Claudiu Komartin

„autor de literatură demotivațională”

„expert acreditat în Ministerul Nopții”

„depanator liric”

„Poezia e forma de rezistență a unui Koala față în față cu buldozerele trimise de

corporație.”

 Context literar
Tipul de literatură propus de scriitorii care au debutat la începutul anilor 2000 s-a dezlănţuit ca
reacţie la contextul socio-politic postdecembrist, dar şi ca replică la poezia experimentală şi
livrescă care a funcţionat ca model pentru cohorte de epigoni. Replica îmbracă două forme: una
radicală, de ruptură/negare violentă (aşa cum o ilustrează Dumitru Crudu, Marius Ianuş - în prima
etapă a creaţiei sale, Adrian Urmanov) şi o altă mai temperată (Claudiu Komartin, Radu Vancu,
Gelu Vlaşin), în care ruptura nu implică în mod necesar negarea unei tradiţii cultural-artistice.

Claudiu Komartin, născut pe 7 august 1983, la București, debutează, la nici 20 de ani, cu

Păpușarul și alte insomnii.

 Opera
 Păpușarul și alte insomnii, 2003
 Circul domestic, 2005

 Un anotimp în Berceni, 2009

 cobalt, 2013

 Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017, conținând volumele Douăsprezece
secunde până la dispariția luminii și Dezmembrați

 Activitate culturală

 Din 2009 organizează cel mai constant club de lectură din România, „Institutul Blecher”.
 Din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max
Blecher.
 Din 2018 este membru fondator al Ligii Literare din România.
Într-un interviu acordat lui Adrian G Romila, întrebat fiind dacă există postmodernism sau
douămiism, Claudiu răspunde în stilul său caracteristic: „Întrebările scurte și concise sunt adesea
cele care te încuie. Da, există postmodernism (nu pot să-mi rețin un zâmbet când dau răspunsul
acesta banal pe care n-o să-l dezvolt acum). E clar că lumea în care trăim are cu totul alte trăsături
și a fost modificată radical de tehnologie față de epoca în care a apărut, a fost teoretizat și a dat
1
atâtea nume și cărți mari postmodernismul, începând din anii ’60 și până la sfârșitul secolului
trecut. Cu „douămiismul” e altă poveste, poate mai ușor de rezumat. A fost, dacă vreți, un cal
troian pe care l-am strecurat în literatura română de la începutul noului mileniu. Autori cu orientări,
ideologii și poietici foarte diferite, cam de aceeași vârstă (născuți, să spunem, cam între 1973 și
1986), au fost vârâți sub umbrela unei mișcări foarte pestrițe, prin care au fost acceptați, de voie,
de nevoie, de către un establishment osificat și în general ostil noutății. După aceea, fiecare a luat-
o pe drumul lui, cred că așa-zisa „insurecție 2000-istă” nu a durat mai mult de cinci ani (2000-
2005), după care toată povestea s-a pulverizat de la sine și fiecare și-a văzut de literatura pe care o
avea de scris. Oricum, treaba asta cu „generațiile de creație”, care a obsedat atâta vreme literatura
română, nu cred că-și mai are niciun fel de justificare și niciun sens în lumea de astăzi. Sunt
mulțumit că cei care au debutat în ultimii cinci ani nici nu se gândesc la așa ceva. Firește, între ei
există unele afinități, cum există și puternice rivalități, dar poezia și proza scrise azi nu mai sunt
judecate dintr-o perspectivă restrictiv-generaționistă, și asta poate că-i supără pe teoreticieni,
universitari și istorici literari, dar e o „liberalizare” care face mult bine scrisului.
Despre o viziune proaspătă asupra artei, dar şi despre o schimbare de paradigmă a scris Claudiu
Komartin în Către o civilizaţie a minţii, unde pledează pentru o viziune holistă asupra universului
şi a lucrurilor. Între autor, subiect, semn şi temele unui produs artistic se stabileşte un raport de
identitate deplină, reductibil la definirea explicită a scrisului ca viaţă.

Claudiu Komartin e mai mult decît un foarte bun poet douămiist: e un scriitor profund implicat
în viața literară, cu simț justițiar, care are curajul de a rosti răspicat, fără calcule, ceea ce crede și
de a-și asuma, fără sclifoseli, repercusiunile pozițiilor sale ferme. De altfel, Al. Cistelecan formula,
vaticinar-lucid, cu ani buni în urmă o sentință care lega numele lui Komartin de „viitorul” poeziei
noastre.

Păpușarul și alte insomnia pare o culegere decadentă și crepusculară, marcată de torsiuni ale
damnatului de sorginte romantică, în timp ce volumele Circul domestic (2005) sau Un anotimp în
Berceni (2009) provoacă, din ce în ce mai mult, concretul, sordidul cotidianității, „domesticitatea”
pulverulentă – fără a îmblânzi însă animalul convulsiv al viziunii.

Volumul Cobalt reprezintă un moment aparte în cariera lui Claudiu Komartin pentru că acesta
marchează ruperea poetului de curentul douămiist, dar nu în sensul unei deziceri de acesta, ci în
sensul unei depășiri a acestuia, înțeleasă ca eliberare a poeziei sale de orice program poetic,
acceptând ca unică estetică, pentru sine, preocuparea de a transmite cât mai direct și cât mai viu
mesajul poetic și mai ales emoția poetică, indiferent de starea ce traversează poezia: iubire, durere,
frustrare, agonie sau extaz. El își propune practic să scrie o poezie 100% sinceră, în care să
abandoneze orice mască. Volumul pare mai curând o alegorie politico-socială, în care se tratează,
în spiritul unei evanghelii negre, alienarea, ieșirea din țâțâni a lumii, condiționările modernității
care transformă ineluctabil omul în mașinărie.

2
 Maeștrii unei arte muribunde este cartea unui poet format, tot mai înclinat către exprimarea
autentică, de o pregnanță de netăgăduit. Antologia lui Claudiu Komartin se construiește ca o carte
a revoltei ontologice și sociale.

Dezmembrați este cartea publicată inițial sub formă de „traducere” dintr-o poetă mexicană
complet necunoscută publicului cititor român, Adriana Carrasco. Poate unii ar spune și astăzi că
această carte a fost o farsă a poetului, o mică glumă nevinovată. Poate a fost și așa. Sau poate a
fost un pariu cu sine însuși, A fost un pariu reușit, mai cu seamă că la vremea aceea s-a crezut că
Adriana Carrasco este o poetă reală caracterizată de nonconformismul, patriotismul, patosul
revoluționar precum și abilitatea de a transpune absurdul vieții reale sub forma unui aparent
suprarealism, menit mai degrabă să îndulcească realitatea.

În Dezmembrați revolta dă peste margini, fiind orientată către toate nedreptățile și inepțiile
lumii (poate anume din cauza acestui preaplin al nemulțumirii și indignării și din nevoia de
libertate totală în exprimarea revoltei autorul o inventează pe Adriana Carrasco și evocă lumea
Mexicului, cu toate atrocitățile ce-i sunt proprii). Limbajul este violent, tranșant, de o duritate
covârșitoare. Imaginile, specifice zonelor marginale ale existenței, sunt uneori năucitor de crude.
Este o poezie a visceralului, a reacției profunde, astfel actul poetic devenind o formă de defulare,
o acțiune prin care eul/poetul își dezvăluie toate nemulțumirile, supărările, fricile etc. provocate
de orânduirea nedreaptă a lumii.
Douăsprezece secunde până la dispariția luminii reprezintă întoarcerea poetului în poezia
românească, înțeleasă ca ancorare în realitatea autohtonă. Acest grupajul de poeme inedite (scrise
după apariția Dezmembaților) care deschide antologia, alcătuiesc un ciclu poetic mult mai implicat
din punct de vedere politic și social, în care deși persistă poemele de revoltă socială, limbajul este
mai temperat.
Folosind, de cele mai multe ori, un limbaj minimalist, Claudiu Komartin pune în centrul
poemelor sale un eu marcat de angoasa existențială, urmărit de gândul sinuciderii și profund
dezamăgit de capacitatea terapeutică a actului poetic. „Arta muribundă“ e poezia care nu mai
salvează, nu mai compensează, nu mai arată calea de ieșire din motivul elementar că ieșire nu
există. No exit! Malign, universul pe care îl înscenează Claudiu Komartin nu are ieșiri de urgență,
nici chiar atunci când schițează existus-uri de aparentă facilitate, menite să coboare tensiunea
poetică la un nivel mai ușor de metabolizat.
Poemele, mai cu seamă cele din Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, sunt
demonologii sau exerciții suicidare, false dialoguri în care eurile își dispută primatul într-o ierarhie
de dezagregări, își clamează deriva și, ca probă a inadecvării, și-o cultivă cu poftă autodistructivă.
Ce este paradoxal e că liturghia sa neagră, exasperările sale, „morbidezza”, nevroza, depresia –
sînt extrem de vitale. Apocalipsa lui Komartin este una foarte intensă, pulsează frenetic, are un
dinamism intrinsec, necultivat. Cu cît își denunță, cît mai sec, fără să epateze, accesele suicidare,
zvîcnirile de conștiință, lipsa de încredere în posibilitățile poeziei, abrutizarea, chiar puseurile
autodistructive, cu atît e mai aproape de miezul vieții, cu atît trăirea sa e mai acută.

3
Shadows

Vechile întrebări s-au schimbat („Ești bine?”, „Ce facem astăzi?”,

„Până când vei fi atât de frumoasă?”, a mai apărut o cută,

paharul e puțin câte puțin mai gol, mâna mai nesigură,

magnoliile au tăcut.

Nepăsarea calculată a dansului, gesturile pierdute,

pașii, discuțiile cu gust de lemn

dulce și parafină, zăpada

topindu-se de pe un schelet micuț în ultima zi de iarnă –

nu mai sunt,

rămâi împăciuitor, rămâi calm, nemișcat,

în fața unei ferestre sau la masa pe lângă care

părul ei îți învăluia în trecere foile –

și te trezești singur cu fantomele tale,

cu inima și istoriile ei obosite (la ultimul film văzut împreună,

ați plâns amândoi în fața imaginilor cu balenele care

se sinucideau eșuând pe un țărm)

și e un vis urât în care te sufoci

și nu poți să te miști

nivelul apei continuă să crească, dar tu zâmbești,

și linia din fața ta, pe care ți-ai promis că n-o vei trece,

e tot mai subțire

e invizibilă.
4
Patriotic. Voluptăți

Iată patria mea.

Iată o națiune romanțioasă ca o fată bătrână.
Iată grânele ei, iată uzinele înfloritoare, iată-i aeroporturile și turnurile de control,
iată dealurile, izvoarele, munții, iată locuințele oamenilor
și iată-i pe oameni în locuințele lor, veseli și încrezători în destinul lor.
Iată o țară ca un glob de sticlă în care au încăput toate acestea.
Dacă ai scutura globul, ai vedea imaginea răsturnându-se, caii
căzând de pe dealuri cu capul în jos, turlele sclipitoare înfigându-se în pământ.
Țara aceasta este o țară pe dos?
Cel care a spus asta va fi aspru pedepsit.
Țara aceasta pe care glandele o trădează atât de des.
Fie. Voi spune că îi aparțin și voi închide ochii.
Iată patria. Iată idealurile. Iată oamenii cu foarfecele lor de tuns iarba.
Cu roboții de bucătărie. Cu dezordinea și cu platfusul.
„Vă dați seama ce bine ne-am fi descurcat dacă am fi fost să spunem greci.”
În țara aceasta s-au inventat multe lucruri frumoase.
În țara aceasta s-au inventat două-trei lucruri utile.
În țara aceasta s-au inventat mereu scuze.
În țara aceasta ești pus adesea în situații fără ieșire.
Când mi se întâmplă, mă forțez să spun o glumă, fac un număr de jonglerie.
Credeți că ajută la ceva?
Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet.
Iată pisica poetului.
În obiectiv intră lucruri la care nu te-ai aștepta, peisajul se modifică
la cea mai mică intervenție.
Țara aceasta a așteptat mereu să intervină cineva.
Țara aceasta a crezut că, dar realitatea a contrazis-o.
„Țara asta nu se va lecui niciodată”, mi-l amintesc spunând pe bunicul.

5
Sunt sigur că se baza pe ceva.
Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accent
ce predispune la crize existențiale.
Iubesc țara aceasta cu melancolia ei, cu capul băgat în pământ,
țara aceasta unde apele-s repezi și fiarele nu se încruntă niciodată la oameni.
A fost o vreme în care aș fi vrut să scriu versuri direct pe timpan.
Aș fi primit bucuros titlul de cetățean de onoare al orașului Urlați.
Acum știu cât e de important să deosebești lucrurile folositoare
de cele nefolositoare.
Dacă ai un steag al tău, poți cel puțin să-l fâlfâi.
Cineva îmi vorbea despre voluptatea de a pierde bătăliile importante.
Țara aceasta are tot felul de voluptăți.
Țara aceasta își expune ciotul, se mândrește cu el, ți-l bagă în ochi.
Îngerași de ghips roz ciobiți, aramă coclită.
Se simte în aer apropierea furtunii.
Ar trebui să strângem scaunele de răchită de pe terasă.
De pe terasă nu se văd munții și nu se aude marea,
doar gardul culcat de vânt, câinii rezemați de o baracă muncitorească,
foșnetul de răchită subțire al patriei mele…

Patriotic. Cei singuri

Trebuie să-i lichidezi pe cei care se
simt mai bine singuri
să-i lichidezi sau să le scoți asta din cap
cu burghiul
fiindcă cei singuri nu își iubesc patria
n-o iubesc și nu o-nțeleg
ceea ce duce la dezorganizare la haos și chiar la
trădare.
Trebuie să dezaprobi și să pedepsești

6
pentru ca lucrurile să meargă bine
bine și coerent cum și le-au dorit străbunii
eroii și tartorii cei
care au rânduit totul în
cea mai frumoasă și mai vrednică patrie
de supt cer.

Iar atunci când furtuna sparge acoperișul

când râul umflat de ploaie năvălește
și rupe digul trece peste saci de nisip îneacă
păsări din bătătură și oameni
care se luptă bieții ca să-și salveze măcar
zaibărul țuica
când vine grindina și-ți găsești porcul mult întristat
sub bucățile de gheață mari cât un ou
când vine porcul
de rus și-ți fute ce ai mai scump
sau bagă-n rubașcă cesulețul de la bunica
și bozgorul netrebnic că doar îl știi
cum spumegă dintotdeauna la graniță
gata să-ți sară-n pridvor cu brișca în
dinți să rupă o halcă din trupușorul țării
din Crișana până în Mehedinți
când se întâmplă nenorocirile astea să știi că
e tot din cauza celor singuri a acestor egoiști
siniștri care nu se mai satură
de patimile ce le stăpânesc inima.
Numai pentru buna îndreptare a acestor
cusurgii a acestor trândavi și lotri
cei înțelepți știut-au și-n măruntaie

7
nici milă nici ură pentru fiii nevrednici
ci doar reguli stricte nomenclatoare
rânduieli sacre pentru pulime și burtăverzime
ajustări cerute de context
și de vremuri
nu crime
cei singuri trebuie măturați cum mături scrumul
de pe bufet cu dosul palmei după
ce i-ai zvântat în bătaie pe toți ai casei
după ce te-ai întors de la cârciumă beat.

Pentru că ăștia singuri care se uită în gol

nemulțumiți mereu cârtitori vor
să fie mai dichisiți și mai pricopsiți să plângă mai frumos
decât noi chiar să emigreze și-atunci
ce ne vom face împuținați aici în
patria-n care totul se rezolvă cu o atenție cu
pâine și sare
cu puțin dezinfectant diluat cu
făptura umană îngropată-n dosare cu doine
și grătare pe care sfârâie mici?
Pe cei singuri patria îți cere
să-i bați până cad
lați,
cu urzici.

8
Sâmbure

ce faci când intri-n spirala neputinței, ce

te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci iar la
sarcasm?, am învățat că-i cel mai simplu așa.
– știți, câteodată eu proiectez demoni, palizi
și mici cât o unghie
peste care cineva tot trântește un prespapier.
– și asta ajută? – da, cred că ajută un timp,
cel puțin cât să-mi trag sufletul înainte de...
ăăă... ăăă... cum îi zice...
– nici un cuvânt mai departe, am înțeles toți
exact ce urma să spui; foarte bine, bravo,
bravo, tinere komartin, vei primi notă maximă!

și acum, copii,
pentru proba următoare vom analiza cele mai
utile obiecte în cariera pe care vreți
s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.
și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune
mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor
poți să distrugi o imagine la care am muncit... cât am
muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg
semestru ne-am stors creierii pentru a putea scrie
versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap
ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou
–, așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze.

nu mai am 20 de ani, părul des și rebel și

jubilațiile unui poet în pantaloni evazați și parpalac maroniu – înșir
baxurile de pastile pentru țânțari
și le privesc gândindu-mă
dacă să le înghit, dacă nu ar fi mai mult sens în
asta decât a fost cu ăia câțiva pumni de
antidepresive și barbiturice acum 11 ani –
de parcă nu aș fi închis în
sarcofagul propriului cap, sau de parcă sarcofagul
ăsta ar fi tot numai din siliciu și plasmă
și m-aș lăfăi înăuntrul lui ca pe o plajă din caraibe
unde poți face soarele să coboare
cu o singură mișcare discretă a unui tendon.

în toaleta cârciumii în care am intrat

se auzea o muzică blândă, aș fi
scris acolo un întreg volum de poezii (după câteva luni

9
în care îmi spusesem că nimic, nici un vers, și ratarea
inevitabilă, secătuirea, tot restul),
și în genunchi cu coatele sprijinite pe capacul plin
de pișat aș fi scris, totul părea din nou perfect
după multă vreme, și chiar aș fi început să notez
dacă nu așteptau la ușă atâția oameni dușmănoși,
dornici să se afirme. era o zi frumoasă
în toiul iernii, o zi de primăvară începătoare
și diletantă, cu vești proaste și dureri ascuțite
în tibii, la trecerea pe lângă tarabele anticarilor

am simțit un fel de ceață lipindu-se

de fețe și de mâini noduroase într-un port pestriț de la
marea chinei de sud, iar barcagiul îmi șoptea că
orice carte e o înfrângere, și cam de atâta
livresc mai era loc înainte să dau totul afară –
ca în vremea când o făceam ca să exprim ceva
furtunos – acum nu-mi mai doresc nimic de felul ăsta,
poate un strop de luciditate la orele când,
treaz fiind, îți poți pregăti cât de cât corpul
să treacă fără prea mari umilințe
prin cutremurările ce vor urma...

dar sunt tot mai puține motive să te apuci

de obișnuitele angrenaje, de aceleași
construcții înșelătoare
și mai e teroarea epidermei
și paranoia
și durerea nu caută transcendența, Rüdiger Safranski
și mă indispune ceea ce vine din vieți
pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde
să știu dacă au existat – poate
un glimpse, o intuiție din altă eră – și-apoi
din nou întuneric,
întuneric deplin;

și-n ziua aia s-a transpirat – și s-a plâns – și s-a țâșnit din
cotloane: SURPRIZĂĂĂ – atunci muzica a răsturnat ceva în mine
și mi-a venit să urlu – totuși
am continuat, ca o gorilă
din legiunea franceză, kilometru
după kilometru, pentru un singur lucru pe care mi
l-au smuls când îmi era lumea mai dragă
și l-au călcat în picioare fiindcă
nu făcea după mintea lor nici doi bani
– după cum vă spuneam, copii: totul aici este atât

10
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze

o dâră de lumină presărată pe oase

Crampa și cearcănul

„Sunt luni în care nu câștig nici cât să pot

muri”, zice fără să-și ridice privirea din pământ, iar eu tac
și dau din cap sperând să nu fie nevoie
să spun banalitățile crase prin care
oamenii își oferă asigurări că se-ascultă sau
că sunt solidari. Narațiunea spune că meserii
concrete făcute cândva de oameni concreți
au fost înlocuite de mașini – și asta continuă de la an
la an. Cu siguranță de vină nu-i Viorica,
prințesă de câțiva ani în împărăția lui Ciuciulete,
tot mai trecută, mai obosită, cărând cu un cărucior
improvizat cam
tot ce se poate căra spre firmele dubioase care
îți dau ceva mărunțiș pentru plastic sau sticlă –
Viorica, „altădată un cur de cinci stele”, mă asigura
vechiul meu coleg Breazu, centură neagră,
mare amator de bătăi în drumul dinspre liceu spre
sala de net, astăzi agent de asigurări și tatăl
a cinci jigodii pe care sigur o să-i omoare
într-o noapte cu ranga.

E aproape dimineață când mă gândesc la ei,

în special la Viorica, dar ce știu eu? – sunt un tehnician
mărunt al instinctului și-al opacității
pentru că am barbă și țin minte cam tot. Geometrii
flexibile, forme de cunoaștere extinse cu sălbăticie (altfel
nu s-o fi putând, filosofule?), dar totuși ceva îmi
lipsește, și nu sunt aripile alea de lemn cu
care-am sperat cândva să.
În fine, totul e mai mult sau mai puțin la voia întâmplării,
îmi notez, cu gândul la textul sălciu-sarcastic-necruțător
pe care-l voi scrie despre
Vaterland – apoi, firește, pornesc să-mi cumpăr
câteva beri care să mă anestezieze.
În câteva ore îmi fac plinul și gata: o să pot începe
să dau telefoanele și mailurile faimoase de care
o să-mi fie iar rușine la ziuă…

Mă gândesc la Viorica și la următoarea mea postare

pe facebook – nu, nu va fi un poem social, angajat,

11
nici o glumiță pe marginea tevaturii
politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i
mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri
ai generației următoare. Pe băieții puri și duri care
luminează înfumurați cu un neon deasupra capului
pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –
treaba lor, eu oricum iluzii nu îmi mai fac.

Afară s-a mai răcit, culeg rarele zgomote ale nopții

și chiar că nu-mi folosesc la nimic – oare ce-o face Viorica,
al cărei cur, s-o recunoaștem, e acum de maxim trei stele?

Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,

foamea, acest ultim avanpost al frumuseții.

E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult

cu urechea ciulită motoarele care pregătesc Înălțarea.

30 plus
1.
„Is dying harder than being already dead?”
(Robert Lowell)

Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.

Ulcerul mă trezește în pumni.
Am fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman.
Tusea ar strica tot cheful femeii de lângă mine
dacă femeia de lângă mine n-ar fi plecat
acum câteva luni, înainte să se crape de ziuă.
Cât de penibile sunt acum comparațiile
pe care le-aș putea face între moarte
și orice altceva.
Cât de prostesc să scriu despre glonțul
care mi -a trecut de două ori prin dreptul urechii
sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart
pe 28 de canale câteva cadavre politice.

12
Un mort e un mort e un mort e un mort.
Un gram de iarbă e un gram de iarbă și-atât.
Slavă Domnului, am înțeles la timp despre ce era vorba.
Cele câteva lucruri pe care mi le-am dorit ca un disperat
mi-au fost fluturate puțin pe la nas
și apoi mi-au fost luate.
În legătură cu scrisul,
am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil.
Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută
despre nebunie
și moarte în floarea vârstei.
Nu mă mai enervează dobitocul ăla obsedat de mine
care spune peste tot
că am fost favorizat
că am avut proptele.
Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,
și pentru cine?
Ce importanță are că matematicienii ruși încearcă
să ofere un model matematic al cancerului?
Tot acolo ajungem.
Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată.
Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol
să mă țină cu sufletul la gură.
„Matur și inegal”, când alții de-abia încep.
Celulele au început să o ia razna,
grădina s-a transformat într-o pârloagă
unde se hârjonesc, cât mă așteaptă, niște animale sălbăticite.
Sunt răbdătoare. Și sunt în stare de orice.
Să se îngrijoreze mă-ta de „denivelările și inegalitatea
izbitoare din acest volum de maturitate”.

13
Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.

2.
Despre prieteni, despre palmele lor mari,
deprinse cu munca, despre noaptea
în care un munte de om a plâns cu mine
sub un nuc despicat în două de fulger,
despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam
cu băiatul cantorului,
despre leucemia Feliciei, despre imensa ei fericire
când începea dansul,
despre ochii aceia scăpărători în care
nu voi mai privi niciodată.
Despre batistele parfumate ale bunicului,
despre răutăți și regrete
și arcade însângerate și alcool împuțit,
despre dimineți amnezice și capete rase,
despre fularul lui Vasea, despre râsetele
din camera cealaltă.
Despre scrumierele vorbitoare,
despre furia indianului Cherokee după ce i s-a luat totul,
despre banii pe care îi aștept dintotdeauna,
despre graba asta nebună, nebună –
și despre mine,
cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,
pândind la geamul unei benzinării cu
luminile stinse.

3.
gata cu teenage angst-ul,

14
cu fițele de copii ai timpurilor noi,
de feți ai tiranului cu capul de silex, noi
am văzut de mici nonsensul revoluției
sălbăticirea treptată a lumii așa cum o cunoaștem,
„goana după lucrurile curând trecătoare”,
ne-am gândit să ne revoltăm, dar
nu mai avea niciun rost.
atunci am descoperit drogul –
tangoul amfetaminei, valsul opiaceelor,
menuetul pastilelor, revelațiile mătrăgunei –
și o dezordine unică, și dependența și, da,
am trăit la limită, pentru că altfel n-ar fi avut sens,
am privit buimăciți în ochiul furtunii
și
ne-am aruncat
Încercăm să convingem nebunia Vreau să te cred când spui

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii, că va veni cineva

creierul tău e un marţian rătăcit cu un zâmbet perfect
care caută în pilaf sensul vieţii. şi cu gesturi definitive
/ o insectă cu suflet de doică
Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape, să mă ducă spre ziua de mâine
te-ai putea muta cu mine aici, între ape. cum duci un cal dărâmat de tristeţe
Arterele noastre vor depăşi repede tracul – seara către abator
curând, ne vom râcâi împreună
disperarea cu şpaclul.
/
Încercăm să convingem nebunia
să respecte un ritm cunoscut.
Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile
cu catgut.

15