altul fără întrerupere şi pentru că schiţa în sine este
o probă de virtuozitate literară, Gary poate fi numărat, la
antipodul lui Caragiale, ca un al doilea mânuitor cu vervă al
speţei.
Horia STANCA, Gary Sîrbu în amurg,
„Jurnalul literar“, nr. 17–20, iunie, 1995, p. 3–4.
Lupul şi Catedrala, ca şi Adio, Europa!, se încadrează în

subspecia romanului-eseu. Noţiunea, foarte vehiculată în anii
’70 de criticii noştri cei mai de prestigiu, avea atunci menirea
228
de a salva, printr-un demers teoretic, neputinţa epică a lui Al.
Ivasiuc. Abia cu Ion D. Sîrbu specia îşi câştigă drept de cetate
în literatura română : este vorba de o naraţiune în care
personajele şi faptele lor ilustrează o concepţie filosofică,
sociologică şi politică ferm articulată, în care dezbaterea de
idei (de tipul dialogului platonic) este forma cea mai frec-
ventă de comunicare între personaje, în care nu evoluează
oameni de ficţiune, ci idei întrupate.
Roxana SORESCU, Romanul parabolic,
„Luceafărul“, nr. 32 (241), serie nouă,
miercuri, 20 septembrie 1995, p. 5.
Romanul Lupul şi Catedrala aparţine vastei şi atât de

preţuitei, la noi, în deceniile şapte, opt şi chiar nouă, lite-
raturi despre anii ’50, al cărei punct final îl reprezintă. […]
Ca în toată opera sa, scriitorul este, şi aici, cumplit de
sincer, sinucigaş de cinstit. […] Ca roman politic, Lupul şi
Catedrala e ireproşabil în planul obiectivităţii istorice. Căci el
evocă nu numai „dezgheţul“ (prea puţin resimţit în Româ-
nia) de la începutul anului 1956, ci şi „îngheţul“ (acesta, în
schimb, din plin simţit în ţara noastră) de la sfârşitul
aceluiaşi an. […]
Cu toate scăderile sale, ce pot da impresia falsă totuşi a
pericolului de scufundare, romanul încărcat până la refuz ca
un şlep […] dovedeşte că Ion D. Sîrbu şi-a cântărit în mod
exact manuscrisele ; Lupul şi Catedrala face parte într-adevăr
din cărţile sale „grele“ !
Valeriu CRISTEA,
Romanul politic la umbra deasă a mitului,
„Caiete Critice“, nr. 10–12 (95–97)/1995, p. 16–23.
Moralitatea lui adevărată era cultura. În rest, nu mai

conta aproape nimic. A, ba da, românismul. Unul inteligent,
tonic şi chiar ironic. La el – se lăuda că-i un amestec de sânge
din care doar pieile roşii lipsesc – românismul e un triumf al
229
genei şi, iată, al culturii. Tinereţea îi fusese binecuvântată de
Lucian Blaga. Va fi avut deci revelaţia că spaţiul românesc
este, în mod fatal şi providenţial, spaţiul fiinţei sale spirituale.
[…]
Ion D. Sîrbu […] a fost, pentru Craiova, ceea ce fusese
în secolul trecut ardeleanul Ion Maiorescu. Pare deosebit de
îndrăzneţ ceea ce afirm, mai ales dacă avem în vedere că, în
aceeaşi perioadă, se înfiinţase în capitala Olteniei o univer-
sitate, la care nici nu se punea problema să fie chemat. Dar,
cum, la Cluj, influenţa lui Blaga, şi el în afara universităţii,
era profundă, chiar copleşitoare, tot aşa, la Craiova, prezenţa
lui Ion D. Sîrbu, fie şi doar prin conferinţele de la teatru ori
prin emulaţia ce-o stârnea în cercurile pe care le patrona, a
fost „descălecătoare“.
Grigore T. POP,
Moralitatea lui adevărată era cultura,
Ion D. Sîrbu a fost de departe cea mai originală figură,

poate şi cea mai ageră minte, a acestui grup [Cercul Literar
de la Sibiu, n. edit.] de tinere, sclipitoare talente, timpuriu
afirmate. […]
Puterea inteligenţei lui era tăioasă, pătrunzătoare. Apriga
lui sagacitate, umorul acid, supleţea lui oţelită de spadasin al
verbului ne fascina. Nimerea întotdeauna cuiul în cap, cu o
luciditate fără greş. Însă, ca unei lame prea fin ascuţite, a
cărei incizie deviază câteodată, i se întâmpla şi lui să emită
uneori judecăţi de valoare pripite, gustate de dragul hazului,
ce ne făcea să râdem mult şi fără oprelişti. […]
Avea prea multă personalitate, prea multă inteligenţă,
prea multe idei – şi ideile pot fi oricând suspecte – pentru a i
se ierta disidenţa ideologică. În turma obedienţilor, el figura
ca oaia neagră, pierdută. Poate că el confundase idealul
politic cu pragmatismul politic al epocii, neacceptând
deosebirile ce inevitabil le separau. Se simţea prizonierul unui
230
angrenaj istoric, ce li se părea unora ireversibil şi al cărui
sfârşit n-a mai apucat să-l vadă.
A crezut cu cerbicie şi onestitate în adevărul lui şi a
înfruntat cu neînduplecare adversităţile, aversiunile ce le
stârnea.
Viorica GUY MARICA,
Un portret plauzibil,
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, […], jurnal autobio-

grafic, cutremurător prin viziune şi sinceritate, prin premo-
niţii tulburătoare şi profunde reflecţii filosofice, estetice şi
morale, [este] poate cea mai complexă şi mai valoroasă operă
a sa, în care marele cărturar s-a întrecut pe sine. […]
Titlul acestui jurnal este şocant în măsură a ne provoca
perplexitate, dar plin de grele şi tulburătoare semnificaţii. Nu
este vorba de un calambur, de un simplu joc de cuvinte, ci de
un paradox existenţial. Ion D. Sîrbu a scris această carte cu
convingerea, mărturisită, că – datorită conţinutului ei – nu va
putea vedea lumina tiparului, că va rămâne, multă vreme, o
carte de sertar : „…niciodată, într-un viitor previzibil, aceste
mărgele pe aţă nu vor putea vedea lumina tiparului [s.a.]“. […]
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a fost redactat de Ion
D. Sîrbu între anii 1983 şi 1989, în paralel cu romanele
Lupul şi Catedrala, Adio, Europa! şi Dansul Ursului. Dar, Ion
D. Sîrbu n-a scris acest jurnal ca să se deconecteze, în timp ce
lucra – „ca un condamnat la moarte“ – la romanele sale.
Aceste „exerciţii de luciditate“ – cum le numeşte autorul
– au fost scrise din disperare şi revoltă, cu furie şi resemnare,
în acelaşi timp, pentru a-şi păstra libertatea interioară şi inte-
gritatea conştiinţei. Marcat de izolare şi singurătate, ca un
Robinson pe insula pustie, autorul şi-a notat propriile-i
gânduri şi obsesii zilnice, cu o maximă sinceritate, sub forma
unor glosse şi microeseuri, reflecţii şi aforisme, dialoguri cu
personaje reale sau imaginare. Jurnalul apare şi ca o pregătire
231
pentru trecerea Styxului, presentimentul morţii devenind tot
mai accentuat de la o vreme. Jurnalul lui Ion D. Sîrbu are
substanţă epică. De altfel, autorul n-a ezitat să-l declare, la un
moment dat, „roman politic“, ceea ce şi este, în bună mă-
sură, o cronică nu mai puţin cutremurătoare decât Arhipe-
lagul Gulag, celebrul roman al lui Soljeniţîn.
Ovidiu GHIDIRMIC,
Ion D. Sîrbu și lupta cu absurdul,
„Roman pentru copii şi bunici“, Dansul Ursului

constituie, într-adevăr, o punte de comunicare între aceste
două vârste, o (amară) lecţie despre viaţă dată de Gary,
măgarul pensionar şi moralist, dar el este, în acelaşi timp, un
roman al temelor fundamentale : iubire şi ură, adevăr şi
minciună, liberate şi sclavie… Întreg poporul român era, în
anul apariţiei acestui roman (1988), prins în „capcana de
moarte a istoriei“, alegoria temniţei făcând din Dansul
Ursului – după cum o afirmă prozatorul însuşi în corespon-
denţa purtată cu Viorica Guy Marica – „un roman despre
puşcărie, despre éternel retour-ul puşcăriei“ şi despre „la con-
dition roumaine“.
Există cărţi uscate şi cărţi fertile. Făcând parte din ultima
categorie, Dansul Ursului este, prin frumuseţea construcţiei
narative (închegată, din elemente aparent disparate, într-un
neaşteptat de viu mozaic), prin profunzimea simbolică şi rafi-
namentul ideatic, prin umorul cuceritor […] şi adevărata
virtuozitate dovedită în „producerea“ aforismelor, prin înseşi
temele abordate (ca şi prin „rezolvarea“ estetică a acestora),
una dintre acele rare cărţi care îşi îmbogăţesc, cu adevărat
cititorii.
Daniel CRISTEA-ENACHE,
Ursiada,
232
[…] Şi dipticul Adio, Europa! şi Jurnalul unui jurnalist
fără jurnal şi, recent, Lupul şi Catedrala […] se vor analize
caustice, construite pe model autobiografic. Mai exact, sub
haina ficţiunii sarcastice, descoperim eseul moral, ferit de
uscăciune, cu farmec epic, radiografiind patologia puterii.
Eruditul scriitor trăieşte „în emisfera singurătăţii“ şi studiile
sale „nordice“ […] dezvoltă o viziune filosofică, hrănită
copios de o „memorie reacţionară“. Avem de-a face cu o
proză de rafinată observaţie morală, slujită de un lexic
„fanariot“, cu o excelentă pictură a moravurilor provinciale,
trezind resursele comicului. […]
Cărţile sale ultime (Jurnalul…, romanele sau corespon-
denţa) constituie un corpus unitar, împingând modelul auto-
biografic în spaţiul romanului parabolic, acolo unde cărturari
inutili (precum buiacul Candid-Desideriu sau, în Lupul şi
catedrala, un biet inginer insomniac) sunt ghiftuiţi cu idei,
dar goliţi de nădejdi. […]
Cărţile sale sunt o maladivă meditaţie, contrapunând
conştiinţa istorică celei politice şi vorbind, dincolo de epicul
străveziu, tocmai despre raportarea noastră la Istorie, plim-
bându-ne în spaţiul valorilor arhetipale. […]
Concluziv, vom spune că romanele lui Ion D. Sîrbu
denunţă vehement năravurile şi moravurile unei epoci şi, mai
ales, patologia puterii. […]
Culminând cu acest puternic roman parabolic, Lupul şi
Catedrala, palmaresul său impune şi obligă la o rejudecare a
clasamentelor […]. Dincolo însă de prefacerile hărţii literare
(ca proces igienic, absolut trebuincios metabolismului
cultural), vom nota, pe urmele lui Eugen Simion, că aceste
cărţi disperate sunt, de fapt, testamentul unui martor care,
chiar plecând dintre noi, nu vrea să tacă. Pentru Ion D. Sîrbu
a început o glorioasă carieră postumă.
Adrian Dinu RACHIERU,
O victorie postumă,
„Caiete critice“, nr. 10–12 (95–97)/1995, p. 201–203.
233
Ion D. Sîrbu obişnuia să repete, în corespondenţă şi în
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal : „Nu vreau să scriu altfel
decât colegii mei – vreau să scriu despre altceva.“ […] Şi
totuşi, Ion D. Sîrbu a scris nu numai despre altceva, ci şi altfel
decât colegii săi de breaslă. Într-atât de altfel, încât Gary
poate fi uşor identificat, fie şi după o singură pagină sau chiar
frază de-a sa. El a scris altfel ca modalitate artistică (v. Pro-
priile sale referiri la romanul Adio, Europa!, apropiat de
Apuleius, Swift, Voltaire, Hašek, Ilf şi Petrov ş.a.) şi totodată
din punct de vedere stilistic. […] În proză, corespondenţă,
jurnal, Ion D. Sîrbu foloseşte din abundenţă paradoxul, pa-
rafraza, jocul de cuvinte, anacronismul, automatismul ş.a. El
creează noi cuvinte, după modelul limbilor aglutinante. […]
Cucerind Limba Română şi lăsându-se cucerit de ea,
făcând din ea o adevărată religie, „orfanul de limbă maternă“,
Ion D. Sîrbu devine, prin toate scrierile sale, un adevărat
performer al exprimării. Epitetul umoristic, adesea foarte
politizat, derivat din substantivul propriu – epitet exploziv,
eclatant prin noutate, prin surpriză – reprezintă doar unul
din mijloacele acestei performanţe.
Valeriu CRISTEA, Epitetul exploziv,
[…] Ion D. Sîrbu a realizat, cu mare măiestrie, în toate

scrierile sale, un natural al relaţiilor, care nu impune desluşiri
regionale. Scrisul lui Ion D. Sîrbu, atât cel din jurnale, cât şi
cel din proză şi teatru, are simplitatea adevărului care du-
rează. […]
Acesta e secretul literaturii lui Ion D. Sîrbu : aduce o
mare literatură tradusă în româneşt ! Cred că aşa ar trebui să
definim originalitatea, ca pe ceva nou, care vine pe un fond
de sublimă aşteptare.
Un alt lucru important în Jurnalul său e referinţa.
Autorii selectaţi, dar mai ales citatele, sunt de patrimoniu.
Cunoscutul proverb poate fi spus şi aşa : spune-mi ce citezi,
234
ca să-ţi spun cine eşti. A zice despre Ion D. Sîrbu că e un
erudit înseamnă a zice foarte puţin. El nu reia decât gândire
asimilată, din aria preocupărilor filosofice şi morale. Socot că
aceasta este marca literaturii lui Ion D. Sîrbu : intensa
vibraţie morală, convingerea că viaţa merită a fi trăită într-un
singur chip, sub imperiul unor principii care, cu trecerea
timpului, îşi consolidează lucrarea.
Tudor OCTAVIAN, Literatura de întâmpinare,
„România liberă“, serie nouă,
nr. 1802, vineri, 1 martie 1996, p. 2.
Importanţa scriitorului Ion D. Sîrbu constituie, neîn-

doielnic, o revelaţie a perioadei de după 1989. Doar tolerat
până atunci, ţinut într-o carantină politică ce l-a împiedicat a
se exprima pe deplin şi a-şi publica cele mai de seamă scrieri,
acesta ne impresionează, azi, prin fuziunea actualităţii cu
semnificaţia, a mărturiei cu substanţa. […] Documentând
asupra unei epoci mizerabile, a cărei victimă de lux a fost,
I. D. Sîrbu creează în contul ei, obţinând o revanşă specifică.
Astfel producţia sa sintetică devine imună la acuzaţiile ce se
aduc documentului că ar fi prozaic, plat, şi creaţiei că ar fi o
curată ficţiune, o scornire. Autorul surghiunit la Craiova
contrazice şi teza potrivit căreia – pornindu-se îndeobşte de
la cazul Stendhal – ar fi nevoie de un timp îndelungat spre a
asimila în arta scrisului o noutate istorică bruscă. Romanele,
jurnalele, corespondenţa sa izvorăsc, convingător şi întu-
necat, din chiar inima experienţelor totalitarismului, aflat în
pragul dezintegrării printr-o acumulare insuportabilă de
monstruozităţi, le înregistrează penetrant şi transfigurator în
aşa fel încât ele pot fi cunoscute nu doar de ochiul istoric,
curios de exactităţile realului, cât şi de cel contemplativ,
curios de moralităţi şi de frumuseţe.
Gheorghe GRIGURCU,
Un „atlet al mizeriei“, „România literară“, an. XXIX,
nr. 12, 27 martie – 3 aprilie 1996, p. 5.
235
Cazul Ion D. Sîrbu este unul exemplar : după 1989
ne-am trezit faţă în faţă cu o operă şi o biografie de mare
scriitor ieşite „ca din pământ“. Dacă Luntrea lui Charon a lui
Lucian Blaga ori Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt
erau oarecum previzibile, autorii fiind deja clasicizaţi ca
spirite insurgente în câmpul conştiinţei culturale româneşti,
Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Traversarea
cortinei ori Lupul şi catedrala au explodat pur şi simplu
asemeni unei mine îngropate în vremea războiului de un
luptător singuratic, un luptător alungat din toate taberele,
într-un loc plasat în afara câmpului de mine înregistrat pe
hărţi.
În acest sens apariţia lui Ion D. Sîrbu este exemplară nu
doar pentru ceea ce se numeşte literatură de sertar, ci ne
aflăm în faţa unui caz de biografie de sertar. Spun asta pentru
că operele majore ale scriitorului sunt în bună parte, în
partea lor zguduitoare, autobiografia unei conştiinţe.
Ion MUREŞAN,
Biografia de sertar sau Gary şi Bunul Dumnezeu,
(„Tribuna“, serie nouă, an. VIII,
nr. 19 (2191), 9–15 mai 1996, p. 11.
Ca şi romanul Adio, Europa!, volumul lui Ion D. Sîrbu

Şoarecele B şi alte povestiri (reeditat la Humanitas) arată un
remarcabil stilist, un prozator pentru care limba română, în
diferite registre de utilizare, nu mai prezintă secrete.
Autorul o modulează fără efort, trecând de la limbajul
comun la jargonul filosofic ori ştiinţific, de la expresia neaoşă
la neologismul „internaţionalist“, totul într-un debit formi-
dabil. Povestirile lui sunt eşantioane de stil, mostre de înde-
mânare lexicală şi discursivă. Există un nivel la care perso-
najele se mişcă, se străduiesc, se agită şi îşi vorbesc; şi un
altul, mai înalt, de la care o forţă implacabilă se exercită şi le
striveşte. Cititorul vede simultan scena şi culisele, actanţii şi
regizorul, zbaterea protagonistului în plasa ce-l strânge şi mai
236
tare, până la desfigurare. Bivoliţele, nuvelă cu turnură cine-
matografică, îşi trece eroul printr-o succesiune de întâmplări
pe circuitul birocratic, ducându-l la marginea nebuniei şi
transformându-l, la final, într-o adevărată epavă umană.
Dezvoltarea serială a acestei involuţii e făcută cu minuţie,
fără exagerări ce ar fi putut dezechilibra construcţia narativă.
De o exactitate aproape matematică este decupajul parabolic
din Şoarecele B, în care un profesor de psihologie experi-
mentală îşi pune toată voinţa în efectuarea unui experiment
ce urmează să dovedească logica fără cusur a colaborării.
Fronius este cât pe-aci să răstoarne teoria lui Darwin : şoa-
recele A şi şoarecele B, forţaţi, dresaţi, reuşesc să se abţină
alternativ, ajutându-se reciproc în consumarea râvnitului caş-
caval. Minunea însă durează puţin. Corecţia naturii nu se
poate face. Şoarecele A, mai puţin inteligent, dar mai
puternic, va ajunge să-şi exploateze tovarăşul rozător, trans-
formându-l în sclavul său.
Comunismul ipocrit şi capitalismul sălbatic sunt,
amândouă, ţinte pentru Ion D. Sîrbu : ca expresii viciate şi
vicioase ale Sistemului social construit de om.
Daniel CRISTEA-ENACHE, Șoarecele B,
„Evenimentul Zilei“, miercuri, 17 iunie 2009.
Ion D. Sîrbu ! Utopicul socialist blagian, dulce com-

pătimitor al minerilor mitologici, erudit bufon metafizic,
patriot mutilat sufleteşte, vajnic lup singuratic! Un Lear
visând la Prospero, hărţuit de o Securitate faţă de care
Caliban făcea dulce figură de... junghi intercostal.
Bufonul Gary ! Poate cea mai spectaculoasă apariţie a
epistolarului şi diarismului românesc după 1989, vecin de
vitalism cu Petre Pandrea şi Ion Negoiţescu. Omul al cărui
dosar de urmărire informativă face parte în chip dramatic din
însăşi opera sa !
237
Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau
Noica, DUI-ul lui Gary Sîrbu este o capodoperă de supra-
realism ubuesc şi grotesc gogolian, de (inutilă) inventivitate
diabolică şi caricatură jalnică.
Supremul triumf, fie şi postum, al victimei : urmăritorii
i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune hipnotică.
Dan C. MIHĂILESCU,
Text pe coperta volumului Zidul de sticlă.
Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, de Clara Mareș,
București, Curtea Veche, 2011.
Timp de trei zile, cât am stat la pat atins de o viroză

puternică, am citit Poveşti Petrilene de Ion D. Sîrbu, volum
primit de la Ion Barbu.
Am rămas fascinat de scriitura sa.
De mult nu am mai sărutat o carte sau nu am mai
lăcrimat la felul de a povesti. […]
Prima dată despre Ion D. Sîrbu [mi-a vorbit] Suzana
Fântânariu care era fascinată de personalitatea acestui mare
scriitor.
La fel era şi poetul George Gavriluţiu care, mai demult,
mi-a tot vorbit de el.
În 2012, timp de-o lună, am făcut aproximativ 1500 de
portrete de scriitori.
Marea bucurie a fost că i-am făcut un portret chiar
bun şi lui Ion D. Sârbu.
Ce mică e lumea…
S-a mutat Parisul la Petrila!
MURIVALE,
Ion D. Sîrbu și poveștile sale petrilene,

Facebook, 31.01.2015. 89
238
CUPRINS
Nota editorului // 5
Notă biobibliografică // 7
„ÎN LOC DE TESTAMENT“ // 23
Să nu uit… // 25
Dansul Ursului (finalul) // 35
ULTIMELE SCRISORI CĂTRE… // 37
[1] Horia Stanca // 39
[2] Viorica Guy Marica // 40
[3] Mariana Şora // 41
[4] Viorica şi Demetra Guy Marica // 43
[6] Familia Guy Marica // 48
[7] Maria Graciov // 49
[8] Alexandru Paleologu // 50
[9] Liviu Martinescu // 54
[10] Lucian Giurchescu // 54
[11] Mina Maxim // 58
[12] Elisabeta şi Alexandru Pop // 58
[13] Jiřího Našince // 59
[15] Delia Cotruş // 63
239
[16] Victor Moldovan // 66
[17] Olga Caba // 67
[19] Karin Patrusch Dorn // 76
[21] Ladislau şi Lili Steiner // 83
[22] Dorina Al-George // 87
[23] Maria Graciov // 89
[26] Viorica şi Demetra Guy Marica // 97
[28] Ştefan Aug. Doinaş // 100
[31] Lucian Giurchescu // 106
[37] Jiřího Našince // 121
[38] Caba şi Erik Tecău // 122
[39] Virgil Nemoianu // 124
[41] Elisabeta şi Alexandru Pop // 129
[42] David Prodan // 129
INTERVIU
„Eu l-am văzut pe Blaga plângând…“ // 133
„DIN CAIETELE ROBULUI DEZIDERIU“ // 173
„Caietul VI“ // 175
240
„Caietul VII“ // 207
ANEXE // 213
Virgil Nemoianu către Ion D. Sîrbu // 215
Elisabeta Sîrbu către Virgil Nemoianu // 217
REFERINŢE CRITICE // 219
241

Ultimele Bun

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ultimele Bun

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ION D.

Volumul de față reunește scrisori și texte, pe care

Născut la 28 iunie 1919, în „Petrila – Valea Jiului“.

„În clipa ultimă, eu care

Să nu uit că, în afară de inteligenţa legată de me-

Când răsări luna, fără să se uite spre geamul

Craiova, 23 Nov[embrie] 1988

îţi scriu din Spitalul Nr. 1, secţia de chirurgie.

Craiova, 24 Nov[embrie] 1988

îţi scriu scurt şi în mare grabă. Sunt internat de

2 Dec[embrie] 1988 – Craiova, Spital 1,

– sunt cam de două săptămâni internat aici ; în 26

Craiova, 9 Decembrie 1988

(iartă-mi valahizarea numelui tău, am un personaj

Aici doarme Brad Ilie,

Craiova, 19 Dec[embrie] 1988

ţi-am scris din spital (eram încă sub şoc – foarte

Craiova, 20 Dec[embrie] 1988

Voi să nu fiţi supăraţi pe mine, acest R., pe care l-

Craiova, 20 Dec[embrie] 1988

Aşteptăm nişte injecţii (citostatice) de la Bucu-

Craiova, 21 Dec[embrie] 1988

Tânărul care îţi aduce această scrisoare se numeşte

crezut că voi fi un bun retor de catedră : de 15 ani,

Craiova, 23 Dec[embrie] 1988

Craiova, 23 Dec[embrie] 1988

Din iunie, nu am mai primit niciun semn de la

Craiova, 23 Decembrie 1988

Craiova, 25 Dec[embrie] ’988

Vă mulţumesc pentru gândurile şi urările bune,

Craiova, 29 Dec[embrie] 1988

I-am scris Lidiei, informînd-o în legătură cu

Craiova, 31 Dec[embrie] 1988

A fost la mine în vizită nepoata noastră Monica :

Craiova, 11 Ianuarie 1989

A picat bine scrisoarea ta, stătusem toată ziua la

Craiova, 14 Ianuarie 1989 1

– Nu fi speriată, sunt un bătrân soldat, încercat

– am primit deodată, ieri, scrisorile tale de la

Craiova, 5 Februarie 1989

Aproape deodată am primit şi felicitarea ta de

Mi se rupe inima pentru câte trebuie să îndure

Craiova, 7 Februarie 1989

Am fost de-a dreptul fericit primind rândurile

Craiova, 14 Febr[uarie] 1989

– m-a bântuit gândul să-ţi trimit câteva kilograme

Ştiu că eşti foarte ocupată, simt telepatic muntele

Craiova, 22 febr[uarie] 1989

cu dragoste – şi un pic de melancolie est-

Craiova, 12 Martie 1989

Am pe masă – picat din Cer – volumul 1 tău

Ţi-am trimis acum câteva zile o scrisoare lungă,

Craiova, 5 Aprilie 1989

(Scriu mai uşor cu maşina, hârtia asta suge cer-

– nu te-am uitat, mi-e dor de tine. Dar sunt

Ledeanu şi Marius Ghica. „Cronologie“, „Valéry şi România“

Craiova, 12 aprilie 1989

Pur şi simplu am plâns. Am primit ieri anunţul

Craiova, 17 Aprilie 1989

Nu sunt nici ingrat, nici uituc : am avut de trecut

Craiova, 18 Aprilie 1989

– Să nu-ţi închipui, frate, că „boala“ pe care o am

Craiova, 19 Aprilie 1989

Fac injecţii cu Bleomicină, un citostatic japonez