O carte în răspăr

Andrei Simuţ, Calvarium, Timişoara, 2009, Editura Bastion,

colecţia Gordium, 412 p.

Sigur, niciodată nu poţi să ştii de unde sare iepurele,

iar iepurele sigur că – odată şi-odată ! – sare de unde nici
nu te aştepţi ! Aşa, ca să mai zdruncine certitudini
anchilozate prematur şi nejustificat, rutine de previzibilitate
discutabile. Un exemplu recent: un succes, o victorie, chiar,
a „textualismului“, vine de la cine nu te aştepţi. De la un
tânăr. Nu de la vreunul din cincuagenarii cvasi-sexagenari
care sunt ţinuţi (dar... mai sunt ?) să reprezinte, peste mode
şi timp, „optzecismul“ , acea bête noire a „tinerei critici“
(care nu e de fapt tânără, fireşte, ci matură: e critica activă,
de azi...), detestat din principiu, ca desuet, până-ntr-atâta
încât am început să ne obişnuim cu „ticul“-scuză al unor
comentatori, în cazul examinării unor cărţi cât de cât bune,
scrise de optzecişti sau asimilaţi, cărora li se recunosc
virtuţile după o precizare de genul: „Deşi optzecist şi
textualist, autorul reuşeşte totuşi...“ , ori: „E tot ce poate fi
dat mai bun de un optzecist textualist...“ etc.
Adevărul este că, rigidizat şi „partiţionat“ de
progresele teoriei literare aplicate la producţia literară
naţională mai mult sau mai puţin recentă şi, totodată, de
afilierea oarecum partizană (desigur legitimă, de opţiune
estetică sinceră, „generaţionistă“), comentariul – şi
receptarea obştească, în urma lui – sunt păgubitor
simplificate.
Textualismul a devenit o sperietoare, un „personaj
negativ“ (un bad guy din filmele de acţiune americane…),
un factor menit să compromită din oficiu o carte. Sigur, se
acceptă că unii scriitori, fie ei chiar optzecişti, au dat,
practicându-l în diferite chipuri, opere remarcabile (de
pildă excelenta Pupa russa, a regretatului Gheorghe
Crăciun, admirată cvasi-unanim, cel puţin în declaraţii…),
dar aşa, în general, „textualismul“ de orice fel e repudiat, e
menit rolului de „exemplu negativ“ („aşa nu !“), nu (ne mai)
place, e „câh!“ (sau, chiar, „bu-hu-hu !“).
Mod de a vedea lucrurile care se vădeşte, totuşi,
pripit şi tranşant fără supleţe, şi de aceea păgubos, în
ultimă analiză.
 Bineînţeles că opţiunile estetice ale prozatorilor – fie
ele declarate, explicitate prin manifeste ori eseuri de
autocomentariu, fie implicite, depistabile prin examinarea
directă a operelor – au evoluat simţitor şi destul de
accelerat în ultimele circa două decenii.
Ştim prea bine că, de pildă, în proză, după ce a doua
jumătate a anilor nouăzeci părea să fie epoca de înflorire a
unui anumit fel de roman „apocaliptic“, „marele“ roman
postmodernist apocaliptic, eshatologic, milenarist, clădit
prin recurs la motivele ori „miturile“ enigmei, conspiraţiei
oculte, catastrofei etc., roman eventual „pynchonian“, cu
obiective ambiţioase, vizând în fond sondarea rosturilor
ultime ale existentului şi propunând o revelaţie majoră, un
fel de „mântuire“ literară (dar opera copios cu
carnavalescul, fantasticul, fabulosul, apocalipticul,
deriziunea tragică şi tragismul derizoriu), dar ne amintim şi
că acel moment de strălucire s-a istovit destul de curând şi
că, tot cam pe atunci, ori imediat după aceea, pe la
începutul anilor două mii, am fost martori la un anumit
boom al biografismului frust minimalist, mizerabilist,
decepţionist, deprimist, eventual neo-expresionist şi neo-
autentist, cu aplecare către tematica „scandaloasă“
inabordabilă înainte de 1990 (sexualitate explicită,
marginalitate socială, delicvenţă, toxicomanie etc.),
fenomen care se află, acum, la rândul lui, în reflux, în prim
planul actualităţii editoriale coagulându-se, încă incert, noi
tendinţe şi formule, toate acestea pe fondul persistenţei
ivirii, cu o regularitate oarecum constantă, a unor scrieri –
uneori notabile, şi chiar remarcabile – ţinând de modalităţi
de scriitură, de viziuni şi de opţiuni estetice presupus
perimate şi „depăşite“. Trebuie observat că, în ultimii
câţiva ani, cărţile efectiv „de raftul întâi“, efectiv foarte
bune, unanim remarcate, recunoscute şi gustate – dincolo
de ori în pofida posibilelor fidelităţi partizan-mediatic-
comerciale perturbatoare de ierarhii… – nu sunt emanaţia
vreunei grupări scriitoriceşti „organizate“ militant, cu
manifest şi reţetar unic, cu avânt programatic şi planificat,
ci (cu toate că prezintă nu puţine însuşiri şi ingrediente
comune, respirând, toate, un fel de „aer de familie“ pe-atât
de greu de fixat şi etichetat în două vorbe, pe cât e de
evident şi încântător) înfăptuiri ale unor, mai degrabă,
„franctirori“ de mare talent: Degete mici, Asediul Vienei,
Maşa şi extraterestrul, Cristina domestica, Cine adoarme
ultimul, Fantoma din moară… Calitatea acestor minunate
cărţi de, hm !, început de mileniu a fost pusă uneori pe
seama aşa-zisei renaşteri a povestirii, ori a poveştii, Ceea
ce desigur adevărat, însă, după cum am remarcat-o cu alt
prilej, e cumva incomplet, pentru că, …există povestire şi
povestire.
Ce se poate desprinde, ori reţine din toate acestea ?
Lucruri în principiu de mult şi de toţi cunoscute, iar în
practică adesea, şi de mulţi uitate. Că, de pildă, în cadrul
oricărei „formule“ de creaţie există exemple de cărţi
proaste şi de cărţi bune, iar „formulele“ diferite nu se
succedă etanş, ci coexistă, interferează, confluează, se
suprapun. Că nu apartenenţa ori afilierea unei anumite
cărţi la o formulă sau la un curent literar, la o tendinţă ori o
viziune anume (fie acestea eventual perimate ori în
„pierdere de viteză“, ori, dimpotrivă, decretate ultra-cool şi
aflate în avanscena interesului mediatic al momentului), îi
garantează automat valoarea ori îi explică, integral şi
exclusiv, lipsa de valoare şi hibele.
Ei, dar dacă aşa stau lucrurile, de ce am adus vorba,
ceva mai sus, de textualism şi de o recentă reuşită a
acestuia ? Bun, să zicem că din oarecare comoditate, deşi
recursul la respectivul cuvânt nu mi se pare nepotrivit.
Bineînţeles că „textualismul“ militant şi ofensiv, ca
vârf de lance al înnoirii literare, e, demult, desuet, la noi şi
nu numai la noi, fireşte.
Bineînţeles că însăşi noţiunea de „textualism“ cu
toată amploarea şi vigoarea dezbaterilor pe care le-a
alimentat, a rămas, la urma urmei, destul de vagă (aşa
cum s-a întâmplat, mai încoace, cu „postmodernismul“),
păstrând o mare doză de elasticitate, plasându-se, oricum,
foarte departe de ipostaza unui reţetar limitat şi imuabil.
Aşadar, dat fiind că a rămas un concept oarecum flou
– în pofida, dacă nu chiar din cauza excesului de dezbatere
– , nu mă voi crampona de el şi nu-l voi invoca în mod
dogmatic. Atrag doar atenţia că romanul lui Andrei Simuţ
Calvarium e o carte dominată de, construită prin etc., în
mod marcat şi evident, de construirea textului ( a
Textului…), şi care întrupează o „textuare“ asupra textului,
un text despre text, formal vorbind, un text-Ouroboros şi
autotelic. Dar şi, totodată, o carte „prietenoasă“, lizibilă
(adică atrăgătoare, solicitant-captivantă). Şi gratifiantă,
chiar şi pentru cititorii non-teoreticieni. Şi, pe scurt spus, o
carte bună ! (Aha, „carte bună“, alt termen flou, nu-i aşa,
chiar dacă frecvent folosit, dar chiar că nu acum avem a-l
limpezi până în pânzele albe: e bună, ce mai !)
E bună, fără nici o îndoială, dar contravine, la prima
vedere, aşteptărilor de lectură „standard“ actuale, aşa cum
sunt formatate ele de realităţile zilei (epocii…) şi ghidate
(respectiv „călăuzite“ parcă uneori prea viguros, cu accente
de voluntarism, la limita manipulării) de străduinţele
discursului exegetic „recent“, dotat deseori cu o marcată
tentă comercial-mediatică (specifică, desigur, nu „vulgară“,
ci elegantă, dar…fermă).
După cum ni se tot spune, în ultima vreme, cărţile
menite succesului, demne de a fi citite, ar trebui să se
distingă prin lizibilitate imediată şi lesnicioasă, epic
consistent şi clar, minimalism stilistic şi transparenţă a
procedeelor (dar se admite, totuşi, ca „sortiment“ precis
definit, şi calofilia meşteşugul exprimării „frumoase“ şi
încântătoare, admirat ca atare, indiferent de natura şi
impactul „subiectului tratat“…), precum şi, pe de altă parte,
heteronimie pronunţată, sub diferite raporturi, a factorilor
de interes, tematică mai mult sau mai puţin senzaţională
(exotism geografic, social, cronologic etc.), „rebeliune“ şi
caracter underground (de altfel, fie vorba între noi,
convenţionalizate până la a fi devenit neo-conformisme !),
„mărturii“ politice, carcerale, de război etc., dezvăluiri şi
demascări de tot felul, marginalitate, decepţionism şi
deprimism, ori, dimpotrivă, banalitate liniştitor mic-
burgheză etc.
Într-un cuvânt, cărţi limpede (sau, măcar, „frumos“)
scrise, uşor de parcurs, clare sub raportul mesajului,
atractive prin exotismul sau prin caracterul scandalos ori
anodin al „conţinutului“, ori prin interesul documentar ori
testimonial.
Ei bine, cartea lui Andrei Simuţ nu prea corespunde
acestor cerinţe. E în răspăr faţă de cuviinţele zilei. Prezintă,
la prima vedere, aspectul aşa-zis morocănos, depreciat prin
reacţie la supralicitările din trecut, căzut în dizgraţie, al
cărţii de proză serioase şi profunde, moderniste (horribile
dictu ! ) ori serios postmoderniste (iarăşi, horribile dictu !).
 Ba chiar, de la primele pagini, pare să se racordeze la
tradiţia unor procedări mai vechi, şi prin definiţie „minore“,
pe deasupra, de pildă a prozelor sentimental-romanţios-
narcisist autobiografice „studenţeşti“, adică a amintirilor
din studenţie, deghizate, prin minime ajustări, în ficţiune
(cum ar fi, de pildă, cele câteva nuvelete estudiantin-
sentimentalist-tânguitoare ale lui Pavel Dan, de altfel cele
mai palide şi perisabile dintre scrierile lui, dar şi atâtea alte
mărunte, chiar dacă uneori relativ voluminoase, exerciţii
literare juvenile, retrospective romanţate ale „vieţii de
student“ etc. din diferite epoci…). Aşa s-ar putea bănui, dar
numai o clipă: continuarea lecturii risipeşte orice temere în
sensul respectiv, iar cititorul se convinge repede că se află
în faţa cărţii unui scriitor adevărat, deja matur, în ciuda
vârstei sale tinere, deloc „debutant“ (şi nici nu este un
debutant, Andrei Simuţ: acesta este primul lui roman, dar
nu prima lui carte, este cunoscut ca eseist şi critic
înzestrat…), iar tematica „brută“ a textului (aşa-zicând
„viaţa de student“) nu este decât, ca să zicem aşa,
„materia“ referenţială (am putea zice: „întâmplătoare“…)
asupra căreia autorul şi-a executat – în bună parte, nu
exclusiv – operaţiunea, cum frumos zicea guru-ul optzecist
Gheorghe Iova, de „textuare“.
Asta nu înseamnă că dl Andrei Simuţ se arată ar fi
vreun fanatic ori zelos succesor deliberat al „optzecismului“
prozastic şi aşa mai departe. Ţin însă să subliniez că este
unul dintre cei care ne demonstrează, practic, că nu toţi
scriitorii activi astăzi, şi, mai ales, că nu toţi „tinerii“
(vorbesc de tinerii adevăraţi, de vârste în jur de 30 de ani,
nu de eternii tinerei optzecişti…) scriu conform reţetelor şi
strategiilor aşa-zis actuale, reamintite mai sus (lizibilitate
lesnicioasă, antren epic, senzaţionalism, minimalism ultra-
epurat sau calofilie agreabil-neangajantă, iar la categoria
„tineri“ – rebeliune dinamitardă, mizerabilism,
underground ostentativ, devenit de fapt conformist ş.c.l.).
Romanul lui Andrei Simuţ e unul din acelea care ne
demonstrează că textul bogat, nuanţat, lucrat, pregnant,
complex, nu a „murit“, că tematica „profundă“, psihologică
(termenul, când e vorba de literatură, e încărcat cu
sumedenie de conotaţii neplăcute şi compromiţătoare, dar
luaţi-l în sens strict, neutru…) şi morală rămâne abordabilă
şi în ziua de azi. Aşa cum rămâne practicabilă, iată, cu bune
rezultate, procedarea auctorială aşa-zis intelectual(ist)ă,
avizată şi deloc „naivă“ ori căutat frustă, dacă e susţinută
de altitudinea viziunii şi de un real talent.
E vetustă, inoportună, neavenită, o astfel de ispravă a
unui tânăr prozator ? Eu cred că nu, şi mai cred că această
părere e de natură să fie larg împărtăşită. Împărtăşită nu
numai de matusalemicele umbre ale celor formaţi după
arcanele sensibilităţii optzeciste, ori de supravieţuitori ai
tagmei degustătorilor răposatului modernism şi de
împătimiţi antediluvieni ai lecturii solicitant-răsplătitoare,
ci de către multă lume, din diferite generaţii, inclusiv din
cea a scriitorului (unui scriitor cu o anumită manieră de
emisie şi cu o anumită sensibilitate îi corespunde, în
principiu, întotdeauna, un anumit public chiar din rândul
contemporanilor, inclusiv al colegilor săi de vârstă).
Bine, dar poate că literatura s-a schimbat, şi ceea ce
face Andrei Simuţ aici nu se încadrează domeniului, aşa
cum e el reconfigurat, pare-se, în ultima vreme ? Bun, sigur
că literatura s-a mai schimbat, asta tot face de când există.
Iar în ultima vreme s-a schimbat sensibil – şi la noi, dar nu
numai la noi – modalitatea predominantă de receptare a ei,
atât la nivelul instanţelor specializate şi „canonizatoare“,
cât şi la cel al cititorilor neprofesionişti şi ingenui, adică al
publicului propriu-zis. Cu toate aceste schimbări şi evoluţii,
bineînţeles că o carte precum Calvarium îşi găseşte pe
deplin locul în literatura „de azi“: dubitaţia schiţată mai sus
era , evident, retorică, şi un pic polemică. Pentru că este
neîndoios că trecerea de care se bucură acum tot felul de
„sectoare“ ori categorii de literatură, elevat-„populare“ ori
„de nişă“, şi cărora, la noi, desemnarea lor prin denumirea
anglo-americană utilizată ca atare, netradusă, le dă un
lustru specios şi o aură de respectabilitate „gonflată“ (dacă
li s-ar zice pe nume, n-ar mai fi atât de impresionante:
literatura traumei, a suferinţei, a mediilor marginale şi
răzvrătite, a nihilismului şi marasmului existenţial, ori
literatura comercială respectabilă, operând cu chestiuni
importante manipulate într-o modalitate semi-kitsch, ori
literatura ştiinţifico-fantastică, ori basmul modern pentru
adulţi sau plăsmuirile narative fanteziste cu atmosferă şi
recuzită arhaică, construite prin exaltarea imaginarului
simbolic-pilduitor etc. sunt, fireşte, „părţi“ ale literaturii, şi
cuprind nu o dată opere notabile ori remarcabile, valoroase,
însă nu reprezintă, numai ele, exclusiv şi fără rest, ceea ce
mai numim „literatura“), nu determină în mod automat şi
obligatoriu ostracizarea ori aneantizarea literaturii aşa-zise
mainstream şi „înalte“.
Curmând, însă, aceste consideraţii mult prea generale
şi revenind la obiect, voi sublinia că romanul lui Andrei
Simuţ vădeşte – pe culoarul pe care concurează, ca să
zicem aşa, adică acela al literaturii poate că nu menită
marelui succes popular, dar deloc „de nişă“… – însuşiri
dintre cele mai distinse. Unele dintre ele fiind în răspăr cu
pretinsele ucazuri şi comandamente ale zilei. O lizibilitate
deloc dificilă, superior agreabilă, însă (rezonabil)
solicitantă, reclamând de la cititor o atitudine desigur
diferită de cea constând în a aştepta „mură în gură“. O
complexitate permanent vădită, niciodată obositoare sau
descurajantă, depistabilă şi în scriitură, şi în „referinţa“
ficţională, respectiv în ideaţia şi strategia auctorială. Mai
găsim, în acest roman, şi „textualismul“, aşa-zicând
resuscitat, ori mai degrabă …continuat, nu prin epigonism,
„după reţetar“ ori prin imitaţie servilă, ci cu legitimitate, cu
prospeţime convingătoare, cu har. Cui îi place, bine, cui nu
(dar de ce să nu-i placă ? poate doar din prejudecăţi
induse…) iarăşi bine, vorba unui personaj dintr-un cunoscut
banc, mai vechi: „fiecare cu gaşca lui !“. Gusturile sunt
multiple, e inactual să pledezi pentru vreun canon strâmt şi
obligatoriu. Dar cei cărora „le place“ (modalitatea de
scriitură), apăi aceia vor avea ce admira. Vor fi, foarte
probabil, captaţi de trama evenimenţială de primă instanţă
(simplificând, de aspectul „cronică a vieţii studenţeşti“
semnalat mai sus), dar vor pricepe curând că nu asta e
totul, vor depista şi urmări cu tot mai mult interes
structurarea complexă, pe mai multe niveluri, organizarea
textului ca palimpsest şi totodată ca autocomentariu
(„organic“, lipsit de pedanterii tehniciste şi de diluări
fastidioase).
Să nu se creadă cumva că romanul ar fi o colecţie de
şarade lexicale, de verbigerări polisemice interesant-hazlii
o vreme, plictisitoare mai încolo, aşa cum ne-ar putea
îndemna o anumită imagine maliţioasă, caricaturală, care s-
a vehiculat la noi despre „textualism“ în momentul de reflux
al acestuia. Nicidecum ! E un roman „adevărat“, cu
remarcabilă consistenţă (aşa-zicând) „referenţială). Doar că
materia semnificată nu e orânduită printr-un dispozitiv
narativ „tradiţional“ (oricât de sofisticat), ci organizată prin
recurgere prioritară la cultivarea – deliberată, dar nu
rebarbativ-tehnicistă – a Textului (în sens „tare“), un text
constituit, ca să spunem aşa, de mai multe zăcăminte sau
depozite de material semnificant, care sunt puse să
interfereze, conflueze şi coopereze la tot pasul, după o
strategie depistabilă, dar deloc enervantă. Întregul roman
e, de fapt, un fel de palimpsest multiplu, reversibil,
multistratificat.
Nivelurile sau filoanele tematice care se întreţes ca să
formeze romanul sunt eterogene, oarecum pestriţe, dar
lucrul nu se vădeşte decât la o eventuală izolare şi
semnalare a lor, aşa cum o voi face acum, nu şi în fluxul
lecturii, unde sunt dibaci îmbucate, până la estomparea
frontierelor lor respective.
Aşadar, „avem“, în romanul acesta:
– Cronica nu atât a aventurilor, cât a trăirilor şi
rememorărilor erotic-sentimentale – dominate de imaginea
unei anumite Almira, personaj enigmatic, poate că aşa-
zicând „inexistent“, o „frumoasă fără corp“ materializată de
Text… – ale unui tânăr student la Litere, la Cluj
(contemporan strict al autorului, şi, după cum ne puteam
aştepta, în parte un substitut ficţional, deliberat şi ironic
„decalat“, al său: acest joc de oglinzi şi parţiale substituiri,
prezenţa acelui fals alter-ego al autorului, cel care pasămite
scrie romanul în chiar interiorul ficţiunii, dar de fapt e doar
un personaj între altele, procedeu relativ curent în proza de
ieri şi chiar de azi, e administrat cu pricepere, fără excese
ori derapaje păguboase, însă cu o autoironie productivă).
– Un fel de descriere, de frescă adunată din flash-uri
şi din „cioburi“, comentată şi înavuţită cu un consistent
volum de semnificaţii şi „reminiscenţe“, a Clujului, înfăţişat
prin carotaje sau eşantioane (de peisaj urban, de cronică
istorică, de imagistică şi de materie narativă fragmentată,
prelevate din sau centrate pe diferite clădiri, artere ori
cartiere ale oraşului).
– Un fel de naraţiune istorică cu situare în
antichitatea romană târzie, mai mult o fantazare deliberat
fabuloasă, cu mult tâlc – situată mai degrabă la confluenţa
eseului semiotico-filosofic, a legendei apocrife şi a
exerciţiului borgesian, de parabolă filosofică vizând, cu
instrumentar „fantastic“, paradoxele timpului şi ale
semnificării, decât de tărâmul ilustrat de propunerile de
reconstituire „plauzibilă“, vorbăreţe, în maniera unor
Thornton Wilder ori Marguerite Yourcenar – , despre
revelaţiile ultimului împărat roman al Apusului, la
destrămarea Imperiului.
– Alt filon sau palier: cel al deznodământului
apocaliptic, al sfârşitului, dacă nu neapărat al „lumii“
atunci al unei civilizaţii al unei rânduieli, al unui mod de a
fi. Susţinut de paralelismul, afişat cu fermitate, chiar dacă
cu discreţie, între sfârşitul imperiului roman de apus şi
pulsiunea apocaliptică de care – într-o anumită interpretare
– pare cuprinsă societatea actuală. Şi „comunicând“ cu
tema lucrării de licenţă a protagonistului, şi anume romanul
„apocaliptic“ în vogă în preajma anului 2000.
Mai există în carte, mai discret marcate, dar nu
neînsemnate, şi alte câteva (pseudo-)cronotopuri sau
sertare (pseudo) narative: cel din vremea ultimului război
mondial, cu prezenţa trupelor sovietice la Cluj, şi cel,
desigur „imaginat“ ( ! ), al peisajului postapocaliptic din
urbea transilvană şi al „reîntoarcerii“, în punctul de contact
constituit de ruinele mănăstirii Calvaria, la timpurile
neguroase ale anului o mie.
Aşadar, în absenţa vreunui „conflict“ narativ și narabil
„propriu-zis“, toate aceste „sertare“ componente ale
romanului (dotate, fiecare, evident, cu mica sau mai
consistenta lui naraţiune…) sunt ţesute atât de strâns între
ele, încât tocmai din avântul acestei „ţeseri“ se iscă un flux
al lecturii, care captează şi regrupează plauzibil
constituente atât de eterogene într-o dinamică de
ansamblu, asigurată exclusiv de convocare lor în text.
Textul ca atare, textualizarea, este principalul atu al
acestui roman aşa-zis apocaliptic, de sfârşit de lume. Se
poate chiar observa că, raportându-se implicit – şi explicit,
prin tema tezei de licenţă a personajului Daniel… – la seria
de romane apocaliptice milenariste din preajma anului
2000, Calvarium reprezintă un fel de culminaţie, de
încununare şi, totodată, de critică, de relativizare şi
„dezamorsare“ a lor.
Un roman apocaliptic, de sfârşit de lume, de acord,
dar care dezvoltă o apocalipsă întocmită mai mult „la gura
sobei“ şi în liniştea bibliotecii decât una cu ambiţii
dinamitarde, violent iscătoare de angoase extra-textuale, un
roman la urma urmei – şi în pofida vioiciunii enunţiative
cvasi-omniprezente – intimist şi interiorizat, ironic şi
„domolit“, reflexiv şi aprofundat, cam ca Asediul Vienei de
Horia Ursu, capodoperă cu care volumul
(semi-)debutantului Andrei Simuţ are, dincolo de atâtea
deosebiri vizibile, certe afinităţi.
Un roman inteligent-„cărturăresc“ (deşi deloc pedant,
nici flasc, ci plin de „viaţă“, el însuşi vital şi viabil), un fel
de elogiu (anacronic ? de discutat !) adus textului în mod
ostensiv şi „pe demonstrate“, în care suntem confruntaţi cu
vârtejul total şi permanent al semnificării, cu „stingerea“
temporalităţii şi spaţialităţii prin trecerea în cuvânt, dar
care, în pofida instalării simultaneităţii perpetue, comportă
o tensiune şi un climax vădit, asigurat de energiile
scriiturii. Un succes indubitabil, deşi în răspăr faţă de
trend-urile zilei. Nu şi faţă de exigenţele literaturii de
calitate.

Nicolae Bârna