Cărţi bune şi cărţi proaste

Nu de puţine ori, prietenii, elevii sau studenţii mei îmi cer să le recomand o carte bună. Cei
mai mulţi dintre ei sunt cititori ocazionali, iar atunci când au timp liber şi se hotărăsc să-l petreacă
citind, au musai nevoie de o carte bună. Nici măcar una mediocră nu le-ar putea da satisfacţia de a
nu-şi fi pierdut timpul degeaba. În sinea mea, mereu mi-am dorit ca într-o bună zi cineva să îmi ceară
să-i recomand o carte proastă. N-aş fi avut nicio problemă în a mă gândi la câteva titluri. Statistic
vorbind, am citit infinit mai multe cărţi proaste decât bune. A căuta capodopere în literatura
contemporană (cei care întreabă s-ar simţi dezamăgiţi dacă le recomand ceva mai vechi de 60-70 de
ani) are ceva de a face cu muncile lui Heracles. Canonul nu te mai ajută din cauza proximităţii lui faţă
de obiectul studiat. Şi, oricum, cei care au nevoie de recomandarea ta, ignoră cu graţie canonul.

În subsidiarul unei asemenea întrebări intuiesc ceva şi mai grav: ingenuitatea cu care se
aşteaptă un răspuns prompt. Titlurile şi autorii ar trebui să iasă la iveală ca Houdini din cea mai bine
păzită fortăreaţă a lumii. Este, apoi, aici şi obsesia (din ce în ce mai prezentă şi răspândită în cele mai
diverse domenii)… topurilor, a clasamentelor de orice fel. Frenezia superlativelor absolute: care este
cea mai bună, sau – şi mai rău - mare carte a nu ştiu cărui secol sau a nu ştiu cărei literaturi, care este
cel mai bun autor, cel mai bine vândut, cel mai/cea mai/cei mai/cele mai…

Presat oarecum de frecvenţa cu care mi se adresează întrebarea, am încercat să mă

lămuresc pe mine însumi: ce înseamnă, carevasăzică, o carte bună şi cum ar trebui să fie o carte
pentru a se bucura de atributul proastă?! Bunăoară, sunt cărţi care în epocă nu ar fi fost
recomandate frecvent, dar care, mai apoi, au ajuns să graviteze în jurul canonului sau chiar să se
instaleze confortabil în interiorul lui. Mă gândesc acum – exemplele sunt aleatorii - la Dumas,
considerat superficial şi uşor, sau la Henry Miller, interzis până nu demult în patria democraţiei
absolute, Statele Unite ale Americii. Există apoi cărţi de neocolit pentru literaţi, dar nu foarte
populare pentru cititorul ocazional, precum „În căutarea timpului pierdut” (Marcel Proust), „Ulysses”
(Joyce) sau „Versetele satanice” (Rushdie).

Mai există şi texte ce reclamă de la cititorii lor o anume specializare, un anume gust, o
anume apetenţă subiectivă pentru un gen (unii spun subgen) de literatură precum SF-ul, de
exemplu: ciclul „Fundaţiilor” (Asimov), „Farenheit” (Ray Bradbury), „Dune”(Frank Herbert), „Odiseea
spaţială 2001” (Arthur C. Clarke) etc. Şi, ca şi cum lucrurile nu ar fi fost şi aşa destul de complicate,
există cărţi pe care, îndeobşte, le considerăm în mod eronat a fi potrivite copilăriei sau adolescenţei:
„Alice în Ţara Minunilor” (Lewis Carroll), „Minunatele aventuri ale lui Nils Holgerson în Suedia”
(Selma Lagerlöf), „Stăpânul inelelor” (J.R.R Tolkien), „Micul prinţ” (Antoine de Saint-Exupéry)… Sunt,
în fine, cărţi ce nu pot fi înţelese în absenţa unui minimal background cultural, şi mă gândesc acum la
două titluri din lista mea recentă de lecturi: „Amor intelectualis” (Ion Vianu) şi „Aşteptând ceasul de
apoi” (Dinu Pillat). Cred că este suficientă numai această acoladă pentru a înţelege că a recomanda
cuiva cărţi bune e nu numai un gest hazardat, dar şi incomplet, fracturat şi, la rigoare, inutil.

Există, totuşi, elemente care, deşi insuficiente, pot conduce la ideea că te afli în preajma
(vorbesc aici exclusiv despre genul epic) unui text din partea superioară a grilei valorice. Aici, însă, o
insurmontabilă dificultate apare: incapacitatea noastră obiectivă de a citi textele în original. Cine a
făcut exerciţiul de a lectura aceeaşi carte în original şi tradusă în limba română, ştie despre ce
vorbesc. Iată de ce, atunci când se aduc în discuţie elemente ce confirmă valoarea certă a unui text
literar în proză, mă văd nevoit să îmi ilustrez ideile cu exemple exclusiv din zona literaturii române.
Căci, în mod evident, nu e suficient să lecturezi o carte în limba în care a fost scrisă, mai ai nevoie şi
de un înalt grad de intimitatea cu procesele subtile ale limbii respective. Altfel, cum ai putea aduce în
discuţie, spre exemplu, stilul?

Deşi, îndeobşte, este o evidenţă că nu există în literatură teme bune şi proaste, tot la fel de
evident ar trebui să fie că în lista de ingrediente indispensabile unei cărţi valoroase, se regăseşte o
stranie simbioză (cu cât cartea e mai valoroasă cu atât simbioza este mai prezentă) între temă şi stil.
Chiar dacă tema este specifică, ea trebuie să aibă şi elemente de universalitate, trebuie să fie
capabilă de a se exprima dincolo de teritoriul limitat al biografiei personale. Aceste elemente de
universalitate smulg textul din context şi îl plasează într-un supra-context ce rezistă timpului. Altfel,
textul se vede iremediabil condamnat de însăşi temelia lui epică neconcludentă. Cel mai potrivit
exemplu aici ar fi o bună parte a producţiei proletcultiste. Deşi nu în totalitate prost scrise, cele mai
multe dintre textele proletcultiste păcătuiesc grav prin lipsa lor de viziune. Tema e atât de restrânsă,
de încorsetată ideologic, încât stilul nu mai poate fi de niciun folos. Textul e iremediabil compromis,
atât de compromis încât prezumatele lui valenţe estetice nu-l mai pot salva. Prin 1981 apărea o
antologie în două volume, în colecţia „Biblioteca şcolarului” a Editurii Ion Creangă, intitulată „Clasa
muncitoare în literatură”. Recitirea acestor texte e cel mai bun exemplu de cum o temă poate
parazita un text, chiar şi atunci când el este scris de un autor respectabil.

Apoi, dacă discutăm despre teme literare şi supra-contexte, merită să aducem în discuţia şi
relevanţa temei. Literatura română tânără s-a exprimat frecvent – mult prea frecvent - în anii de
după 1989 printr-un soi de discurs orgiastic, dezabuzat. Cărţi precum romanul Ioanei Băeţica („Fişă
de înregistrare”) sau al lui Kikki Vasilescu („Romanul românesc pervers”), deloc singulare ca demers,
nu au făcut altceva decât să se construiască în jurul unei reţete simpliste: se ia(u) un personaj sau un
set de personaje, de preferat adolescenţi sau tineri, se adaugă din abundenţă scene de sex sau pur şi
simplu conversaţii pe marginea subiectului, se împănează cu scene decadente şi decoruri abrutizante
(poate fi o cârciumă ordinară, ca în romanul lui Dan Sociu, „Urbancolia”, sau banale scene familiale,
un soi de nouveau mal de siècle, ca în textul lui Dan Lungu, „În iad toate becurile sunt arse”) şi
romanul este gata. Se poate servi în metrou sau într-o călătorie cu trenul de la Bucureşti la Piteşti
(deşi, prin bunăvoinţa CFR-ului, pe o asemenea distanţă se pot consuma şi două romane de acest
tip). La finalul textului, senzaţia generală e de subţirime, de rarefiere până la dispariţie. Personajele
nu au personalitate, dialogurile se desfăşoară în aceeaşi gamă şi totul derivă din inconsistenţa temei,
din profunda ei incapacitate de a se susţine. Probleme vitale sunt evacuate în zona unui registru
minor. Un bun exemplu în acest sens este, odată în plus, „Romanul românesc pervers”, al lui Kikki
Vasilescu. Pornit ca un remake al Crailor de Curtea Veche (Mateiu Caragiale), textul încearcă o
aducere în contemporaneitate a celor trei crai. Rezultatul e departe de a fi mulţumitor. Din misterul
lui Pirgu, Paşadia şi Pantazi nu mai rămâne aproape nimic, iar cititorul familiarizat cu ambele texte
nu se poate abţine să nu remarce că în vreme ce la Mateiu Caragiale tema are doza ei de relevanţă,
în sensul că cei trei crai sunt metafora balcanică a unui plictis intelectual, la Kikki Vasilescu ei devin
bieţi tineri plaizirişti, fără convingeri şi fără motivaţii profunde ale gesturilor lor de revoltă sau
dezabuzare. La polul opus, putem aduce în discuţie un text precum „Zile de nisip”, al lui Bujor
Nedelcovici. Aici, pe lângă intriga poliţistă, avem de a face şi cu o temă a cărei relevanţă nu poate fi
contestată: goana nebună după atingerea perfecţiunii într-un sistem politic anti-meritocratic
(comunismul).
 Desigur, tema nu este totul. Dacă ea este fie şi mediocră din perspectiva relevanţei şi a
supra-contextului, poate fi salvată de talentul individual al autorului. Dacă, însă, va coborî dincolo de
nivelul acceptabil al supra-contextului şi relevanţei (a se vedea acelaşi exemplu al antologiei „Clasa
muncitoare în literatură”), nici măcar talentul scriitoricesc nu îi mai poate fi de folos. Aş aduce aici în
discuţie romanul Martei Petru, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”. Personajul-narator, Tabita,
recompune viaţa întregii ei familii într-un mediu rural profund degenerat de comunism. Tema e uşor
banală şi, enunţată în felul acesta, nu produce cine ştie ce emoţii estetice. Dar, şi aici intervine
talentul, perspectiva auctorială, scenele magistral descrise precum cea a morţii tatălui naratoarei şi a
autopsiei făcute chiar în curtea casei, unde Tabita colectează sângele tatălui într-o găleată, toate
acestea oferă romanului un tonus anume, o vitalitate, o perspectivă care-l plasează printre (poate)
cele mai interesante romane ale ultimilor ani.

Cât priveşte stilul, mi se pare relevant a aduce în discuţie un titlu: „Tache de catifea” (Ştefan
Agopian). Autoritară aici nu e povestea în sine, ci actul povestitului. Atât de mare e obsesia
discursului încât povestea sau personajele rămân, de multe ori, în plan secund. Plăcerea lecturii se
exercită eminamente pe tărâm lingvistic şi mai puţin (spre deloc!) pe tărâm ficţional. Pentru a ilustra
şi mai bine idee, tot ce avem de făcut este să recitim, în această cheie, un text precum „Negustor
lipscan” (Mihail Sadoveanu). Deşi titlurile invocate suportă cu greu o paralelă extinsă, în ambele
asistăm la derularea, la o scară diferită, a aceluiaşi proces sau procedeu: plăcerea de a comunica e
mai mare decât plăcerea de a imagina lumi ficţionale.

Apoi, mai intră în această ecuaţie, şi aşa destul de complicată, şi spiritul veacului, gustul
epocii. Căci în literatură, păstrând proporţiile, există colecţii de primăvară – vară şi colecţii de
toamnă – iarnă. Din când în când, în diferite colţuri ale lumii, se nasc fascinaţii obsesive faţă de spaţii
îndepărtate, exotice, sau faţă de subiecte şi construcţii narative specifice. În asfel de momente,
cititorul este cu mult mai receptiv faţă de producţiile literare care-i satisfac gusturile de moment.
Gândiţi-vă doar la succesele relativ recente ale unor nume precum Paulo Coelho, Stephenie Meyer
sau J.K Rowlings, Dan Brown ş.a. Mai apoi, pot invoca aici şi deja celebrul caz „Dracula” (Bram
Stoker). Roman mediocru prin excelenţă, el îşi datorează succesul iniţial contextului în care cartea e
publicată şi, mai apoi, cinematografiei. Toate exemplele alese aici absolut aleatoriu vorbesc despre
cărţi care, la data publicării, vin pe un teren fertil. A fost, rând pe rând, vremea literaturilor est-
europene,a literaturilor asiatice sau africane la fel cum, a fost o vreme a romanului senzaţionalist, a
romanului de dragoste, a romanului social etc. Aşadar, a recomanda o carte bună presupune mai
mereu şi acest soi de… prestidigitaţie. Prea multe ingrediente sunt de luat în calcul, aşa încât, cine
recomandă cărţi bune, nu e altceva decât un jucător împătimit la loterie, un farseur care, fie şi onest,
nu-şi poate depăşi obligatoria condiţie de perpetuu necromant.