Ce se întâmplă atunci când un profesor de literatură care a ştiut să se facă îndrăgit de studenţii săi şi care a citit probabil un munte

de cărţi decide să îşi încerce şi talentul la

scris? Poate eşua lamentabil- unii sunt făcuţi doar să analizeze- sau poate scrie poveşti grozave. Câteodată însă apare câte unul care scrie o mică bijuterie literară, iar unul
din ei este chiar Rui Zink.

O numesc aşa nu neapărat datorită faptului că stilul ar fi fără cusur, deşi, nici în această privinţă nu prea aş avea ce să îi reproşez: puţină fantezie, puţin umor, limbaj accesibil
dar şi câteva cuvinte alese, multe elemente de oralitate cu efect de lipici asupra degetelor şi referinţe la multe capodopere literare, când subtile (avem un marinar pe nume
Keequog şi un căpitan al cărui picior se pare că ar fi fost smuls de o balenă albă) când directe. Şi, cel mai important, te “împiedici” la tot pasul de întrebări profunde.

Să nu vă aşteptaţi însă la un eseu filosofic despre viaţă; sunt câteva cuvinte de genul ăsta (“Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar.”) dar Rui
Zink a pornit cu altă idee la drum: el a creeat un manifest pentru citit, folosindu-se de instrumentele pe care le cunoaşte cel mai bine. A ieşit la lumină astfel povestea unui
băiat care nu a pus mana pe prea multe cărţi (nici măcar la propriu) şi care, încercând să se ascundă pe o corabie, se trezeşte în mijlocul pustietăţii albastre alături de un
echipaj aflat în căutarea unui monstru: Anibalector.

Anibalector nu este mâncător de oameni “de profesie”, după cum probabil v-aţi gândit, făcând legătura cu faimosul canibal, deşi când este ameninţat nu se sfieşte să îi
considere un alt fel de mâncare. Numele lui nu vine de la Hannibal Lecter ci de laanimal lector. Pentru că asta este, un animal uriaş care îşi petrece viaţa citind cărţile de pe
corabiile aruncate de mare pe insula sa. Cei doi devin printr-un concurs de împrejurări parteneri de discuţie şi vocea autorului care dă propriile sale răspunsuri la întrebări de
genul “Ce faci dacă nu înţelegi o carte?”, “La ce serveşte cititul?”.

Iar acestea nu sunt tocmai de lepădat; aproape 100 de pagini de răspunsuri la întrebări pe care sigur şi le-au pus cei mai multi dintre cititori dar şi câţiva dintre “necititori”. Până
la urmă această poveste (pentru că da, are şi un punct culminant şi un deznodământ) cred că este scrisă mai degrabă pentru “necititori”. Pentru prietenii cărţilor sunt spuse
următoarele cuvinte:

“Ocazional, am” cum să spun” miraje. Îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent.”

Scrisă de Raluca Alexe

"Dacã mai mulţi dintre noi ar scrie aşa, ar exista şi mai mulţi care sã neciteascã, spune Ana Baiao, critic literar, într-o cronicã despre culegerea Cuvântul magic şi alte povestiri, de Rui Zink
(n.1961), acest scriitor atât de original în vastul univers al literaturii portugheze contemporane. Literaturã pe care o predã la Universitatea Nouã din Lisabona, dupã ce a predat-o şi la University
of Michigan.Autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru, cãrţi pentru copii, al primului e-book portughez (şi chiar al unui libret de operã), traducãtoral lui Samuel Bellow, implicat în teatru
stradal şi în happenings-uri, laureat, în 2005, al Premiului Pen Clubului portughez pentru roman, RuiZink ne oferã, prin Cititorul din peşterã o micã bijuterie - adevãratã pledoarie pentru lecturã
într-o manierã amuzant-ironicã şi totodatã tandrã- care, odatã cititã, nu se poate uita. Apãrut în 2006, într-o ediţie comemorativã a Zilei Mondiale a Lecturii, am putea socoti acest volumaş un
"Bildungsroman" al unui copil al strãzii care, printr-o miraculoasã aventurã, ajunge sã se cufunde, fãrã voie, înlumea cãrţilor unde, maturizându-se, învaţã cum sã trãiascã plãcerea de a citi, sã
fie disponibil pentru lecturã, sã citeascã totul cu spirit critic, sã reciteascã atunci când nu înţelege ceva de la început. Toate acestea spuse fãrã nici cea mai uşoarã umbrã de
didacticism." Micaela Ghiţescu, România Literarã, Nr.6/ 2008

„Cititorul din peşteră de Rui Zink este un microroman despre dependenţa mortală de citit. Cărţi, cărţi, cărţi. Oase şi cărţi, cărţi şi oase, cărţi şi iar cărţi, răspândite pretutindeni. O macabră
maree a depozitat acolo rămăşiţele pământeşti a sute de oameni, precum încărcătura revărsată a unui petrolier, dacă, în loc de aur, ar fi transportat cărţi. Asta găseşte mica pramatie din
cartea portughezului Rui Zink, când deschide ochii după un naufragiu care îl aruncase pe o insulă sălbăticită. Băiatul, potlogar de mahala, nimerise la bordul unei corăbii care naviga, cu cala
plină de cărţi, să vâneze un monstru cu obiceiuri nemaivăzute, pe Anibal Lector, devoratorul de cărţi. În loc să îl crănţăne între două romane de Proust pe neaşteptatul vizitator, Anibal Lector îl
struneşte într-ale lecturii. Eşti dispus să schimbi câteva idei cu mine, pe o temă?. Aceasta e întrebarea cu care începe o neobişnuită şi parabolica prietenie între puştiul nedus la biserică şi
canibalul sensibil la cărţi.  Povestea camaraderiei lor se lasă cu un epilog a carui povară fostul ucenic va trebui s-o ducă singur. Să aibă drept mentor o fiinţă pe care toţi ceilalţi o văd bună de
închis la zoo îl costă pe băiat libertatea de a buzunări trecătorii prin pieţele capitalei şi-i atrage o corvoadă pe viaţă: aceea de a scrie cărţi. Rui Zink, şi el cu o vocaţie de pedagog, a întocmit, în
această carte pe care o citeşti dintr-o suflare, o mică lecţie dintre acelea care, predate la timp, pot să transforme o obraznicatură de 13 ani într-un devorator de cărti pe viaţă. Cu un singur risc,
acela de a fi privit, la rândul lui, ca o creatură bună de dus la zoo." Alina Purcaru,Cotidianul, 16 martie 2008

"Un mic lucru ciudat si neprevazut mi s-a-ntamplat cand inregistram carticica asta. Undeva prin al treilea sfert, in timp ce o citeam la microfon, am simtit un reflux de emotie ca mi se catara in
gat. Vocea mi-a alunecat. Nu m-a mai emotionat fizic o carte din copilarie, de la Ciresarii. De ce acum? Pentru ca o citeam cu voce tare. Asta nu putea sa insemne decat ca atunci cand citesc
acasa, in pat, linistit, nu m-aud destul de tare din inauntru, din propriul adanc. Pe viitor voi ciuli urechile. Si sper ca, dupa ce-o sa-mi auziti vocea, o sa va auziti mai bine si pe voi. Cand
cititi."Mihai Dobrovolschi

"Am inceput sa inregistrez... Bun, primisem cartea, am citit-o acasa intai, in vreo doua zile... A doua zi, mergand la studioul de inregistrari, incepand sa citesc, pe la jumatatea lecturii mi se
gatuie vocea, incep sa am emotii. Aceeasi carte, aceleasi personaje, acum in conditii care n-ai fi spus ca sunt propice simtitului cartii, microfoane, inregistrare, « Stop, stai putin ca n-ai zis bine
cuvantul ala! », dar, totusi, citind cu voce tare, mi s-a gatuit vocea. Am continuat, am reusit, ca bun profesionist ce sunt, sa termin cartea, dupa care stateam si ma gandeam de ce a doua
oara, de ce cand mi-am auzit vocea. Am vorbit si cu domnul Tudor Popescu intr-un interviu la radio despre audiobookul pe care l-a citit dansul, Zero, pe care de asemenea vi-l recomand, si
dansul spunea ca existau odata cluburi de citit cu voce tare si ca intr-adevar cititul unei carti cu voce tare aduce altceva decat cititul ei cu voce interioara. Se pare ca, mai ales in lumea asta in
care avem atat de multi stimuli, nu mai reusim sa ne auzim destul de tare noi pe noi, inauntru, cand citim. In mod intamplator (dar mie mi se intampla multe coincidente), cartea asta, Cititorul
din pestera, este exact despre citit si despre placerea cititului. Cred ca in lumea de azi audiobookul poate deveni la fel de puternic precum cartea. Sunt si lucruri pe care cartea nu ti le poate da,
poti sa mergi pe strada si sa asculti un audiobook cu domnul Plesu, de exemplu, despre oameni, despre a-ti iubi aproapele si sa mergi pe trotuar si sa-ti vezi aproapele. E o experienta pe care
cartea, de exemplu, nu ti-o ofera." Mihai Dobrovolschi, cu ocazia lansarii audiobookului, in cadrul campaniei Audiobookurie la tine-n companie

  

umanitas 12 lei, 90 de pagini

La o primă răsfoire, pare o carte pentru copii. Formatul este mic, limbajul accesibil – în plus, are şi poze. Se citeşte fie repede, ca orice carte de aventuri, fie mai încet şi mai atent, pentru a
putea identifica (şi savura) multele referinţe culturale ale textului. Este, de altfel, miza romanului, intenţionat conceput de portughezul Rui Zink (profesor universitar de literatură) ca o lectură
stratificată, ce face cu ochiul cititorului contemporan, purtându-l prin literatura clasică sau nu, prin filme... 

Eroul poveştii este un băiat de cincisprezece ani, o puşlama care trăieşte din furat şi s-a înstrăinat de părinţii săi cei proaspăt divorţaţi. În încercarea de a scăpa de razia gărzilor regale, se
ascunde pe o ambarcaţiune ancorată în port. Adoarme pentru a se trezi, evident, prea târziu: vasul a ridicat ancora şi merge într-o direcţie necunoscută.

E o expediţie dintre cele mai ciudate: cala vasului conţine, drept unică încărcătură, cărţi. Ele sunt momeala cu care echipajul speră să pună mâna pe o creatură nemaivăzută: Anibalector.
Acustic (şi nu doar acustic, de bună seamă) numele lui Anibalector aminteşte de cel al personajului din “Tăcerea mieilor”, faimosul Hannibal “the Cannibal” Lecter. Autorul oferă o altă
etimologie: “Animal Lector, adică Cititor... o brută păroasă care citeşte”. El ar fi, speră căpitanul, uşor de atras şi capturat, de îndată ce va vedea cărţile din cală.

Apoi vine o furtună şi băiatul ajunge, singur, în peştera lui Anibalector. Devine prizonierul şi discipolul brutei. Citeşte Verne, Cortazar, Proust, Twain, poezie... citeşte de toate. Primeşte lecţii
preţioase de teorie literară, de pildă aceea că “o povestebinepovestită putea, deseori, să fie mult mai dezagreabilă decât o povesteprostpovestită”. Învaţă să vorbească despre cărţi, să aibă
încredere în gustul lui, să-şi contrazică temnicerul. Şi abia după ce este “eliberat”, după ce se întoarce printre oameni şi încearcă să-i ia apărarea celui care l-a învăţat atâtea lucruri, înţelege că
a suferit el însuşi o schimbare fiindcă, în epoca noastră (oricare ar fi aceea), cititul “face din el un monstru”.

Autorul a prevăzut şi o secţiune finală, cu titlul “Bibliografie şi teme înrudite” în care precizează: “Ţesătura acestei cuverturi de detalii se intersectează (întâmplător sau intenţionat) cu alte
ţesături. Urmează câteva dintre cele mai neruşinate referinţe...” Pe unele le veţi fi ghicit deja. Altele, provenite din spaţiul portughez, vă vor rămâne străine. Dar pe Anibalector poate l-aţi
cunoscut deja...