Limba în flăcări de Radu Vancu

© 2019 Casa de Editură Max Blecher

pentru prezenta ediție

Colecția Plantații

Redactor: Claudiu Komartin

Ilustrația copertei: Ana Alfianu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

VANCU, RADU
Limba în flăcări / Radu Vancu. – Bistrița :
Casa de Editură Max Blecher, 2015
ISBN

821.135.1-1
 Radu Vancu

Limba în flăcări

Casa de Editură
Max Blecher
2019
Guten Abend, Meistere al bratwurștilor
& al Oktoberfestului
& al părului Sulamitei & Margaretei

întinzându-se deasupra Germaniei ca fumul

unor lagăre de exterminare.
Îți scriu din Frankfurt, știu că

e indecentă imaginea de mai sus,

cu bratwurștii lângă lagărele de exterminare,
dar ieri când zburam peste Germania

m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul

crematoriilor din lagăre
& nu dădeai semne că Te-ai sinchisit

mai mult decât de la fumul unor grătare –

& am zis să Te întreb aici & acum,
într-un poem în care poți întreba orice

fiindcă nu contează. Nu mai mult

decât fumul unui grătar vara.
Sau iarna, tot aia. Așa că Te întreb:

s-a scris: lapte negru al zorilor te bem seara – contează?

s-a scris: orice poet e un evreu – contează?
s-a scris: un opaiț care să ducă înapoi la splendoare –
contează?

7
 s-a scris: ce frumoasă e moartea – contează?
Toate s-au scris – & tot ca niște perechi de bratwurști
s-a împletit fumul crematoriilor

& exploziilor atomice & lagărelor

sub cerul Tău înmiresmat.
Sau, dacă preferi o imagine mai nobilă,

ca niște sinapse ale unui Creier întunecat

gândind tot mai intens sub cerul tău limpede.
Sau, uite, ca bastonașele strâmbe

din caietul de scriere

al unui băiețel aproape orb.
Pot face câte imagini vrei –

bratwurști, sinapse, bastonașe, oricâte altele –

dar adevărul pe care-l știm amândoi
e că sub ele e sânge & carne torturată & arsă

& n-ai dat nici un semn că ți-a păsat.

Nu mai mult decât învățătoarei –
care totuși i-a îndreptat bastonașele,

sau decât Inimii – care a încercat din răsputeri

să nu mai bată sub Creier, sau decât mie –
care am stat aproape un sfert de oră

la coadă la bratwurst & îl laud chiar acum

ca pe o mare creație de-a Ta.
Știm amândoi că sub toate e sânge

& n-ai dat semn că Îți pasă.

Ce ciudați suntem, de fapt, amândoi.
Atâta iubire în jurul nostru

8
& nu dăm nici un semn.
Probabil că și Tu stai acum cocârjat
peste bastonașele Tale de copil orb –

așa cum stau eu cocârjat

peste laptop & bat în tastele aproape umede
de la pârâiașul de lumină al monitorului.

Probabil că și Tu zbori peste mine

cum am zburat eu peste Germania –
& nu vezi nici un semn de la mine,

cum nici eu n-am văzut de la Tine.

Ce să scriu ca să se vadă,
ce să scriu să conteze?

Toate s-au scris – & nimic n-a contat.

Orice poet e un bratwurst –
& de dinți care să muște din el

nu e lipsă. Dar sub toate e sânge –

întins ca părul tău, Sulamita, & ca părul
tău, Margareta, peste lume –

& Creierul se bălăcește-n sânge

ca-n endorfina lui cea mai scumpă –
& ne conduce ca un opaiț negru

înspre splendoarea întunecată –

& la ce bun să scrii paradisul
& totuși scrii paradisul.

9
 Utopia mea a fost inima ta.

Utopia ta, ceva mai modestă, a fost paradisul.

L-ai făcut pe furiș, cu inima grea (inima ta – utopia mea),

și când a fost gata ne-ai aruncat în el cum arunci în lac
un sac de plastic, bine legat la gură, plin cu cățeluși abia
născuți.

Și ți-ai astupat urechile cu palmele tale luminoase, să nu

ne auzi scâncind.

Și ți-ai pus teologii să scrie, cu palmele lor luminoase, că

nu există paradis pentru câini & pisici.

Ce nevoie am eu de un paradis fără câini & pisici?

Dracul are nevoie de el. Ar fi ca un paradis fără copii.

Fie îți iei palmele de pe urechi, fie ne lași să ne aducem

câinii & pisicile în paradisul tău de inimă rea.

Știu ce vei spune: că și în inima mea am aruncat saci bine

legați la gură, cu cățeluși & pisicuțe înecându-se neîncetat.

Că și eu mi-am pus palmele luminoase pe urechile inimii,

ca să nu mai aud scâncetul lor înnebunit de teroare.

Că și eu notez, înnebunit de spaimă ca teologii de

limba lor în flăcări, că nu există în inima mea paradis
pentru câinele care sunt.

10
Și ai perfectă dreptate. Sunt ca tine. Eu am fost
utopia ta.

Și numai gândul ăsta ar trebui să te facă să te uiți

înnebunit de teroare în sus – și să vezi sacul de
plastic, bine legat la gură.

11
 Sigur că frumusețea e o acuzație – și la adresa Ta care
ai creat-o, și la adresa mea care o simt. Fiindcă, la cum
arată lumea, la ce cantități de rău există în ea, de ce a
fost nevoie să o complici injectând deopotrivă atâtea
cantități de frumusețe? De ce nu ne-ai lăsat opțiunea
simplă & igienică de a o putea detesta fără rest, fără
complicații, fără nuanțe? De ce a fost nevoie să existe
atâta frumusețe într-o lume în care există atâta
sinucidere? Simpla posibilitate a frumuseții într-o
astfel de lume e acuzația cea mai dură împotriva Ta.

Și, prin ricoșeu, e acuzația cea mai dură împotriva

noastră: cu ce drept poate specia asta capabilă de atâta
rău să resimtă atâta frumusețe? Cum de ne îngăduim
dreptul moral de a simți frumusețea în vreme ce ne
bălăcim în atâta sânge?

Iar faptul că poezia ne ține nervul reactiv la frumusețe

– firește că-i cea mai dură acuzație împotriva ei.

Și, de fapt, e chiar mai rău de atât: poezia însăși e

Acuzația.

12
Dobre vecer, „meștere al fulgului de zăpadă”
& al fulgilor de sare de pe pielea arămie a adolescentelor
bulgăroaice de la Kranevo,

& al fulgilor de sare din saramura bulgărească,

& al tuturor fractalilor trecuți vreodată
prin unda gravitațională a inimii. Dobre vecer.

Îți scriu din căsuța asta murdară din Kranevo, de pe

malul Mării Negre, cea mai jegoasă casă în care
am stat vreodată, dar în care dorm, în patul de lângă

mine, copilul & femeia cei mai curați. Dacă-i

adevărat că stai în inimile noastre, bănuiesc că
știi cum e. Și cred că știi cum e și să scrii scrisori

la care nu ți se răspunde. Și la care te prefaci că

nu ții să ți se răspundă. Deși ai muri crucificat ca să
ți se. But wait, tu chiar ai făcut-o. Vorbesc de funie

în casa crucificatului. But wait, am și eu funia mea.

În fine, suntem amândoi două drama queen, știm despre
ce-i vorba, să trec mai departe.

Adică să revin – îți scriu, ziceam, din căsuța

cea mai jegoasă & curată. Lichefiat, dar cu
Cola congelată lângă. Și cu, aproape sigur,

13
 un fel de suflet. Mă întreb ce îți e ție Cola, ce
îți e ție suflet. Poate că fiul tău dormind. Poate
chiar fulgul de sare din buricul adolescentelor.

Cine te poate ști. Beau din Cola, să supraviețuiesc

totuși acestei scrisori, îmi trag sufletul (dacă
suflet o fi fiind ăsta) și revin:

Cred că ești cam singur, maestre al fulgilor

& al undelor gravitaționale ale inimii.
Cred că ai rămas și fără Cola congelată.

Și că ți-ai făcut o casă în care jegul

i-a acoperit cu totul pe cei câțiva curați care dorm,
încă luptând să respire, încă zvâcnind din pumni

în vreme ce visează. Cred că habar n-ai ce visează.

Și poate că nu-ți mai pasă. Te înțeleg perfect.
Aș bea o Cola cu tine & ți-aș explica.

Nu dispera. O s-o bem cândva, îți promit.

O să înțelegi atunci totul. Sau aproape.
Și o să ți se facă rușine de tot paradisul ăsta.

Țineam să-ți scriu cum îi scrii unui

prieten pe care-l știi singur
& te simți cumva vinovat de singurătatea lui

& îi scrii o chestie patetică la care știi

că n-o să răspundă niciodată
& nici nu îi va transforma singurătatea într-o

Cola din congelator, acoperită de fulgi de gheață

lucrați cu migală de un maestru maniac & atotputernic
& aproape înnebunit de singurătate.

14
Tastele laptopului sună prea tare, risc să trezesc
ce mai e curat prin casa asta. Plus că mi s-a topit
gheața de pe Cola, maestre al fulgilor de gheață

de pe Cola. Cum s-au topit atâtea inimi când le-ai scos

din congelatorul lor. Să nu sentimentalizăm, însă.
Voi da eu Cola aia, tot eu voi face conversația,

simțindu-mă ușor vinovat pentru tine. Până atunci,

salutări din Kranevo, de lângă Balcic, unde fulgul de sare
e lucrat mai fin decât cel de gheață.

15
 Utopia mea personală a fost inima.

Corpul: blândă anarhie de mușchi & colagen, comună

primitivă de oase & țesuturi – și în centrul ei,
neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe –
inima & dictatura ei neînduplecată.

Realitatea: pieliță strălucind entuziastă peste nimic,

comună primitivă de cauze & efecte – și în centrul
ei, neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe –
inima & dictatura ei neînduplecată.

Și s-a făcut imediat lumină – și apele s-au separat

de uscat – și cauzele s-au separat de efecte – și
luminătorii cerești au început să se miște huruind pe
boltă – și printre sori & cauze, de fapt deasupra lor,
dar iluminându-le & cauzându-le ca un Soare & o
Cauză ce se afla, înaintând greoaie, ca un portavion
militar într-un port civil prea mic, ca un T-Rex într-
un abator de pui, ca un rechin printre copii & rățuște
de plastic, inima.

De acolo de unde mă aflam, de pe malul lacului

personal, m-am lăsat cât mai pe spate în scaunul de
plastic să o pot admira: nimeni nu trecuse vreodată
mai eficient decât inima mea prin materie. Mușchiul
ei însângerat dobora stelele & nebuloasele ca pe niște
popice. Se prăbușeau în jurul ei constelații & galaxii,
tot însângerate – mi-am întins cât am putut gâtul de
acolo, de pe malul lacului – dar tot nu mi-am putut da

16
seama dacă erau murdare de sângele ei sau de sângele
lor. Câteva stele s-au prăbușit cu plici caraghios chiar
în lac – apa s-a făcut însângerată – se oglindea în ea,
spartă & vălurită, inima care mărșăluia triumfătoare
deasupra, departe în cer – se apropia de sfârșitul
materiei.

Mierlele au început deodată să cânte, toate în cor,

triumfător & însângerat.

17
 Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”,
sunt minus 26 de grade în Sibiu,
încerc cu toată bunăvoința să îți admir arta

cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă căzând

în slow motion (asta fiindcă ai meșterit meseriaș
și la constanta gravitațională), dar la minus 26

frumusețea e grea, mai grea ca gerul,

în orice caz. Chiar și a Ta, no offence.
Frumusețea e o chestie de rezistența materialelor,

îmi spun în barba înghețată, trăgând după mine

chitara Kepma & pe Sebi. Care nu se plânge
(Sebi, vreau să zic) de lumea Ta de -26°.

Copiii sunt materiale cu rezistență mai mare,

nu știu dacă așa voiai, dar așa ți-a ieșit,
după cum vezi. Dacă îngerii au făcut asta pe la

spatele tău, atunci bravo lor. Sau slavă

lor, cum s-o fi spunând.
„Știi de ce mi-e frică să fiu singur?”,

mă întreabă deodată, numai aburi în jurul

guriței & obrajilor mușcați de gerul Tău.
„Fiindcă atunci simt că au murit toți

18
pe care-i iubeam”. Până și aerul înghețat
de deasupra lui a tresărit, până și
Cibinul înghețat a scârțâit

ca o coardă de chitară Kepma. Sper,

pentru binele Tău, că și Tu.
Râd, ca de o prostioară de copii mici,

îl trag de mână, „hai, că înghețăm

pe drum cu aiurelile tale”. Ai pierdut
cam mult timp cu meșteritul

la constanta gravitațională. Și poate chiar și

la fulgul de zăpadă. Bravo îngerilor
că au mai corectat ce se putea,

bravo inimii & copiilor că rezistă.

Dacă ai fi avut atunci pe lângă Tine
un manual de rezistența materialelor

sau un copil cu obrăjorii degerați

tocmai luat de un curs de chitară,
ar fi fost cu totul altceva.

19
 Utopia mea personală a fost inima.

Aproape bătrân, prăbușit pe spate în scaunul de plastic

de pe malul lacului personal, cultivat de mine însumi
cu mare grijă în dreptul geamului mănsărduței, îmi
apăs palmele strâns peste utopia din coșul pieptului.
Trebuie să fii cu totul lipsit de inimă ca să-i instaurezi
cuiva inima în piept.

Încercați să vă imaginați inima mărșăluind victorioasă

peste cauze & galaxii, călcând peste nebuloase & strivind
nepăsătoare supernovele sub șenilele ei atotputernice
de carne însângerată.

Iar acum încercați să vă imaginați inima vârâtă în

cușca pieptului, încercați să vedeți tot mușchiul ei
însângerat strâns cocoloș & îndesat acolo – poate ca
un cadavru ascuns la repezeală în primul loc cât de
cât la îndemână, sau poate chiar dimpotrivă, o armă a
crimei aruncată într-un loc în care știi că nimeni n-o
să se uite vreodată.

În orice caz, victimă sau armă a crimei, sau amândouă

deodată, nu acolo îi e locul: cu corpul brăzdat de
răni & arsuri de la nebuloase & supernove, cu sângele
impregnat până-n cele mai neînsemnate hematii de
cauzele prime, bătrâna fiară știe până la capăt de unde
vine.

Iar răzbunarea ei e atroce.

20
Dacă poezia e posibilă chiar și când ești înnămolit
în atâta oboseală, dacă poezia e indiferentă la toată
suferința asta, dacă se alimentează din ea fără să ți-o
anestezieze – atunci e deja aproape nedrept. Aproape
sublim – dar aproape nedrept. Ar trebui ca omul să
pedepsească suferința amputându-și toate organele
pentru frumos. Să nu mai permiți creierului care vede
suferința să vadă și frumosul.

Fiindcă faptul că poate să vadă, în chiar aceeași secundă,

abjecția & taborul – abia asta e intolerabil. Și abia
asta e, de fapt, cu adevărat poezia. Care e, în sensul
ei cel mai pur, intolerabilă. E miraculos că oamenii se
încăpățânează să o facă să existe. E ca și cum o legiune
de decapitați ar continua să cânte, benevol și extatic,
mistic & stahanovist, cu limba mereu în flăcări, întru
glorificarea ghilotinei.

21
 Salve, „meștere al fulgului de zăpadă”
& al tulpinii de ghiocel, e 1 martie, revin cu
amănunte despre chestia pe care ai meșterit-o:

Sebastian e de peste două săptămâni cu

piciorul în ghips. Și mai stă o lună.
Fractură complicată, în susul osului,

mi-a explicat doctorul. Azi-dimineață

mi-a spus, iluminat: „Știi
ce am visat azi-noapte? Că fugeam!”

Și a râs. Era atâta lumină în râsul lui

că mi-a rupt ceva pe dinăuntru, în susul
osului, durează mult până se vindecă.

Îți spun chestia asta fiindcă spune

multe despre Tine & despre ce ai
meșterit aici. Dar nu te speria, deși

pare nașpa, în fond spune ceva OK

despre Tine. Cam așa îți puneai
și Tu îngerii să ne spună nouă:

Nu te speria, îți voi spune despre tine

tine ceva teribil de frumos.
Uite ce ai mai meșterit: l-am lăsat

22
cu ghipsul pe picior seară de seară
& m-am dus prin piețe să urlu împotriva lor.
Era atâta lumină în strigătele noastre

că mi-a rupt ceva pe dinăuntru.

În susul osului, firește. Să-Ți spun
și despre cum îmi zicea:

„Hai, tati, du-te la protest, nu-i lăsa” –

și despre ce mai rupea asta pe
dinăuntru? Mai bine nu.

Dar când 300.000 de lanterne

s-au aprins sub Tine în Piață
& ai văzut lumina aia așa de

familiară, nu-mi spune că nu

Ți s-a rupt și Ție ceva pe
dinăuntru, în lungul osului,

ceva care cere mult timp

de vindecare. N-are cum.
Și am și auzit, de altfel, pârâitul

osului Tău. Te uitai la luminile alea

cum m-am uitat eu la lumina
din râsul lui Sebastian.

#Rezist. #Rezistăm. #Reziști și tu,

nu Te teme, doare puțin, durează
ceva mai mult vindecarea,

dar e OK. Când Te mai îndoiești,

uită-te lung la luminile noastre,
cum mă uit eu la râsul lui

23
 Sebastian. (Tocmai Ți-am spus
ceva foarte frumos despre
ce ai meșterit aici.)

24
Utopia mea personală a fost inima.

Dar utopia inimii e ea însăși.

Să își infiltreze, ca orice teroare, birocrația până în ultima

capilară.

Să facă din rețeaua de vene o topografie a terorii.

Să facă din corp universul de care a fost lipsită.

Să pretindă sângelui să mărșăluiască la fel de distrugător

prin vene precum mărșăluise ea printre quasari &
nebuloase.

Să ilumineze pe dinăuntru tot corpul, ca un Soare & o

Cauză ce se află.

Să înainteze cât mai eficient prin materia cărnii, ca un

portavion militar într-un port civil prea mic, ca un T-Rex
într-un abator de pui, ca un rechin printre copii & rățuște
de plastic.

Să poruncească inimii să cânte flăcările care o mistuie.

Să pretindă materiei întunecate a sentimentelor că există.

Să le strivească sub șenilele mușchiulețului ei totalitar.

25
 Cât de frică mi-a fost de ziua de ieri. Ani întregi m-am
temut de ea – cei douăzeci de ani de când s-a sinucis
tata mi se păreau termenul Apocalipsei, aproape că
eram sigur că se vor deschide mormintele, sau măcar
mormântul lui – și că vei ieși de acolo, Tati, cu râsul
Tău știrb și bun, și vom râde toți de farsa Ta împielițată
de acum două decenii. M-am temut de ziua asta – și
am așteptat-o cu inimă strânsă & devastată & enormă
speranță.

A trecut – și nu s-a deschis nimic – ba s-a mai închis

ceva definitiv: peste mormântul Tău s-a mai așternut,
bufnind, o lespede. De acum sunt sigur că nu se va mai
deschide nici un mormânt – cel puțin nu în timpul
vieții mele – și Te mai pot găsi doar după lespedea
asta de celuloză, sub bufnetul pe care micile lespezi de
plastic negru ale tastaturii îl fac când ciocăn în ele. Și
tot ciocăn – și tot a gol și a mort sună. Scrisul va fi și
mai dureros de acum înainte – și, habar n-am de ce, Îți
sunt și mai recunoscător pentru asta.

26
Thumbs up, meștere care-ai suflat peste noi
& ne-ai cerut să creștem & să ne-nmulțim.
M-am înmulțit & iată-l cum se joacă Minecraft

& ecranul suflă peste mutrița lui

un fel de praf de aur digital
& mutrița lui suflă peste lume & peste Tine

un fel de praf de aur & ai făcut bine,

bravo, thumbs up, cum ziceam.
Deși ai făcut-o pentru Tine, Big α & ω,

fiindcă fără mutrița care suflă peste Tine

praf de aur & Aquafresh de căpșuni
Empireul e Giudecca & Taborul e Pata Rât

& Arhanghelii-s doar niște lilieci mai luminoși.

Neuronii Tăi oglindă aveau nevoie de mutriță
– care-i neuronul Tău oglindă ăl mai prima.

Acum se uită la Despicable Me 2017, minionii-s

tot numai praf de aur & Aquafresh de căpșuni & mutriță.
S-au înmulțit și ei, și asta e tot bine.

De ce-Ți scriu chiar azi, de 1 mai:

fiindc-ai muncit la viața Ta, și ai făcut-o
bine. I worked hard, cum spunea minionul Berryman
în ultimul lui interviu TV. Și Tu,
șef al minionilor & arhanghelilor & liliecilor
& Aquafreshului de căpșuni – și Tu ai muncit

pe rupte. Să ne creezi pe noi a fost un pic

ca și cum Te-ai fi aruncat de pe Washington Bridge,
de la 30 de metri, într-o dimineață de ianuarie,

ca minionul B. Sau de pe scăunel, de la 30 de centimetri,

într-o dimineață de noiembrie, ca minionul Tata. Tot aia,
tot munca aia pe rupte. Dar Tu ai vrut-o, și probabil

că Aquafreshul de căpșuni răscumpără și

Giudecca & scăunelul & podul Washington.
Thumbs up, ești un meseriaș, Minioane Suprem.

Acum îi aranjez perna la spate & îi dau

Flammkuchen făcut ieri de Cami. Tu faci între timp
axul lumilor să se învârtă & bine faci

& ne privești la fel de preocupat cum privește el

minionii, strângându-se de buză. E 1 mai, nu Te
preocupa, cum zice grafferul de la metrou,

ești frumos astăzi. Suflat cu aur & cu Aquafresh

de căpșuni ca minionul de pluș cu care doarme
Sebastian noapte de noapte. Nu că-i 1 mai,

dar chiar ai muncit bine. În fața sindicatului vostru

de pluș & mutrițe, totul e deșertăciune & praf de aur.
Așa că ia o bere, sau ce ai Tu la rece acolo

prin Tabor, uită-Te la poze făcute de prieteni

la mare sau la Despicable Me 2017 sau 2019 sau 3047
(că tot Îți stă în putere) & aranjează-i din când în când
perna la spate. Thumbs up, Proletare Suprem, aura Ta
de Aquafresh de căpșuni & praf de aur merită
toate aplauzele. Chapeau, asta chiar ți-a ieșit.

29
 Utopia ta personală a fost inima.

Și nu ți-ar fi atâta frică dacă frica nu s-ar freca de tine

ca o pisică;

dacă n-ai vedea cum se electrizează părul pe inima ta &

pe pisică,

dacă n-ai ști c-o să zică vocea tot ce trebuie să zică;

toate pisicile + o pisică se freacă de creierul tău și-l strică;

de atâta frică frica ți se strică.

30
Noapte bună, meștere al miezului de pepene,
e vară, ne purtăm toți peste miezul înghețat de pepene
hămesiți cum Te purtai și Tu peste apele înghețate,

gata să muști din ele, gata să-Ți simți miezul gurii

schimbându-se într-un întuneric dulce & rece &
tăios ca gheața din iadul care încă nu exista,

e vară, ai mușcat atunci adânc

& mă mir că pepenii mai sunt posibili
& că eu & Tu & vânzătoarele din Dăbuleni

& miezul înghețat care va exista mereu

mai suntem cu toții posibili. Și încă la 2 lei/kg.
Și dacă tot suntem posibili, să ne spunem

îngerelul înainte de culcare, cu gura înghețată de

spaimă ca de un miez abia scos din congelator.
Și, dacă tot suntem aici: gura Ta mai îngheață

când Îți spui îngerelul? Dacă tot ești posibil, Te mai

schimbi într-un întuneric dulce & rece & 
tăios când te trezești noaptea & pipăi plăpumioara

& el nu e acolo? Dacă tot ești posibil, e OK că

ne-ai făcut și pe noi posibili? Nu e prea puțin
întuneric dulce pentru noi toți împreună?

31
 Ești OK cu asta? Doar zic. Cum aș mușca
dintr-un pepene & s-ar încheia totul.
Suntem practic imposibili. Și atât ai mușcat până

ne-ai făcut posibili. Mersi mult. Vom trece și

peste asta & nu vom mai supraviețui & vom fi
într-adevăr imposibili. Vom fi omizi bătrâne

fluturând din aripile imposibile în întunericul

dulce & tăios. Le vom agita ca pe niște plăpumioare
care nu mai acoperă nici un corpușor. Vom spera că

întunericul hămesit de deasupra noastră ești Tu. Că

mai ești posibil. Cum aș mușca dintr-un
pepene & s-ar încheia totul.

32
Utopia ta personală a fost inima mea.

Ai crezut în ea, ai lăsat Sodoma & Pompeiul să existe

pentru ea, ai distrus Sodoma & Pompeiul pentru ea, ai
murit pentru ea, ai înviat pentru ea,

de ce o lași acum să se ducă pe copcă, să se scufunde în

apa Sâmbetei, în valurile Cocytului, printre ghețari din
peturi murdare, printre cadavre de morse năclăite în
petrol

– de ce nu îmi înveți inima să meargă pe ape?

De ce nu mai crezi în inima mea?

Ce ți-a făcut inima mea să nu mai crezi în ea?

De ce nu mori pentru ea?

Acum, chiar acum, în timp ce scriu M-O-R-I, sau cât

timp scriu chestia asta, sau cât timp scriu, mori pentru ea.

Dacă mi-ar sta mie în putință, aș muri pentru ea.

Dar nu mă lași, așa că fă-o tu.

Mersi, aștept.

33
 Meștere care m-ai ciumpăvit,
ai uitat în mine
o mașinărie chinuitoare

de ținut omul fericit:

trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău
& n-am înnebunit.

Ceea ce despre Tine

nu se prea poate zice.
Ți-am privit cerul. E omenesc.

Nu m-aș mira dacă din el

ar începe acum, când vorbesc,
să țâșnească sânge.

Și nici Tu. De fapt,

ar fi de mirare
să nu.

34
Utopia mea personală a fost inima mea.

Mai precis spus, utopia mea personală a fost ca inima

mea să nu mai fie uneori un mic frigider portabil, cu
sticle de vodcă & membre amputate & cubulețe de
gheață cu fructe înăuntru & mormane de globi oculari
îndesate acolo claie peste grămadă.

Ca inima mea să nu mai fie alteori un mic crematoriu

portabil, în care inima mea de la 6 ani și inima mea de
la 10 ani și inima mea de la 42 de ani, când o să mor,
și inima mea de la 60, când voi fi deja un mort adult, și
inima mea de la 102 ani ard toate împreună, chicotind
ca niște criminale ce sunt strânse la o pajama party.

Ca inima mea să nu mai fie (chestia cea mai chinuitoare

& oribilă dintre toate) un mic paradis portabil, ca
inima micului Isus din biblia neoprotestantă a bunicii
din Cisnădie, atâta de roz & de orbitoare că mă făcea să
plâng de bucurie & teroare, încât am decupat-o într-o
seară cu foarfeca de la briceag & am îngropat inima de
hârtie sub dud, lângă paradisul șobolanilor.

Ca inima mea să nu mai fie jucăria de hârtie pe care o

decupezi când vrei tu, plângând de bucurie & teroare,
ca s-o îngropi sub duzii tăi, în paradisul șobolanilor tăi
serafici, știind că n-o să ai niciodată curajul să decupezi
cu briceagul inima ta taborică & roz.

Oricât de disperat ai tânji după asta.

35
 Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără
oprire câteva ore pe zi.

Dacă într-adevăr cărțile ar fi vii, paginile astea ar trebui să

urle fără încetare.

36
Meștere necruțător de blând care
ne-ai suflat chestia în piept ca să trăim veșnic –
n-am trăit veșnic & deja am obosit.

Ce naiba fac cu restul de veșnicie.

Ceva necruțător de blând
rând după rând sfârtecând.

Îți scriu acum din Göteborg, tocmai

mâncasem un burger Redneck & mă întorceam
spre hotel, am trecut pe lângă micul cimitir

de lângă pârâu. Oamenii din cimitir erau

morți & era frumos, scăpaseră. Câțiva
puști vii puseseră un laptop pe un mormânt

& se uitau la un film porno & râdeau.

Ei nu scăpaseră. Am mers spre ei,
le-am închis laptopul & am mers mai departe.

Au strigat după mine, apoi l-au deschis iar.

Zeițele porno au apărut iar. Ce naiba fac ele
cu restul de veșnicie. Oare simt și ele

în sexele lor ceva necruțător de blând

sfârtecând, sfârtecând, sfârtecând. Firește
că simt. Ele sunt deja veșnice & obosite.

37
 Acum ies din hotel ca să mă întorc
spre micul cimitir de lângă pârâu.
De dimineață erau acolo rațe,

oare pieptul lor simte ceva

necruțător de blând? Dar nu pentru ele
mă întorc acolo, ci ca să-i întreb pe puști

ce fac cu restul lor de veșnicie. Sau poate

ca să-mi iau o Cola de la non-stopul
de lângă cimitir. Sau poate amândouă.

Și Cola înțeapă pe gât necruțător de blând.

De două luni încoace nu citesc poezie.
Ceva necruțător de blând sfârtecă mereu în ea.

Ai pus-o acolo cum ai pus sexele în zeițele porno

& cum ne-ai suflat chestia în piept &
cum ai turnat bulele în Cola

& cum ai turnat hormonii în adolescenți.

E ceva stângaci & rău în tot ce fac eu.
E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu.

Sfârtecând, sfârtecând. Rând după rând.

Am uitat să schimb euro în coroane.
Tu n-ai uitat nicicând să schimbi.

Ceva necruțător de blând

sfârtecând schimbând
sfârtecând.

38
Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima ta.

Atâta tot.

Dar n-am avut curajul.

Dar n-ai avut curajul.

39
 „N-am luat cu mine nimic din cele necesare vieții”.
Nici eu. Dar nici din cele necesare morții. Afară de
cazul în care literatura însăși e necesarul pentru moarte.

Tot Kafka: „eu, care am căzut pradă tuturor pericolelor

literaturii”. Eu, în ce mă privește, am dat doar în toate
gropile ei. Ceea ce e mai ridicol, dar nu mai puțin
dureros, tind să cred.

„Scrisul e mai sărac, dar mai limpede”. În raport cu viața,

cred că voia să spună. Iar limpede prefer să-l înțeleg
aici în sens clinic: limpede ca o radiografie a unui organ
terminat, limpede ca o tomografie cât o condamnare. E
singura limpezime alinătoare a literaturii.

40
Meștere al degețelelor de copii
& al părului indestructibil al fetelor
& al scuturilor transparente ale jandarmilor –

Am văzut azi filmulețe cu copii cu capete sparte

& degete rupte, am văzut fete târâte de părul strălucitor
& indestructibil de jandarmi cu scuturi transparente

precum lumina Ta indestructibilă, am văzut

dinți indestructibili sparți, trupuri indestructibile
sfârtecate, am văzut sângele făcut de tine

țâșnind în lumea făcută de Tine

& era încă atâta frumusețe în ea
& abia asta mă terciuiește.

Orice cantitate de frumusețe mă terciuiește.

O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări –
cinismul Tău e divin, într-adevăr.

Am văzut un câine lingându-și pe fața însângerată

stăpâna prăbușită sub cizmele jandarmilor,
nepăsător la șuturile lor care-i striveau și lui coastele.

A dat atât de bucuros din coadă

când ea și-a ridicat mâna zdrelită & l-a mângâiat,
era atâta lumină indestructibilă în jurul lui,

41
 pentru el răul trecuse absolut întâmplător prin lume.
Un jandarm cu viziera ridicată, un copil blond & pur,
s-a apropiat în fugă & a lovit-o iar.

Meștere, uneori îmi spun că ai trecut întâmplător prin

istoria lumii pe care ai făcut-o, cum trecem noi
întâmplător prin poemele pe care le scriem.

Și că din frumusețea Ta indestructibilă & luminoasă

se fac cele mai dure scuturi transparente.
Și că cei mai fericiți dintre noi dăm din coadă,

lingând fețele însângerate ale celor dragi. Terciuiți

sub bocancii unităților de intervenție rapidă ale
serafimilor.
Terorizați de unitățile anti-teroriste ale îngerilor.

Cine să îndure atâta frumusețe

– și până când
– și de ce.

Meștere necruțător de blând, dacă n-aș simți uneori

limba ta aspră lingându-mi creierul însângerat,
dacă n-aș vedea uneori coada ta blănoasă

bâțâindu-se fericită – totul ar fi mai ușor

& mai insuportabil. Nu te teme, vorbim
ca între indestructibili.

42
Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima mea.

Dar n-am avut curajul.

În schimb am scris – asta, din nefericire & inconștiență,

am avut curajul – a ieșit o inimă din viermișori
încârligați & negri, o inimă urâtă & rea, cum iese din
toate utopiile,

și cu ea în piept calc acum în băltoaca din fața blocului,

cu ea în piept cultiv acum, câteva minute mai târziu,
lacul personal de la fereastra mănsărduței,

cu inima asta încârligată & rea privesc apoi, lăsându-mă

mult pe spate în scaunul de plastic de pe marginea
lacului personal, cealaltă inimă a mea mărșăluind
triumfătoare departe în cer, răsturnând galaxii &
rățuște de plastic.

Civilizat e numai omul care a trecut prin infern.

43
 G’morning, meștere care ai făcut posibile
Westminster Abbey & făina de mălai
de la People’s Supermarket,

ești un mare meseriaș, mi-am spus

în vreme ce mă plimbam
prin Londra înghețată.

Da, un mare, un foarte mare meseriaș,

îmi spuneam în vreme ce căscam gura.
Ai turnat frumusețea ca pe un mălai în lume,

abundent, tone după tone de mălai & frumusețe –

și spaima tot știe să scoată capul
de sub stivele de mălai,

face ceva pe toată frumusețea Ta.

Un mare, un foarte mare meseriaș,
nici dracul nu descurcă frumusețea Ta.

Așa că laudă & slavă Îți înalț

în vreme ce torn mălai în apa clocotită
& amestec grijuliu în bolboroseala galbenă.

(Am mai scris un poem despre asta,

dar atunci făceam mămăligă în Sibiu,
acum fac în Londra, poate că Tu fiind ubicuu

44
nu înțelegi, dar e vorba de 3.000 km distanță
între mămăliga de aici
& cea din mansarda cu Cami & Sebastian.

E tot despre frumusețe & mălai,

ai construit o lume întreagă din asta,
așa că o să-nțelegi cândva.)

Ce paradisiacă-i mămăliga în cratiță

& câte mai zbârnâie în creierul
ca un mălai putred de deasupra ei

(aici nu am habar dacă mă refer la mine

sau la Tine.) Mă distrează să mă gândesc că,
de acolo de pe nori,

toate creierele noastre se văd

ca firimiturile de mămăligă
căzute dintr-o Gură care ne mănâncă & râde isteric,

de parcă i-ar țâșni sânge pe gură.

Mestec în lichidul galben
& mă gândesc că poeții suicidari folosesc

de aproape trei ori mai mult pronumele eu

decât non-sucidarii. Dar și Tu ai spus
cam de multe ori „Eu” în cartea Ta.

Mă rog, ai și pățit-o, ce-i drept.

Bun așa – slăninuță, ceapă verde, brânză albastră.
Adevărat Îți spun, mămăliga asta are ce Borges numește

„perfecțiunea tristă a unui sonet”.

De asta frumusețea & mălaiul mă intimidează.
(Și ar trebui să Te intimideze și pe Tine.)
Sunt, ca și Tine, un mare, un foarte mare
meseriaș. Mă pun acum să mănânc, mai vorbim.
Chiar, ar trebui să îmi spui și Tu

o chestie serioasă. Eu tocmai Ți-am spus iar

ceva cât se poate de serios
despre frumusețe & mălai.
Utopia mea a fost să fiu ca inima ta.

Atotputernic & jemanfișist. Nesfârșit de blând & nesfârșit

de nesimțit. Diafan & adiafor.

Să fac lumi infinite dintr-o mică mișcare a mâinilor – și

să-mi bag picioarele în ele la fel de diafan & atotputernic
& nesfârșit de blând.

Să inventez mame cu ochi de o puritate care sfâșie ochii

& mame care-și ucid copiii în closet & tați al căror râs
e lumina a zece Disneylanduri în flăcări & tați care se
spânzură râzând &, în exact același timp, să-mi susur
hipnotic sângele prin toate inimile care mi se roagă.

Și să nu aud cum fiecare sistolă a lor sună la fel de

înfundat ca un corp care tocmai s-a aruncat de pe scăunel.

Utopia mea a fost să te arunci și tu de pe scăunel.

Și te-ai aruncat.

47
 Mama semna, în carnetul meu de note din generală,
prescurtându-și prenumele Veronica sub forma Ver.,
și scriindu-și mai întâi numele, apoi, legată grafic de el,
abrevierea prenumelui. Așadar, carnetul meu de note
era plin de VancuVer. Când am aflat, încă din școala
elementară, că un oraș întreg din Canada îi poartă
numele, am fost șocat: nu-mi puteam închipui cum
se simt oamenii ăia, știind că fiecare dintre ei e doar
un punctuleț din semnătura mamei. (Nu-mi puteam
închipui că ei nu știu cum semnează mama în carnetul
meu de note.)

M-am mirat că cineva avusese inspirația să numească

un oraș după mama – apoi m-am mirat că nu toate
orașele erau numite după mama. Orice oraș care nu
se numea VancuVer era un scandal & un fals (inclusiv
Sibiul – care era, bineînțeles, cu adevărat VancuVer).
Toată planeta ar fi trebui să fie acoperită de orașe cu
numele ei – toată planeta ar fi trebui să fie, văzută din
spațiu, acoperită de semnătura ei citeață, de școlăriță
prea cuminte & prea ascultătoare.

Iar Dumnezeu, uitându-se spre planeta asta, nu putea

să nu zâmbească – fiindcă mama făcea din întreaga
planetă plină de războaie & crime o școlăriță prea
cuminte & prea ascultătoare.

48
(Iar dacă din fotografiile din spațiu nu se vede limpede
cum planeta e acoperită de semnătura mamei – ei bine,
înseamnă că nu am ajuns încă la distanța necesară față
de micuța planetă sângeroasă.)

49
 Meștere al fulgului de nea & al zloatei ardelenești,
când ai inventat zloata ardelenească & frigul de munte
nu-s sigur c-ai fost în toate omnipotențele Tale.

Încearcă să stai 20 de minute nemișcat în ele

& o să vezi: omnipotența Ta nu poate rezista într-o zloată
căreia numai omnipotența Ta îi poate rezista.

Poate Dumnezeu crea un bolovan atât de greu,

încât Dumnezeu să nu poată să-L ridice?
Poate Dumnezeu crea o zloată atât de înghețată,

încât Dumnezeu să nu-i poată rezista?

Firește că nu poți. Firește că noi am putut.
Fiindcă Tu nu aveai de rezistat decât pentru Tine.

Pe când noi trebuia să rezistăm în zloata Ta omnipotentă

pentru copiii noștri. Ca să facem o țară
de care copiii noștri să se poată îndrăgosti.

(Chestia asta e la fel de greu de făcut

ca bolovanul Tău sau zloata Ta.
Și o vom face.)

Zloata suna pe gecile noastre Quechua

ca boabele de porumb căzând
pe fundul unei tingiri.

50
După ce am plecat din fața sediului PSD,
a sunat Sebastian. Când am scos telefonul
& i-am văzut numele pe display, a început să ningă.

Ca și cum tot porumbul ăla înghețat

văzându-i numele
ar fi înflorit dintr-odată.

#VăvedemdinSibiu, scrie pe bannerul nostru

(singur și el acum în ninsoarea înflorită).
#TevedemșipeTine, să nu Te îndoiești de asta.

Vom striga până când lumea va vibra ca un telefon

& atunci vom face aerul dintre noi
să înflorească.

Ai răbdare cu noi: vom fi lumea

de care Te vei putea
reîndrăgosti.

51
 Utopia mea va fi inima ta.

Am visat copii plutind, despletiți & chicotitori, peste o

câmpie iluminată care eram eu: ei îți vor fi inimă.

Am visat brahiozauri mugind sonete de dragoste care

făceau T-Recșii să plângă: ele îți vor fi inimă.

Am visat cantine în care tot ce atingeau ochii copiilor se

transforma în pizza & în papanași cu gem de măceșe: ele
îți vor fi inimă.

Am visat omuleți Lego policolori făcând dragoste &

virgine Lego policolore născând & zeișori Lego întinși pe
cruci Lego policolore: ei îți vor fi inimă.

Am visat galaxii de turtă dulce, găuri negre cu gem de

caise, hecatombe solare cu jeleu de fructe, Apocalipse cu
înghețată de coacăze: ele îți vor fi inimă.

52
Există grupe de metili care poartă în sine memoria
traumei & se adaugă pe gene.

Așadar pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural

& spânzurat, făcut numai din metili întunecați &
strălucitori, ca micile schelete fosforescente de agățat
la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se
va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv
agățat de genele noastre, ale Vancilor.

Și cine știe câte alte brelocuri traumatice mai trag după

ele genele mele prea îmbibate de atâtea morți înainte
de vreme – bunicul din partea lui tata a murit când
tata avea opt ani (era lăcătuș la Arsenal, o explozie
a unui tub de oxigen a făcut inima să-i explodeze în
el de spaimă, lăsând după el opt copii orfani – tata
era al doilea cel mai vârstnic dintre băieți), bunica din
partea lui tata a murit când el avea cincisprezece ani
(boală, dar nu știu care anume – și nici nu mai am de
unde să aflu), bunicul din partea mamei a murit după
ce un buștean scăpat din circular i-a zdrobit creierul,
bunica din partea mamei a murit cu scleroză în plăci
– atâtea morți, fiecare dintre ele un strat în plus de
fosfor metilic pe brelocurile atârnate de genele mele
supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar.

53
 Iar cittavrti-ul din capul meu, zgomotul de fond
neîncetat care mă omoară de atâta vreme – e doar
clinchetul vesel al brelocurilor ăstora traumatice &
strălucitoare. Nu suntem doar “miez de stele stinse”,
cum spune Sagan (Carl, nu Françoise) – ci și miez de
metili tanatofori arzând nestins.

O să vă duc cu mine în mormânt, brelocuri suicidare.

Și acolo n-aveți decât să zdrăngăniți cât vreți. Va fi
doar între voi & oasele mele. Să vedem care dintre noi
va zdrăngăni mai drăguț & atroce. Dar metilul vostru
liric va muri cu mine.

(Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț

& atroce – atunci vom face poezie până ni se va cere să
ieșim din morminte.)

(Metilii poeziei strălucind deasupra mormintelor ca

flăcări deasupra comorilor blestemate.)

(Limba incendiată de toate flăcările tuturor mormintelor.

De toate flăcările. De singura flacără.)

54
Bon matin, Maître al gofrelor însiropate
& al sosului Piri Piri, îți scriu din Bruxelles,
e șase dimineața, sunt în camera de hotel

după o noapte de cântat rock & discutat justiție

& reglaj fin la lumile Tale. Fiindcă ce nu Ți-a ieșit
reparăm noi, ne pricepem la asta:

nu Ți-a prea ieșit inima noastră,

reparăm de o istorie încoace la ea;
nu Ți-a prea ieșit creierul nostru,

reparăm de o istorie încoace la el.

Mă rog, a trebuit să mori și Tu
ca să meargă atelierul nostru cât de cât,

asta e, scuze, lucrăm cu materialul clientului.

Iar aici trebuie să recunoști
că Tu ai livrat cam neglijent.

Cred că e amuzant pentru Tine

să vezi creiere meșterind în ele însele,
inimi cu mânecile halatului însângerate

forând adânc în ele însele. Tot sângele ăsta

ne-a însiropat mai adânc & mai greșit
decât tot siropul dulce turnat pe gofre,

55
 și când Te-am văzut mușcând din Bruxelles ca
dintr-o gofră însiropată cu sânge, cred că nu
vorbea doar poetul prost din mine.

Fiindcă pot jura în fața oricărui Parlament European

& în fața oricărui Tron de Judecată
că Ți-am văzut urma dinților în asfalt.

Noi cântam atunci Creep, Ți-am șoptit încetișor

că, dacă vrei să fredonezi, să o faci fără grijă,
ai preferat să muști adânc din noaptea

& asfaltul însiropate. Tu știi de ce.

Șase oameni vorbind în ploaia înghețată
despre dreptate. Ore întregi. Luni & ani în șir.

În locul Tău, mi-aș tatua asta

pe mâna cu care ne-ai făcut.
Sau, dacă ai atâta spațiu pe antebraț (și știu că ai),

ți-ai putea tatua 600.000

cu telefoanele ridicate înspre tine, cerând dreptate.
Ai avea un antebraț mai mișto

decât toate aripile cu ochi ale heruvimilor

la un loc. Și chiar meriți asta.
Șase oameni sau 600.000.

Și aceeași inimă însiropându-i

pe toți în sângele ei strălucitor & prea dulce.
Sau, dacă ne-ai tatua pe antebraț, în sângele Tău

strălucitor & prea dulce. Dacă aș fi Tu,

aș zice că a meritat toată zdroaba.
(Și chiar voi fi Tu, cam așa ziceai cândva,

56
iar dacă nu vom fi Tu, vom sta
& te vom privi și pe Tine în tăcere,
ani & veacuri în șir, în ploaia înghețată.)

Mă uit la poza din telefon cu Sebastian

& mă pun la culcare. Și știu că sângele care-mi
curge prin inimă când îi privesc poza

e sângele lui & sângele Tău.

Ar fi bine să lași asta așa.
Altfel, cum ziceam, Te voi privi în tăcere

până vei repara asta. Iar dacă

n-o s-o repari Tu, o s-o reparăm noi.
Precum în inimi, așa și pe pământ.
Utopia mea a fost utopia ta a fost inima.

Un orășel în înserare, peste care îngeri zboară ca stoluri

de pterodactili rozalii, măcăind sophianic & ridicol,
crescând cu fiecare bătaie de aripi patrimoniul de fericire
din piepturile înguste & transpirate ale copiilor care s-au
oprit din jucat fotbal ca să-i privească & să parieze pe ei,
cum ai paria la o cursă de gândaci:

îți cobori palma peste orășel & îl mototolești până când

înserarea & casele & îngerii & copiii & mingea de fotbal
sunt doar un boț însângerat:

iată inima, numai bună de înfipt în piept & crescut

patrimoniul de fericire.

Visez o înserare care să fie numai a noastră.

În care creierul să nu mai măcăne sophianic & ridicol.

În care îngerii să nu-și mai fâlfâie aripile peste largile

câmpii neurale.

În care copiii să zburde în voie pe Anfield Roadul

inimii, corpușoare însângerate & fericite pe Marele Teren
însângerat & fericit.

În care flăcările tale să nu mai coboare peste limbă.

În care mâna ta să-și vadă de galaxiile & sephiroții ei.

Dar mâna ta va coborî mereu & va înfige neîncetat în
piept inima & patrimoniul ei de fericire. Și va trimite
îngerii să ne zboare peste câmpiile neurale, umplându-le
cu măcănitul lor sophianic & ridicol. Și va presăra flăcări
peste carnea vie a limbii.

Și vei paria mereu pe noi ca la o cursă de gândaci.

59
 La mănăstirea Humor, pe peretele din stânga altarului,
un Christ pe cruce cu corpul alungit violent înspre
stânga, ca o flacără de carne tremurând violent înainte
să se stingă – sau după ce tocmai s-a aprins.

Același Christ l-am văzut pe peretele din preajma

altarului și la Voroneț, și la Moldovița – desenat mai
puțin naiv & mai comme il faut – dar abia ăsta de la
Humor, al cărui corp desenat stângaci tremură de
dorința de a aprinde crucea pe care stă, m-a emoționat
cu adevărat.

(Așa cum abia poemele care tremură & aprind cu

limba lor în flăcări pagina pe care stau te pot emoționa
cu adevărat.)

60
Salut, maître al Taborului & al Resurecției
(cum ți-a ieșit chestia aia, chapeau)
& al lui Lego Harry Potter & al ochilor de copii

privind mai strălucitori decât Taborul

piesuțele de Lego Harry Potter
(cum ți-a ieșit și chestia asta, de fapt

ăsta cred că e marele tău magic,

chapeau x 10), îți scriu din mănsărduța
din Sibiu. N-am nimic special să-Ți spun,

mă gândeam numai să Te întreb

dacă singurătatea asta extremă
în care m-a aruncat literatura

Ți se pare OK, dacă Te-ai gândit vreo secundă

la ea când ai lăsat literatura să fie,
și dacă Ți s-a părut etic să lași literatura să fie.

Dar, când mă gândeam să Te întreb astea,

a venit pe la mine soacră-mea
cu cartofi franțuzești cu broccoli pentru Sebastian

& am înțeles că de fapt tocmai mi-ai răspuns

& mi s-a făcut jenă de întrebările mele stupide ca
un set de Lego mult prea vechi & desperecheat

61
 & făcându-se bucăți exact când ai de pus
ultima piesuță (chapeau celui de jos pentru asta).
Așa că se prea poate ca asta să fie exact

ultimul psalm pe care Ți-l scriu –

s-au adunat deja fix 13, mi se pare un număr bun
& nici nu sunt atât de sigur că mai e

un lucru etic să scrii psalmi astăzi.

Mai bine aș învăța să fac cartofi franțuzești cu broccoli.
Sau mai bine aș strânge bani pentru

cel mai mare Lego Harry Potter care există.

Sau mai bine aș învăța să sper eficient
că natura Ta e mai puternică decât Tine Însuți

(ce Lego Harry Potter ar mai fi pentru mine asta

când ne vom vedea față către față).
Chestia asta cu literatura sigur nu e etică.

Nu are cum să fie, prea multe fierb aici

ca să poată ieși bine.
(Dar e frumusețe – ei, și ce dacă e.

Uneori îmi spun că aproape că nu e etic

că ai lăsat să fie atâta frumusețe
după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta.

E trucul Tău cel mai pervers.

Dar poate că tocmai ăsta e semnul
că natura Ta chiar e mai puternică decât Tine.

Ieri am căzut peste o filmare în care

un leopard salva o antilopă de la înec
& o lăsa apoi să plece & am plâns ca un copil

62
care a primit cel mai mare Lego
Harry Potter. Ești, în zile ca astea,
cel mai tare clovn de petreceri.)

S-ar putea așadar să fie ultimul – sau s-ar putea

să nu. Nu-mi dau seama dacă, atunci când scriu,
sunt leopardul sau antilopa.

Și nici dacă mă salvez de la înec –

sau, dimpotrivă, dacă mă împing acolo,
în miezul vâltorii, unde e atâta dulceață.

Dar poate că sunt, cât de cât, un

clovn de petrecere. Prea multe fierb în
dulceața asta ca să iasă bine.

63
 Utopia mea a fost inima mea a fost distopia ta.

Au existat inimi în care s-au născut zei. A mea nu a fost

una.

În inima mea ai venit nu ca într-o maternitate – ci ca

într-un hotel. Ai intrat frânt de oboseală, scurtând la
minim check-in-ul, refuzând orice posibilitate de flirt cu
aorta prea sprințară, cu valvele aortice desfăcute nerușinat
pentru îmbrățișarea ta („vulve aortice ar trebui să vă
numiți”), ai urcat cu liftul huruitor la etaj –

și, intrat în cameră, te-ai aruncat în pat, așa îmbrăcat,

te-ai ghemuit sub plapuma însângerată –

și acolo ai rămas, ascultând ploaia de sânge de afară,

refuzând să răspunzi când camerista bătea la ușă,
așteptând cu ochii strânși până la durere ca totul
să treacă –

și cineva să ia inima asta de la tine –

și nimeni n-a luat-o.

Au existat inimi în care au putrezit zei. A mea e una.

64
Poate că faptul că am recitit în buclă infinită cărțile pe
care tata citea și el în buclă infinită (Pardaillanii & Biblia),
poate că evocarea lui obsesivă în micile mele jocuri literare
din ultimii douăzeci de ani – poate că toate nu sunt
altceva decât încercarea de a mă juca cu el așa cum nu am
apucat s-o fac în copilărie. Și poate că mă tot culcușesc
în poeme, căutându-le căldura, așa cum mă culcușeam în
corpul lui, căutându-i căldura.

(Și ce te vei face dacă & când literatura se va sinucide?)

65
 Norocel, Meștere Drege-și-Strică,
parc-ai strănutat, ai răcit, cum dracu’ (scuze)
să nu răcești când trimiți peste noi geruri siberiene,

mai înghețate decât inimile,

& ne înnămolești în zăpezi
așa cum stai Tu înnămolit în cerul

mai murdar & înghețat decât inimile noastre

de atâta amar de vreme. Norocel, ia un Fervex
& sus inima, nu se termină lumea aici.

(Dar unde & când se termină?

Aș fi măgar să Te întreb asta.
Dar dacă nici în poezie nu mai poți fi măgar,

atunci chiar că s-a dus totul dracului

(scuze). Așa că uite, Te întreb aici:
unde & când se termină?

Lasă Tu un semn aici când poți, mersi.)

Poate nu Te pricepi prea bine la chestia cu suferitul,
sunt oceane de sânge între Tine & noi,

așa că-Ți spun ca unui frate mai mic:

cu inima înnămolită-n piept
se poate trăi bine mersi.

66
Cu inima ca o grenadă cu cuiul scos
în piept se poate trăi bine mersi. Goangele
pot trăi trei săptămâni cu capul retezat de corp,

pot merge până la lună pe un meteorit,

pot digera plastic, se pot mânca între ele.
Pe noi ne-ai făcut și mai îngrozitori.

Putem trăi în timp ce ne devorăm inima

& bine mersi și după.
Chipul & asemănarea.

Ai luat Fervexul? Cred că stă în puterea Ta

să-l iei. Cred că stă-n puterea Ta
chiar și să-Ți vindeci singur răceala,

la fel de ușor cum ai fi coborât de pe cruce,

era tot în puterea Ta. Atâta doar
cred că nu-i în puterea Ta:

să pui cuiul la loc grenadei din piept.

Ai programat-o să explodeze &
& va exploda. Fiindcă stă-n puterea Ta.

Hai, ia-Ți Fervexul, nu-mi place să Te știu

bolnav. Cândva, când vom fi liniștiți,
Îți voi spune cât suntem de părăsiți.

Vei simți și Tu în pieptul Tău

ceva nesfârșit de blând
sfârtecând, sfârtecând, sfârtecând.

Nu Te teme: va fi groaznic & vom supraviețui.

Stă în puterea noastră. Abia aștept să fim liniștiți.
Sfârtecând, sfârtecând, sfârtecând.

67
 Utopia mea n-a fost să fie inima.

N-a fost să fie un supercluster de fluturi carnivori

zbătându-se în vene, săltând corpul cu 5 cm deasupra
asfaltului la fiecare bătaie a aripilor policolore imprimate
cu coliere de inimioare însângerate, proaspăt smulse din
piept –

dar poate că există și oameni care pot supraviețui și fără

să fie iubiți;

după cum poate că există oameni care chiar au dejucat

moartea;

după cum poate că există viață pe alte planete;

după cum poate că există oameni care au înviat din morți

& fecioare care au născut;

după cum poate că există limbi care nu sunt în flăcări.

Există utopii pe care nu poți să nu le lași să te facă terci.

(Iar dacă în terciul ăsta de cuvinte s-ar vedea și sângele,

ai înțelege mai ușor că și utopia asta a literaturii e la fel de

sângeroasă.)

68
Buona notte, maestro al ochișorilor de copii strălucind
în vreme ce taie felia de pizza Peruzzi &
îl privește cu dragoste pe BB-8-ul de plastic

cumpărat cu 38 de euro de la Disney World.

Ești, cum Îți tot spun, un mare meseriaș:
constanta fină e nimic față de ochii lui

devastator de fericiți, față de râsul lui

trecând prin carnea mea ca lumina prin vid.
Sunt obosit, foarte obosit, dar nu vreau să uit

să-Ți mulțumesc pentru asta.

(Pentru carnea mea vidă & pentru ochii lui
iluminând-o. Sper că înțelegi, știu că poți înțelege.)

Am mers cu el de mână prin Florența ploioasă & vidă

ca mine, am cutreierat împreună muzeele pline
de frumusețe & vide ca mine. Și, deodată,

la Ufizzi, ochii ăia: ochii pruncului Isus

al lui Giotto. Un copil, practic încă un sugar,
cu ochii de o tristețe devastatoare.

Am stat în fața lui, nu poți crede că lumea

încă se învârte după ochii ăia.
Și totuși se învârte.

69
 Cât de nesimțit să fii să mai exiști
după ce cineva te privește cu ochii ăia.
Și după ce nu te mai privește.

Cred că și Tu ești teribil de obosit,

în fond ai făcut un om care a desenat un copil
care purta pe față ochii ăia.

Asta trebuie să fie devastator.

Eu aș fi la rândul meu devastat,
dar Tu ai superputerea de a rezista

ochilor de copii. Singura mea superputere

e să intru cu el de mână-ntr-un magazin Disney
& să mă bucur cum i se iluminează

cărnița & privirile. Atunci, admit,

mă bucur că totuși se învârte.
E târziu, sunt foarte obosit,

cred că în mine n-ai reglat prea bine constantele,

cândva și carnea mea se ilumina,
acum e doar ceva târziu & trist.

Cum plouă repede, apoi încet.

Îl mângâie pe BB-8-ul de plastic,
ridică spre mine ochii iluminați –

inima mea de plastic e un BB-8 cu toate

bateriile scurse. Nu vreau să uit
să-Ți mulțumesc pentru asta.

Ai creat o lume de oameni triști

care-Ți scriu psalmi despre frumusețe.
Despre jucăriile copiilor. Despre ochișorii iluminați

70
& devastatori, ducându-ne înapoi în splendoare.
Maestro, oamenii triști Te salută &
Îți mulțumesc. Cât cer, atâta tristețe.

Tot o constantă fină și asta.

Tristețea e superputerea noastră
& voia ei întotdeauna se va face.

71
 Utopia mea a fost inima ta moartă.

Oracolul din Delphi către Zenon, când eleatul întreabă ce

trebuie să facă pentru a avea o viață bună:

„Să capeți culoarea morților”.

Nu că vreau să mă laud – dar, în ultimii ani, frazele mele

au căpătat-o din ce în ce mai convingător.

Nu văd de ce m-ar interesa o literatură care n-o are.

Toate apele reale au culoarea înecului – toate frazele reale

au culoarea morților.

72
Nu pricep de ce, mai devreme sau mai târziu, nu ne
sinucidem cu toții.

7 miliarde de sinucideri simultane: abia asta ar fi,

cu adevărat, o glumă.

Sebastian, aseară: – Tati, să scrii chestii invincibile.

(Numai oamenii rupți pot scrie lucruri invincibile.)

73
 Meistere al cărniței străvezii de copil, revin
(Tu ai promis & nu mai revii,
dar să trecem):

o să-Ți povestesc
ce ai vrut să vezi
prin ochii mei.

Ai vrut să vezi un puști străveziu & timid,

cu sângele izbucnindu-i pe nas ori
de câte ori trebuia să recite poezie

în școlile comuniste de cartier din anii 80.

Ai vrut să-l vezi
& l-ai văzut.

Ai vrut să-i vezi carnea de copil

transparentă de spaimă.
Ai văzut-o.

Ai vrut să vezi
prin ochii lui
frumusețea strălucind dimineața

deasupra blocurilor cenușii,

pâlpâirile Tale înfricoșătoare de frumusețe
peste blocul 34

74
& peste poligonul de trageri
de vizavi de bloc,
policolore & toxice,

fiecare dintre ele

o aură epileptică
deasupra betoanelor gri,

fiecare dintre ele o spaimă

făcându-i transparentă carnea de copil.
Ai văzut-o.

Ai vrut să-i vezi carnea de adolescent

făcută străvezie
de celelalte spaime.

Ai vrut să vezi aceeași frumusețe

strălucindu-și aura epileptică
peste creștetul tatălui spânzurat.

Când el i-a tăiat lațul, frumusețea Ta

și-a răsfirat și mai tare coada de păun
& carnea lui de adolescent

s-a făcut
pentru totdeauna
transparentă.

Ai vrut să vezi toate astea

& le-ai văzut & ai rămas și Tu transparent
ca de la prea multe spaime.

(Oare-Ți dă și Ție sângele pe nas

dacă trebuie să reciți poezie,
ca unui puști terorizat?

75
 Oare ai putea și Tu să Te îneci
în propriul sânge
măcelărind versuri de dragoste ?

Dacă Ți-ar sta în puteri superputerile

unui copil terciuit de spaime,
carnea Ta transparentă

ar fi religia tuturor mămicilor.

Ai fi copilașul lor preferat,
ar face tricouri & suzete cu Tine,

ai deveni numele unei mărci

de cereale cu lapte, ai avea baby TV
cu numele Tău & parc de distracții

cu numele Tău & scutece magice

cu numele Tău. Aramaica Ta
ar subtitra desenele animate.

Sângele Tău ar fi sirop de tuse

& ceai de colici. Ai fi bolnăvicios
& nemuritor. Acum ești doar

nemuritor, dacă-nțelegi ce vreau

să spun – și știu că
înțelegi.)

Ai vrut să-l vezi ajuns la 40 & convins

că moare la 29, apoi la 33, acum la 42.
Tot transparent de spaimă, cum altfel,

tot cu sânge-n gură când vorbește

poezie. La fel de însângerat & străveziu
când o scrie. La fel de terorizat de aura ei

76
epileptică întinsă necruțătoare peste toate.
(La cât ai crezut Tu că mori? Și acum
la cât crezi că vei muri? Și Te mai sperie

frumusețea întinsă ca un virus peste tot?

Nu Te teme, cândva
nu Te vei mai teme.)

Îți scriu acum din Berlinul unde Legolandul

e vecin cu Topografia Terorii. Unde copiii
stau la coadă la Zoo

la câteva sute de metri de

locul unde stătuseră la coadă
ca să moară gazați.

Nici un loc nu-i mai virusat de frumusețe

& mai terorizat de ea decât ăsta.
Afară doar de creierele noastre

virusate & terorizate

de frumusețe. Afară doar
de Tine.

Ai vrut să ne vezi – & ne-ai văzut.

Ai vrut să ne visezi – & ne-ai visat.
Acum revino-Ți – & revino.

Te așteaptă toți aici

ca pe un magician la o petrecere
de copii.

Dacă nu-Ți dă însă sângele pe nas

când revii, tot numărul Tău
va fi fost degeaba.

77
 Utopia mea a fost inima ta a fost paradisul.

După ce îi retezi abdomenul, albina continuă să se

hrănească cu polen –

care curge prin abdomenul retezat direct pe lamela

blândului savant;

chiar și retezat, creierul continuă să absoarbă frumusețea –

care se scurge pe lamela din mâna milostivă care,

după ce ne-a dat creierul,
ni l-a retezat.

Sunt terminat. De cum văd ceva care aduce cu

frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să
nu plâng.

Cândva, îmi voi aminti de toată suferința asta ca de o

enormă fericire.

78
Meistere al aripioarelor picante KFC
& al aripioarelor de înger,
parcă nu Ți-s toți îngerii acasă.

Altfel de ce ai tot trânti cerul peste noi

ca un copil bosumflat
hurducăind lădița Lego de plastic transparent

doldora de figurine vechi & plictisitoare.

Altfel de ce ai smulge părți din figurine,
înveselindu-Te doar numai câte puțin

la țipetele lor & la mișcările lor disperate

& însângerate, de ce le-ai schimba între ele creierele
& inimile & spaimele,

de ce Te-ai bucura de sângele adunându-se

puțin câte puțin pe fundul lădiței de Lego,
altfel de ce.

Sună frivol să-Ți scriu astea de aici,

din KFC-ul din Berlin, rozând la aripioare picante
cu suspect de mult sânge închegat pe ele.

Dar știi și Tu că am dreptate:

sunt sigur că, dacă Ți-am lua îngerii la control,
și lor le-am găsi suspect de mult sânge

79
 închegat în jurul aripilor.
Atâta ne-ai tot dezmembrat pe toți,
încât lumea Ta perfectă ca Tine

a ajuns un abator îmbrăcat în dantelă

însângerată. Până și lumina Ta se prăbușește
peste noi în lingouri însângerate.

Dacă mi Te-ai arăta azi ascuns după o stâncă,

stânca ar șiroi de sânge
& fața mi-ar rămâne pentru totdeauna roșie

ca aripioarele & copănelele de la KFC. Atâta

s-a putut, Tu ai dat, Tu ai luat,
Tu să fii lăudat & însângerat.

Te-am mai rugat și înainte: dacă-Ți stă în putere,

fă ca ăsta să fie ultimul psalm pe care Ți-l
mai scriu. Rostogolește în schimb peste mine poeme

vorbărețe & luminoase & fericite,

chiar dacă lingourile lor însângerate
o să-mi crape țeasta.

Îngroapă-mă în texte picante & delicioase & crocante

ca aripioarele de la KFC,
cu tot sângele caramelizat pe ele.

Trimite peste mine Apocalipse în nursery rhymes,

Cărți ale lui Iov desenate de copii cu Asperger,
Ecleziast scandat în ritm de melc melc codobelc

& vine vine primăvara.

Dacă ai impresia că nu-Ți stă în putere,
fă o vizită într-un centru de copii cu cancer.

80
Îți vei descoperi puteri
de care habar n-aveai
că-Ți stau în putere.

Un poet prăpăstios ca o babă medievală

mâncând copănele picante de pui
într-un KFC din Berlin.

Și lumina însângerându-i mâinile &,

probabil, fața.
Și creierul explodând

undeva în piept –
un meteorit prăbușindu-se
peste cât paradis se mai poate.

Am încercat să scriu paradisul.

Și l-am scris.
Atât cât se mai poate.

81
 Utopia mea a fost inima ta a fost paradisul.

Și l-am scris. Atât cât se mai poate.

Singurătate, cafea, liniște, durere. Nu mai pot intra în

propriul meu craniu.

Trec zilele prin mine ca gloanțele unui pluton de execuție

printr-un corp gata mort.

Orice om e o fundătură – încât a scrie e abuzul suprem –

dar de aici, de unde sunt, chiar nu se mai poate scrie.

Ăsta e scrisul – ăsta e paradisul – asta e toată forța lui:

morți viitori scriind despre morți prezenți

& morți viitori scriind despre morți trecuți

& asta a fost totul dintotdeauna

& așa va rămâne.

N-am făcut niciodată altceva decât să pun note de subsol

morții;

îmbibată de lumină & puroi, de sânge bolnav & speranță,

orice pagină e un splendid abces deschis.

82
Să scrii sau să nu scrii? Două jumătăți de întrebare –
fiecare dintre ele o sinucidere întreagă.

În fond, toată literatura mea ar trebui citită ca teologie

ratată – și practicată pe furiș.

Sunt un cuțit vorbind cu voce tare în vreme ce se taie pe

sine însuși –

și face poeme despre sângele care țâșnește gâlgâitor din

lama lui metalică.

83
Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.

84
85
Cuprins

86
87