O.L.L.R.

– Testul 3

Subiectul I

1. d

2. c

3. a

4. Copiii au înălțat zmeie în văzduh.

Doamna profesoară a fixat mai multe termene pentru predarea testelor

rezolvate.

5. Rădăcinile civilizației umane s-au ivit cu mult timp în urmă.

„Rădăcinile” – cuvânt cu sens figurat („bazele”)

6. Povestea acestuia este despre o călătorie atât de interesantă!

„acestuia” – atribut exprimat prin pronume demonstrativ de apropiere

7. „era foarte primejdioasă” – predicat nominal

„n-ar fi putut” – predicat verbal

8. „teatrelor” – atribut (substantival genitival)

„lumină” – nume predicativ

9. „cartea” - cazul acuzativ

„o lumină” – cazul nominativ

10. Dintr-odată, clubul ai cărui membri au devenit activi și-a schimbat sediul la
Arad.

Subiectul al II-lea
1. Epitetul dublu „(părul și barba) zbârlite și roșii” redă sugestiv elementele
fizionomiei lui Gian dei Brughi, subliniind aspectul neîngrijit al tâlharului,
respectiv indică impresia de înfiorare pe care o induce persoanelor care nu îl
cunosc îndeaproape. Imaginea vizuală care se creează transmite sentimentul de
repulsie, al privitorului. Astfel, temele textului, lectura și prietenia, capătă o
ilustrare atipică.

Enumerația „frunze uscate, coji de castane și ace de pin” prezintă câteva

indicii ale traiului de fugar, pe care este nevoit să-l ducă Gian dei Brughi, anume
resturi de plante agățate în părul și în barba personajului odată cu pitirea în
scorburi sau în alte unghere ale pădurii. De asemenea, sugerează că acest om are
privilegiul libertății depline, chiar dacă îi lipsește un acoperiș deasupra capului.
Imaginea vizuală creată generează uimirea cititorului.

2. O trăsătură morală comună personajului Ana și lui Cosimo este curiozitatea cu

privire la universul cărților. În cazul fetei, însușirea este evidențiată printr-un
mijloc indirect de caracterizare, faptele, după cum arată secvența: „consulta
arhivele de cel puțin două-trei ori pe lună, iar atunci când nu putea să împrumute
anumite cărți, își petrecea ceasuri întregi în bibliotecă, citind și luându-și notițe”.
Aceeași modalitate de construcție a personajului se regăsește în enunțul: „Lui
Cosimo eu îi procuram cărțile, din bibliotecă și, după ce le citea, mi le înapoia.”

3. Un element de conținut comun celor trei texte-suport este cartea. În primul

fragment, frapează varietatea volumelor enumerate de narator – tomuri vechi,
aparținând unor populații și limbi mai degrabă fabuloase decât atestate istoric:
„cărți-fantomă cu file transparente ..., cât pentru pitici, ... de cremene pentru
zmei”. În al doilea caz, acest obiect cultural educă și unește spirite: „Cosimo
sfârși cartea și i-o împrumută lui Gian dei Brughi. Așa începu prietenia dintre
fratele meu și bandit.” În textul nonliterar, lucrările clasice sunt înfățișate ca
supraviețuitoare în confruntarea cu timpul și cu módele: „Sunt opere care
continuă să atragă noi cititori la o sută, două sute, două mii de ani după ce au fost
scrise”.

4. Potrivit autoarei Irene Vallejo, diferența dintre cititorii pasionați și cei

constrânși se referă la modul în care au ocrotit, tezaurizat și salvat cărțile clasice,
valoroase, de-a lungul timpul. Primii au iubit volumele prețioase, au înțeles că ele
pot contribui la formarea generațiilor viitoare și le-au păstrat în biblioteci publice
sau particulare, oferind lectorilor actuali bucuria de a le cunoaște și de a se
îmbogăți spiritual. Cât despre a doua categorie, se poate spune că tomurile nu ar
fi supraviețuit odată lăsate în grija lor.

5. Semnificația principală a fragmentului citat este aceea că lectura prilejuiește un

lanț al solidarității umane. Naratorul-personaj („fratele” empatic și grijuliu) îi
face rost lui Cosimo de cărțile pe care el le devorează, alegând ca stil de viață
traiul în copaci și îndeletnicirea cu parcurgerea filelor înțesate de texte. La rândul
lui, Cosimo oferă tomurile citite banditului Gian dei Brughi care devine un
pasionat lector, chiar dacă, pentru început, nu are respectul cuvenit pentru
obiectul „carte”, neavând grijă de coperțile ce devin „jerpelite” sau murdare de
„mucegai” și „bale de melci”.

6. În opinia mea, orice loc este potrivit pentru a citi o carte, stabilirea acestuia
ținând de necesități, de obișnuințe, de plăceri. Pe de o parte, poți alege ca spațiu
al lecturii biblioteca – încăperea sau instituția ce adăpostește, organizează,
împrumută, păstrează prețioasele obiecte culturale. Astfel, respecți convențiile, iar
avantajul este că accezi la orice volum dorești sau că ai un ambient stimulativ. De
exemplu, în primul text-suport, Ana petrece nenumărate ore în bibliotecă pentru a
consulta „cărțile speciale, de multe ori neindexate și care aveau personalitate
proprie”. Pe de altă parte, poți citi într-un cadru neconvențional. Așa, te simți
relaxat și te poți izola de vacarmul lumii. Un exemplu îl oferă „Baronul din
copaci”, care decide să lectureze printre ramurile arborilor, având chiar și un
ucenic.

Subiectul al III-lea
 Ana Bugiana scria o carte: „Cartea fetiței-vampir”.

Se pomenise într-o dimineață cu mii de idei care se cereau exprimate, cu mii

de sentimente care se doreau împărtășite, cu mii de imagini ale unei lumi posibile,
cu mii de cuvinte care dansau în perechi sau în hore, în dreptul tâmplei. Titlul,
deci și personajul principal veniseră gata făcute. De aceea, autoarea se întreba
dacă nu cumva vreun solomonar i le trimisese, cu un scop ascuns, pe care ea, Ana,
ar trebui să îl împlinească.

S-a apucat să scrie chiar în acea zi. Rândurile curgeau aidoma unui râu
învolburat, gata să iasă din matcă. A început cu nașterea fetiței, la curtea lui
Roșu-Împărat. A continuat cu Balul Botezului, unde au fost invitați toți locuitorii
Tărâmului Basmelor – spiriduși, zâne, pitici, zmei, căpcăuni... Apoi, a povestit
despre ciudata hrană pe care o prefera copila: cerneala roșie, folosită pe atunci la
scrierea cărților. Se strecura în Camera Secretă și sorbea lichidul în care Marele
Mag înmuia pana pentru a așterne pe hârtie slove întortocheate. În curând, fata a
făcut buzele și părul sângerii. Când prețiosul lichid s-a epuizat, a început să
soarbă cu privirea pagină după pagină: citea. Așa, s-a hrănit cu viețile ființelor
imaginare. Dar într-o zi, a întâlnit un altfel de volum; acesta nu se lăsa absorbit,
în ciuda tuturor încercărilor micii devoratoare. Se numea „Mic tratat despre
Basm”... Aici s-a oprit și Ana Bugiana cu istorisirea ei. Simțea că nu mai știe ce
are de scris. Atunci, s-a gândit să meargă la bibliotecă, pentru a căuta și ea tomul
cu pricina, căci era sigură că el există și în lumea reală. Restul se știe. Vâlva i-a
adus exemplarul în ediția originală a Ordinului Solomonarilor, dar nu pe cel în
limba Blajinilor, despre care bănuia că ar fi lămurit-o cu privire la neputința
fetiței-vampir, dar și a ei, scriitoarea. „Nu pot merge mai departe cu cartea mea
dacă cititorii nu înțeleg cum a fost, ce s-a întâmplat...” și-a zis ea. Apoi, s-a apucat
să citească tratatul. Cea mai frumoasă carte pe care pusese mâna vreodată! Avea
coperțile realizate din argint, ferecate cu o mică încuietoare din aur. În cele
patru colțuri erau încrustate rubine și alte pietre prețioase. Pe fiecare pagină se
orânduiau rânduri așternute de un caligraf talentat, un scris dulce, mângâietor
pentru privire. Începutul fiecărui capitol avea o literă desenată meșteșugit, în
care puteai ghici imaginea câte unei ființe sau a unui ținut de basm. Iar, odată
ce întorceai filele, acestea parcă se unduiau, creându-ți senzația de plutire. Deși
fermecată de înfățișarea cărții, Ana a reușit să înainteze iute prin universul de
acolo, înțelegând că avea de-a face și cu cea mai valoroasă carte pe care pusese
mâna vreodată. A mai remarcat că, din loc în loc, se iveau cuvintele „Salvea-
ză-mă!” Într-un final, a înțeles: îi fusese menit să scrie despre fetița-vampir pentru
a ajunge la această capodoperă din care mai rămăsese un singur exemplar, ce
trebuia ajutat să supraviețuiască.

„Unde poți ascunde o carte fără să poată fi furată?” s-a întrebat Ana.
„Într-o altă carte!” i-a venit geniala idee. S-a reapucat de scris. Cu puterea
imaginației sale, a pus-o pe fetița-vampir să ia tratatul și să pornească la drum. A
făcut-o să călătorească peste mări și țări, până în ținutul Baronului din copaci,
Cosimo, cel mai împătimit și bun cititor din lume. I-a îmbiat la vorbă:

- Bine te-am găsit, mărite lector!

- Bună să-ți fie inima, fetițo! Ce te aduce pe aici?
- Am o carte care trebuie ferită nu doar de mâini hoțomane, ci și de minți
nepricepute. Ți-o împrumut pentru o vreme, dar nu cumva să o înstrăinezi!
- Ar fi cam greu, căci banditul Gian dei Brughi deja mi-a devenit prieten și
nu m-ar lăsa inima să-l refuz...
- Va trebui să alegi între a salva o carte și a salva o tovărășie!
- A venit oare vremea de a înțelege ceva în plus despre citit?
- De bună seamă! Cărțile valoroase, unice nu pot fi lăsate la îndemâna
oricui...
- Atunci, va trebui să caut o soluție! a încheiat Cosimo, luând comoara din
mâinile tremurânde ale copilei.
Ana Bugiana a dus-o înapoi, lângă Roșu-Împărat, pe fetița-vampir,
alter-egoul său. Apoi l-a ajutat pe Cosimo să-l cheme pe vestitul tipograf
Gutenberg. Acesta i-a tipărit baronului câteva cópii ale „Micului tratat despre
Basm”, din care a ales una pentru Gian. Și, pentru ca totul să se încheie fericit,
Ana i-a încredințat fratelui baronului misiunea nobilă de a crea Muzeul Cărților
Rare...