90 starea literaturii române contemporane în școală
şi scopul existenţial). Anarhiştii care provoacă, în
întuneric şi linişte, panica în rândul „kinderilor”, a
„supercoolilor Made in Europe”, devin noii profeţi, în
timp ce România este ipostaziată ca femeia-prostituată:
„Sunt ceva care a murit/ din start, fără nicio discuţie./
Sunt ursul din container./ Şi filmarea de la revoluţie.”,
„Ţi se vedeau chiloţii, ROMÂNIA/ (...) Numai că nu-i
aveai, ROMÂNIA”, „Rolando: Însă în sticlele de coca-
cola am spermat,/ Ca să rămân în burta ta, ROMÂNIA/
Copilul tău etern şi cretin, ROMÂNIA// Paula: Sper că
eşti satisfăcută, ROMÂNIA”.
Finalul poate fi interpretat în mai multe
chei: pe de o parte în sensul denotativ, drept eşuare a
planului de a nu fi prinşi în timpul concertului, Paula
şi Rolando electrocutându-se accidental şi murind. Pe
de altă parte, există şi o posibilă interpretare simbolică,
drept sucombare a proiectului lor utopic (de a răsturna
ordinea socială, de a nu fi prinşi, de a opri timpul) în faţa
ordinii politice a societăţii, căreia nimeni nu reuşeşte să
îi scape. Ultima didascalie permite şi o viziune optimistă
asupra operei dramaturgice – la finalul replicii Mariei,
care refuză să creadă versiunea oficială cu privire
la dispariţia celor doi (aşa că îi caută în cluburi şi îi
aşteaptă) se stinge brusc muzica şi se face heblu, ca şi
cum altcineva ar fi declanşat un moment de „Stop the
Tempo!”. Astfel, poate că elanul lor a creat răspunsuri
din partea altor tineri şi noua generaţie se va coagula
prin atitudinea de frondă faţă de sistem, de autoritate,
ieşind din anonimat.
Nu numai limbajul tranzitiv, ci, mai ales,
anarhismul de fond și sensibilitatea comună a textului
cu cele ale douămiiștilor mizerabiliști restatuează relația
clară între dramaturgie și câmpul vast al literaturii
(căreia încerca să i se sustragă). Douămiismul Gianinei
Cărbunariu este consubstanțial celui al lui Ianuș și al
congenerilor acestuia, fără a exclude posibilitățile
interpretativ-scenice vaste. Singura problemă reală
rămâne ruptura asumată între tabăra literaturii și cea
a dramaturgiei (devenită scenariu) relevată, mai ales,
la nivelul politicilor editoriale și de publicare (textele
dramatice sunt adesea inaccesibile, în douămiism,
circulând numai în mediul teatral restrâns sau în volume
exclusiv online).
Note:
Alina Nelega, „Agatha Christie, ochiul pineal şi teatrul
sau Stanislavski is dead, man”, în Observator cultural, nr. 9,
2000, accesat în data de 20 iunie 2021, la URL: https://www.
observatorcultural.ro/articol/agatha-christie/.
Ibidem.
Nicolae Mandea, „«dramAcum » – o istorie”, în Dilema
veche, nr.123, 1 iunie 2006, accesat online în data de 20 iunie,
la URL: https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/
articol/dramacum-o-istorie.
Nicolae Mandea, „Concepte dramAcum”, în Teatrul
azi, nr. 9-10, 2005, p. 127.
Irinia Woolf, interviu cu criticul de teatru Cristina
Modreanu, Cristina Modreanu: „Wir haben geniale Ideen,
wissen aber nicht, was wir damit anfargen sollen”, în Das
rumanishe Theatre nach 1989. Sein Beziehungen zum
deutschsprachigen Raum, p. 54 , p. 174.
Mihaela Michailov, Theater als Eingriff in dem Alltag,
în Das rumanishe Theatre nach 1989. Sein Beziehungen zum
deutschsprachigen Raum, pp. 110-111.
Alina Nelega, Structuri şi formule de compoziţie ale
textului dramatic, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 186.
Gianina Cărbunariu, Stop the Tempo!, Editura LiterNet,
2004, p. 3.
Eugen Radu Wohl, loc. cit., p. 340.
Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ
(De)cuplarea (de) la social în poezia lui
Dan Sociu
Dan Sociu este considerat de către critica literară
contemporană drept unul dintre poeții-fanion ai
generației 2000, precum și unul dintre cei mai importanți
exponenți ai minimalismului biografist. Citită în filigran,
poetica sa complexă ascunde o relație strânsă între
actul artistic și dimensiunea sociopolitică a persoanei
biografice, precum și a problemelor identitare, care
traversează axa eu individual – eu social. Voi urmări
în acest eseu mecanismele prin care probleme legate
de gender, sexualitate, poziție socială, capitalism etc.
sunt transpuse în discursul poetic al lui Dan Sociu din
antologia Vino cu mine știu exact unde mergem (2014).
Am ales această mică antologie a poetului pentru a
putea observa, mai pe larg, fracturile psihologice,
politice și sociale ale României din postcomunism, pe
de o parte, și pentru a vedea o omogenitatea a relației cu
socialul în lirica lui Sociu, strâns legată de categoriile
biografismului, mizerabilismului și ale postironiei, pe
de altă parte.
Nu e nicio distanță între ceea ce scriu și ceea ce
sunt
În Istoria literaturii române contemporane: 1990-
2020, Mihai Iovănel îl poziționează pe Dan Sociu în
siajul minimalismului biografist, remarcând faptul că
poezia lui „cultivă un descriptivism autobiografic terre-
à-terre, lansând sondaje în existența de suprafață a unui
reprezentant al precariatului care primește din partea
mediului social o variantă de șah-mat sufocat” (Iovănel,
2021, 583). Odată cu literatura anilor 2000, dezideratul
suprapunerii dintre persoana biografică și cea abstractă
este împins până la accentele sale paroxiste. Pentru Dan
Sociu, nu doar că există o intruziune brutală a ochiului
poetic în viața sordidă și în biografia hiper-personală a
autorului, dar poezia este un loc de „spovedanie”, un
spațiul al relatării intimismelor din viața cotidiană fără
 starea literaturii române contemporane în școală
a fi escamotate în vreun fel. De aici și mefiența cu care
poetul tratează cuvântul „transfigurare” în legătură cu
scrierile sale. Într-un interviu acordat Mirelei Nagâț,
prilejuit de apariția volumului uau din 2019, Dan Sociu
îi impută jurnalistei utilizarea verbului „a transfigura”:
„Dan Sociu: Riscul e ca lumea să creadă că e tot
o invenție [volumul uau - n.m. E.L.D.], cum au spus și
alți critici, că e tot o ficțiune, că e literatură. E problema
fiecăruia dacă crede sau nu. Eu doar am spus ce am trăit.
Mirela Nagâț: Adică e un miez autobiografic
transfigurat într-o…
Dan Sociu: Nu e transfigurat. E relatat. Total [...]”
Iar când se pune problema unui „erou” care
străbate calea către iluminare, poetul afirmă visceral că:
„Eroul sunt eu; nu e nicio distanță între ceea ce scriu și
ceea ce sunt”.
Pentru mulți teoreticieni ai artei secolului al
XX-lea (cu precădere pentru cea de a doua jumătate a
veacului), există o adevărată branșare a actului artistic la
realitatea cotidiană și la dimensiunea socială și politică a
individului. Pictorul de origine rusă, exponent de seamă
al expresionismului abstract, Wassily Kandinsky afirmă
că „orice operă de artă este copilul vremurilor sale și, de
cele mai multe ori, mama emoțiilor noastre” (Kandinsky,
2008, 22). Această atitudine a mișcărilor estetice
ca reacție la establishment-ul abstracționist și ultra-
academic din primele decenii de după Primul Război
Mondial nu a putut fi asimilată și de către literatura
română postbelică. Importul unor astfel de modele din
spațiul european și din gândirea teoretică și practică
a mutațiilor paradigmatice (dinspre centrul cultural/
literar care era Parisul înspre mișcările avangardiste de
la New York, cu epicentru în Musem of Modern Art) a
fost iremediabil blocat de către mecanismele de control
(cenzura comunistă) ale organelor totalitare. Generația
optzecistă visa la o dezrobire din lanțurile aparatului
opresiv și își dorea să impună un „nou antropocentrism”,
fundamentat în autenticitate, „coborâre” în stradă și în
personism / biografism. Or, cum bine se știe, ea nu a
reușit să se conecteze fără rest la viața socială și la cea
politică. Tertipurile de (auto)cenzură ale autorilor dau
seama de faptul că autenticitatea generației trebuie luată
cum grano salis. E motivul pentru care douămiiștii
îi acuză pe predecesorii săi de nereușita / eșecul
proiectului biografist-autenticist. Poetica emergentă a
anilor 2000, atât în poezie, cât și în proză, se vedea drept
o continuare a mizelor optzeciste (renunțând totuși la
gesticulațiile intertextuale, la armătura simili-filosofică
și la substratul livresc), în măsura în care „coboară”
și mai mult poezia de pe piedestalul academismului,
aducând-o în culisele biografiei personale. Dar una
dintre consecințele unei apropieri dintre poezie și
viața intimă, hiper-subiectivă a „poetului” constă în
intruziunea dimensiunii sociopolitice. Acest lucru îl
evidențiază și Kandinsky când spune că arta este un
91
produs al propriei istorii. Ea nu este redevabilă doar
„istoriei” personale a autorului, ci se vede a da mâna și
cu backgroundul societal în care artistul s-a format.
Când poezia se uită la tine „cum te plimbi prin
casă-n chiloți”
Simptomatic este Manifestul fracturist al lui
Marius Ianuș și al lui Dumitru Crudu în „Monitorul de
Brașov” din 1998. În ceea ce privește latura politică, ei
propun pentru poezie o atitudine anarhistă și virulentă la
adresa stabilimentului instituțional: „În plan politic este
reprezentat prin anarhism. Anarhia noastră este revolta
unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum
nişte fascişti nenorociţi ca Fukuyama pledează pentru
o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii.
Mai bine să distrugem noi lumea” (Ianuș & Crudu,
1998). Aderența lui Dan Sociu la dimensiunea politică
a poeziei este mai mult decât evidentă: „am 35 de ani
și mă simt terminat / iliescu are 75 / și zâmbește” (Nici
măcar un haiku). Diferența specifică a poeziei lui Sociu
este că pariază pe procedeul postironiei pentru a-și vărsa
frustrările personale. Nu e ca în cazul limbajului violent,
contondent, și hiper-sexualizat al lui Marius Ianuș din
Manifest anarhist și alte fracturi: „tu ești o fată ca o țară
/ și eu spermez în creierul tău / pentru 400.000, România
/ dragostea costă, România / ții tu minte ce spunea Petru
Ilieșu, România? / nu știa cine-mi ești...” (Manifest
anarhist II România, în Ianuș, 2000, 11).
Postironia se definește printr-o tensiune estetică
între atitudinea net ironică și indeterminarea înțelesului
discursiv, adică jocul permanent între tonalitatea bufă
și cea gravă/serioasă (Duncan, 2018). Aceeași atitudine
poetică o folosește Dan Sociu în poemele sale. El nu
apelează la o o voce poetică „tare” și la un fond lexical
hardcore pentru a-și refula nevrozele cauzate de tarele
societății românești. „Punctele de criză” din poezia lui
circumscriu o atitudine anti-establishment, propagată
la mai multe niveluri: social, politic, erotic, literar
etc. Subtilitatea cu care Dan Sociu înfierează gândirea
sedentară, maladivă, „complexată” a literaturii române
se regăsește în poemul Vodcă sau vin, din volumul
său de debut borcane bine legate, bani pentru încă o
săptămână:
„ești talentat mi-a spus ai vână
mi se strângea pielea pe spate așteptam o
pedeapsă ceva îmi zicea aoleu știe că mă masturbez
știe că fumez
[...]
și noaptea când mă apuca foamea stăteam în chiloți
în bucătărie și mâncam borș cu ceapă hop
anxietatea dacă ar intra acum cititorii pe ușă
și te-ar vedea
92 starea literaturii române contemporane în școală
așa că n-am scris până acum mai nimic
pentru că știu eu cum e cu poezia
și cum se uită la tine când te plimbi prin casă-n
chiloți”
Afrontul poetului se concentrează pe „instituția
literaturii române” și asupra modului în care hegemonia
„canonului” naște o anxietate pentru tinerii scriitori
(o anxietate care nu are nimic de a face cu anxietatea
influenței a lui Harold Bloom). Versurile lui Dan Sociu
reprezintă o flagelare a modului în care, în epoca pre-
douămiistă, era înțeleasă literatura: o poezie nu beneficia
de eticheta ca atare decât dacă era înaltă, pleca la luptă
cu ideile filosofice (cu o formulare apreciată de Radu
Vancu) și se „purta” la costum prin mediile academice.
De aici și anxietatea, dublată de tonalitatea virulentă
inhibată, față de o concepție eterală, puristă a poeziei.
Mai mult decât atât, în filigranul textului se poate citi
și o frondă la adresa snobismului cititorilor, care-și
imaginau că poetul este un trimis al zeilor, un receptacul
al ideilor platoniciene etc., eludând din ecuație figura
biografică a autorului. Or, versurile lui Sociu din vodcă
sau vin deconstruiesc mitologia autorului intangibil,
impenetrabil, intransigent, pentru că aceeași persoană
care produce stihuri este și „bucata de carne” care se
„masturbează”, care fumează și care se plimbă în
chiloți prin apartament. Aceeași atitudine transpare și în
poezia România literară, o ironizare subtilă și serioasă,
totodată, la adresa Uniunii Scriitorilor din România,
pentru care „valoarea” unui autor se măsoară după
finanțările funerare post-mortem: „era aproape unu / și
femeia cu laptele / încă nu venise / mi-am amintit / că
uniunea plătește / înmormântările membrilor / și cum eu
/ nu am / decât o carte / m-am ridicat vitejește / de pe
bancă / m-am dus în parc / și am scris”. Atitudinea anti-
canonică a lui Dan Sociu transpare și în versurile „m-
am dus în parc / și am scris”, acestea fiind o diatribă la
adresa poeziei de „cabinet”, de „laborator” alchimie, așa
cum era ea pentru lirica modernistă și neomodernistă.
Vârfurile „tăioase”, contondente ale poeziei lui Dan
Sociu nu sunt atât de evidente ca în poeziile violent-
exhibiționiste ale fracturiștilor – ele sunt atent
„escamotate” de către ceea ce critica literară a etichetat
drept postironie.
„diferențe prea mari nu-s / între bărbați și
femei”
Tot prin „mandatul” retorico-stilistic al
postironiei, Dan Sociu face o critică a sexualității și a
felului în care ea este înțeleasă. De exemplu, în poezia
xxx [îmi apăs gura peste gura ta], vocea poetică așază
toate mecanismele erotice sub mantra „cum se face”,
delimitând o viziune inautentică asupra relațiilor sexuale
dintre doi inși. Cu o formulare pretențioasă, Dan Sociu
realizează în această poezie e descriere minimalistă a
impersonalului se al lui Heidegger cu arsenalul unei
sintaxe recursive, repetitive, pe alocuri robotizată,
pentru a sublinia un sentiment al reificării relațiilor
interpersonale. Tot în subtext, se urmărește cum relația
erotică este un „consum” corporal nec plus ultra:
„îmi apăs gura peste gura ta
cum se face
cu o palmă îți presez un sân cum se face
îți presez și celălalt sân cum se face
te ridic puțin cât să-ți scot chiloții cum se face
îmi apăs gura pe gura ta cum se face
îți desfac picioarele cum se face
mă înghesui în tine cât să intru cum se face
mă mișc înainte și înapoi
cu grijă să nu iasă de tot cum se face”
Chiar dacă în aparență fibra textuală nu este
sarcastic-ironică, la un nivel de adâncime lectorul poate
identifica tonul malițios al lui Dan Sociu. Nu doar
modul în care ne raportăm la corporalitatea celuilalt,
pentru satisfacerea „nevoilor” animale și hormonale îl
sublimează poemul xxx, dar și o anume fatigabilitate și
reținere față de această meschinărie animalieră, dovadă
fiind și versul „refren” așezat sistematic la finalul
(aproape a) fiecărui vers în parte. O altă dimensiune
a sexualității o excavează Dan Sociu expeditiv, dar
profund în poemul Facem o pauză cât să ne umplem
paharele: „cu el însă bucuros mă vreau a fi de acord /
când spune că inima e o boală de inimă / că diferențe
prea mari nu-s / între bărbați și femei / atât doar că
numai bărbații / pot crăpa de cancer la testicule / atât
doar că numai femeile / pot crăpa de cancer uterin”.
„Protestul” social transpare în versurile lui Dan Sociu,
iar el circumscrie o deconstruire a stereotipurilor de gen
și, bineînțeles, a prejudiciilor sexiste. În acest poem,
diferența dintre „bărbați” și „femei” există numai la
nivelul aparatului reproducător (bărbații pot suferi de
cancer testicular, iar femeile, de cel ovarian). Există,
deci, o destructurare a diferențelor dintre mascul și
femelă, dar și o nuanțare pe care o aduce poetul: nu se
poate pune semnul egalității între sex și gen! Cu toate
că limbajul nu este, repet, scintilant sau brutal, poziția
lui Dan Sociu este evident sarcastică și împotriva
structurilor metastazate ale României postcomuniste.
Lirismul din Vino cu mine știu exact unde mergem și, în
general, din tot opul scriitorului botoșănean are accente
nevrotice, dar implozive, catastrofa nu se citește decât
în filigran, în adâncime, în fisură (mai degrabă decât în
fractură).
Un alt punct de pe harta relației dintre poezie și
social îl reprezintă ierarhiile și, implicit, discriminările
cauzate de acestea, pe de o parte, în sisteme
transnaționale, și, pe de altă parte, la nivelul societății
 starea literaturii române contemporane în școală
românești. O poezie de o intensitate incandescentă,
transcrisă printr-un limbaj poetic hiper-tranzitiv și
condensat, Shanghai truelove ltd. se prezintă ca o notă
fulgurantă dintr-un „jurnal”:
„14:30, fiica mea doarme.
Fetițele care i-au fabricat pijamalele
sforăie ușor
la celălalt capăt al lumii”
În cazul acestui text, postironia sau sarcasmul
sunt aproape inexistente. Dar transparența și nuditatea
limbajului suscită din partea cititorului un „efort”
pentru a descifra acel intentio auctoris. Notația
subtilă despre propriul copil care doarme naște o
meditație fulgurantă despre ipostaza/statutul unor
copii din țările subdezvoltate, al căror capital este
dependent de export. Tematicile grave, moderniste
(moartea, cunoașterea, esențele sau ideile) au fost
abandonate în teme literare „mici”, dar de o tensiune
la fel de importantă. Dan Sociu, în această poezie,
chestionează ideologia capitalistă, care maschează
nivelul de trai precar al unor societăți, care furnizează
materiile prime pentru cele puternice. Faptul că alte
fetițe „care i-au fabricat pijamalele” propriului copil
„sforăie” undeva în „țările calde” este un punct de
rezistență în poezia lui Dan Sociu. Apetența lui
pentru figura marginalului, a non-centralului și a
celui abuzat de sistemele imperialiste iese deseori
la suprafață în volumul antologic, dar și în celelalte
scrieri ale sale. Figura drogatului, a „boschetarului”,
a lumpenului, care sunt problematice și ascunse
„sub preș” de către ideologia dominantă, sunt parte
integrantă a „cosmologiei” poetului douămiist. Pentru
el, nu intelectualul rasat face obiectul actului liric, ci
vocea tremurândă și timorată a perifericilor. El însuși
se erijează într-un paria al societății în Imagista de la
urgențe: „Sunt nimeni/ și niciodată imagista blondă/
de la Urgențe/ n-o să mă atingă/ ca pe un bărbat
sănătos”. Nevroza și tonul depresiv al poetului se naște
tocmai din cauza diferențelor, discriminărilor aplicate
la nivelul societății. Există, în viziune darwiniană,
anumite specii care supraviețuiesc naturii, pentru că
sunt rezistente. Nu e și cazul poetului cu „ficatul mărit
dureros”, împătimit al aburilor etilice, care se simte
condamnat din cauza structurii sale biologice fragile.
Există în poezia supusă demersului interpretativ, pe
de o parte, o tensiune socială, între „imagista de la
Urgențe” și proletarul-poet „slăbănog și bolnav” și, pe
de asupra dipsoman, iar, pe de altă parte, o tensiune
sexuală, generată tot de „relațiile de putere” în siajul
concurenței „speciilor” lui Charles Darwin („n-o să
mă atingă/ ca pe un bărbat sănătos”). Discriminarea
ierarhică împachetată în „staniolul” postironiei este
un „mesaj subliminal” și în cazul poemei Femeia
93
bătută: „care privește în gol/ pe fereastră/ la etajul 8/
o invidiază/ pe femeia bătută/ care privește în gol/ pe
fereastră/ la etajul 1:/ pe cea dintâi n-o compătimesc/
decât eventualii pescăruși/ flămânzi, rătăciți.” Apelând
la un mecanism textual de evidențiere-prin-ascundere,
textul pune în centrul meditației poetice, în primul
rând, violența domestică din familiile din România
și, în al doilea rând, „distanța” dintre două figuri ale
minoratului. Ambele femei abuzate fizic și psihic din
poem, despre care nu ni se oferă deloc informații, fac
obiectul unei discriminări, de data aceasta, de ordin
geografic/topologic. Subtextual, poezia este, după
părerea mea, o diatribă la adresa societății, a mass-
mediei care decupează, cadrează realitatea după
propriile interese și după proximitatea cazurilor (e mai
vizibilă „femeia bătută” de la etajul 1, care e demnă de
compătimirea și mila apropiaților, în timp ce femeia
de la etajul 8, pentru că este „mai-marginală”, face
imposibilă descoperirea ei).
Poezia lui Dan Sociu, așa cum apare omogen
în volumul antologic din 2014, Vino cu mine știu exact
unde mergem, coagulează, pe lângă o tranzitivitate
a limbajului funciară poeticii douămiiste, o tensiune
estetică între viața privată a eului biografic, care apare
nemijlocit în text, și dimensiunea sa sociopolitică
„filtrată” prin dispozitivul retoric al postironiei. Așa cum
am încercat să identic în acest eseu, poezia lui Dan Sociu
este un „receptacol” (folosind în sens blasfemator un
nominal preferat adeseori de modernismul sacrosanct)
pentru probleme critice ale societății, precum gender
equality, natura discriminatoare a rețelelor mentale,
care introduc reglaje, parcelări, diferențe etc., precum
și gradul de mecanicizare/reificare a ființei umane din
„epoca reproducerii tehnice”.
Bibliografie
DUNCAN, Alasdair, Post-Ironic Humour, 2018,
preluat de pe site-ul The Lacanian Review Online
la data de 2 iunie 2021 . Adresă site: https://www.
thelacanianreviews.com/post-ironic-humour/
IANUȘ, Marius, Crudu, Dumitru, Manifestul
fracturist, în „Monitorul de Brașov”, octombrie 1998,
preluat de pe site-ul Observator de Constanța la data
de 2 iunie 2021 . Adresă site: https://asalt.tripod.
com/a_086.htm
IOVĂNEL, Mihai, Istoria literaturii române
contemporane: 1990-2020, Iași, Polirom, 2021, p. 583.
KANDINSKY, Wassily, Concerning the Spiritual
in Art, The Floating Press, 2008
SOCIU, Dan, Vino cu mine știu exact unde
mergem, postf. de Bogdan-Alexandru Stănescu, il. de
Felix Aftene, Iași, Polirom, 2014.