Bulz Dorina-Valeria

RO-FR
anul III

Marius Ianuș și poezia românească douămiistă

Poezia anilor ʼ80 își propunea cotidienizarea literaturii și coborârea ei în stradă după
modelul american, însă constrângerile ideologice au împiedicat acest proces, drept urmare,
poezia acestei perioade nu a putut reflecta realitățile sociale înconjurătoare. Astfel, poezia
anilor 2000 urmărește să înfăptuiască idealul nerealizat al optzeciștilor, noutatea acestui tip de
poezie rezultând din curajul poeților de a aborda frontal aceste tematici.
În opinia mea, unul dintre cei mai reprezentativi poeți care abordează acest tip de
poezie este Marius Ianuș deoarece reușește să transpună toate aceste fantasme ale realității
românești din anii ’90. Debutul poetului are loc în anul 1999 cu volumul Hârtie igienică,
urmat de Manifest anarhist și alte fracturi (2000). Poet al tranziției, al transformărilor
decembriste, Ianuș devine implicit un poet al străzii, într-o subcultură a manelelor și a
telenovelei, într-o țară ficționalizată unde „necuvintele au fost înlocuite de „subcuvinte”.

În primul rând, poezia sa șochează, dar în același deconstruiește și critică societatea,

fiind o poezie de substanță eticistă care scoate sensibilitatea cititorului din inerție. Odată cu
Manifestul fracturist, redactat împreună cu Dumitru Crudu, se produce un ecou remarcabil în
literatura anilor 2000. Astfel, Ianuș expune în acest manifest ideea că adevărata poezie trebuie
să provoace fracturi, să expună fără reticențe cele mai intime trăiri, asumându-și riscul de a
leza sensibilitățile cititorului. Fracturismul său vine ca o nouă formă de avangardă, nu se
mulțumește doar cu demascarea fisurilor realității, ci urmărește să realizeze o coeziune între
modul de viață a autorului și poezia pe care o scrie. În opoziție cu optzecismul, fracturismul
„reclamă o subiectivitate necontrafăcută, nouă care să poată institui puncte de vedere
necunoscute asupra realității. Poeții fracturiști pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar
lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul
antropocentrism sau cu textualismul. În sfârșit, fracturismul este primul model al unei rupturi
radicale față de postmodernism.”1
1
Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Manifestul fracturist, în Monitorul de Brașov, 1998, nr. 1-2, p. 135.

1
 De asemenea, poetica lui Ianuș se remarcă printr-un exhibiționism provocator,
obscenitate conștientă și revoltă socială, aceste trăsături particularizându-i poezia. Așadar,
transpuse pe plan stilistic, aceste caracteristici creează versuri violente, sexuale, în care
primează vulgaritatea și carnalitatea. Altfel spus, toate acestea coincid unui autenticism
amplificat. Astfel, autenticismul reprezintă cu adevărat un element novator al acestei
generații, găsindu-și descendența în nucleul violent al fracturismului.

La debutul oficial cu Manifest anarhist, Ianuș atinge cotele cele mai înalte ale durității
limbajului prin deplasarea ancorelor intertextuale în zona de subcultură și un mesaj puternic
anticapitalist. În stilul său se remarcă elemente șocante din cotidian: Paraziții și B.U.G. Mafia,
viața de cartier cu limbajul ei specific,hip-hop, cyber-punk.

Reprezentative sunt cele două secvențe ( Pe stradă și România ) care alcătuiesc

poemul ce deschide volumul: „Mi-e foame România / De ce mi-e foame, România?/ Vreau să
dorm pentru totdeauna, România!/ Vreau să mor // Eu te cultiv, România!/ Eu bag
informațiile în creierul tău, România!/ și totul e violul unei bande de sodomiști// ți se vedeau
chiloții, România/ pentru că nu-i aveai, România”.2 Așadar, poetul manifestă „o reactivitate
directă”, răspunzând agresivității sociale prin jelanie agresivă, dând glas manifestării cu
fermitate: „ Am vrut să fiu o stradă pe stradă/ am vrut să am capul de piatră pe stradă/ după ce
am văzut Zidul de o mie de ori/ toată cultura mea generală/ pe stradă.”3

Versurile din Manifest anarhist au o retorică amplă, bazată pe multe repetiții și pe o

directețe șocantă, ideologică cu mici tendințe suprarealiste: „Am văzut vrăjitoarele nopții
înfigându-și sticle de cola/ în fund pe stradă// Am văzut soldați iubindu-se pe nori de
tampoane/ folosite pe strada“; „Eu sunt Iisus Hristos și ei vor/ să mă aresteze pe stradă!”,
„Capitalismul e o felație pe stradă!”. Astfel, poetul se îndreptă încă din primele poeme spre un
lirism impur prin prisma exhibiționismului erotic și prin apropierea textului poetic de o
poveste personală.

În al doilea rând, Marius Ianuș se remarcă prin autobiografismul minimalist.

Principalul fundament al douămiismului constă în teoria autenticității unui autobiografism

brutal, pe care Ianuș o evidențiază în poezia sa. În acest mod, putem identifica în poezia sa
patru aspecte prin care se distinge: „introduce în scena un biografism agresiv, de o
autenticitate impudică, neîmblânzită prin livresc; e traversată de o intertextualitate ale cărei
2
Marius Ianuș, Manifest anarhist și alte fracturi, Editura Vinea, 2000, București, pp. 11-12.
3
Ibid. p. 7.

2
repere nu mai vin exclusiv din zona tradiției literare, ci poartă influența unor discursuri
(sub)culturale alternative, precum versurile hip-hop; se revendică dintr-un concept radical-
anarhist, alegând ca repere atitudinea antiburgheză a avangardelor istorice și a mișcării beat și
adoptând un mesaj anti-sistem, în sens atât literar cât si politic; își asumă o preocupare sociala
inclusiv prin faptul ca ilustrează patetic și reclamă isteric propria condiție de marginal.”4

În ciclul al doilea, Dansează Ianuș, se remarcă trăirile și poetica specifice lui.

„Reactivul” este cel care se rupe violent de lume și de limbajul comun al literaturii. În ceea ce
privește reacția cititorului comun, el nu e niciodată „înțeles”, nu e „luat” : „Le-am spus luați-
mă cu voi/ și nu m-au luat”. Poetul nu enunță, nu descrie, el doar expulzează rapid cuvintele,
preocupându-se ca ele să fie directe, cu scopul de a-și atinge ținta. Prin urmare, subiectul de
acest tip nu prezintă „moralitatea” propriu-zisă, însă are o compasiune dezarmantă: „ Să
mergem departe să călătorim/ dulce melodramă/…/ există/ o anumită frumusețe
cinematografică/ ce poate să-ți strecoare în suflet / o anumită gingășie/ există anumite săruturi
la care/ poți să visezi îndelung/ …/ Există cerșetori și carnea lor supurantă expusă”.

Din cauza agresivității sale, el se regăsește mereu în postura de victimă, fiind tot
timpul vulnerabil, imatur, chiar periculos: „eu am vrut să tai poetul/ poate să-i fac lui Nichita
mustăți/ pentru că îl iubesc/ și m-ați lăsat singur/ ca să mă zvârcolesc/ și nu mi-ați crezut
insomnia/ și neputința singurătății/ care de fapt nu există/ eu fiind fericit”- Zăpezi de altădată.
Astfel, pentru a-și manifesta frustrarea este în stare să nimicească, în zadar acest fapt,
deoarece el își dorește un singur lucru, devenind inconsolabil: „Nimic nu se compară cu tine,
Oana Ungureanu”. Trăirile poetului sunt presante și punctuale, el vrea să obțină totul acum
fără amânări: „Acum când mănânc/ ultimul colț de pâine/ pe care-l mai am/ când mă gândesc
cum/ l-am așteptat pe Gabi două ore/ în stație pentru că n-aveam țigări/ și n-a venit și n-am
țigări/…/ când mă gândesc îmi vine să mă dau și acum/ cu capul de pereți/ de bucurie”5.

Caracterizându-l pe Ianuș, limbajul unui „cântec de dragoste” trebuie să fie astfel: „Își
prinde capul cu mâinile și/ începe să urle/ își prinde capul cu mâinile și/ picioarele și/ începe
să urle/ Iar eu spun/ A nu se face sex/ pe marginea acestor texte/ Să nu faci sex tovarășule/ că
te mănânc/ Iar eu spun până aici s-a ajuns/ își prinde mâinile și picioarele/ cu capetele și
începe să urle”. 6

4
Mihai Iovănel, Marius Ianuș, de la „hârtie igienică” la „fularul alb”, în Cultura, 2011, nr. 347.
5
Marius Ianuș, Op. cit., p. 61.
6
Ibid., p. 69.

3
 Acest tip de poetică nu urmărește ceea ce numim „expresie” în poezie, cu scopul de a
comunica sentimente, ci mai degrabă aduce în prim-plan o scenă „ Și Ianuș să strige după ea
în intersecție: Unde pleci?! Unde pleci?! Nu vreau să rămâi singură! Oprește-te!/ Vino’napoi
Oana Ungureanu, auzi? / Vino’napoi!/ …/ deși pe drum indiferența ei se spărsese în
zâmbete”.7

Pentru Ianuș, realul este intangibil, astfel că literatura nu reprezintă nimic în fața
realității: „Sigur, îmi place literatura însă toată literatura/ nu face cât jumătate din Daria/ când
o privesc fericit”. E departe de a atinge realitatea: „Iar în poemele mele nu va atinge/ niciodată
așa frumos ca în realitate/ în aprilie la Brașov”.

Treptat, în poezia sa își face loc „poemul care distruge psihic. Astfel, obiectul începe
să-i displacă, vrea doar să-l dezmembreze, fierbând în sine: „Mintea fierbe mațele te seacă
pleoapele/ te dor iată concluzia unei nopți fără somn/ dar dacă m-ai fi lăsat măcar o dată/ să
trec prin fața blocului tău cu/ ursulețul pe care-l iubeam din copilărie”.

De asemenea, ciclul „Poemele Domnicăi” ocupă un loc aparte, deoarece Domnica nu e

una din experiențele eșuate ale poetului refuzat, ci, din contră, are toate atributele celei
predestinate: „ Nu pot să scap de fata cu păr blond/ sânt niște vrăji pe capul meu ca niște/
șobolani morți degeaba sparg/ în cap cadavrul memoriei/ …/… am văzut-o în cărțile de tarot/
Mă strânge de gât in trolee/ în care merg singur.”.

În concluzie, Marius Ianuș este primul poet cu relevanță paradigmatică al perioadei

postcomuniste, inclusiv prin faptul că-i ilustrează fazele de tranziție. „ Poetul urmează,
involuntar, un destin macedonskian, dorind să fie « trist », și « anarhist », « nebun » și « beat
», un poet al României violate vers de vers, propriul cobai într-o lume searbădă, a foamei, a
mizeriei și frigului –România e iubita drogată și prostituată –, creația sa simbolizând « boala »
și « moartea » unei întregi literaturi. (…) Prin trivial poetul caută purificarea, prin « fișele »
sale « clinice » înregistrează sordidul și abjecțiile lumii, rămânând însă un inocent. «
Vagabondul » ucide obscenul făcând dintr-un banal centru de panificație un fel de axis mundi.
El este pe rând « haiduc », sinucigaș privind « frânghia de la cer », cerșetor așteptând în gări
trenuri care nu vin, patetic neobacovian în anii ’90, « babuin turmentat » în căutarea somnului
pierdut. Iconoclast și duios, revanșard și sfidător, insomniac și rebel, Ianuș este un poet
reprezentativ al generației sale.”8
7
Ibid., p.77.
8
Eugen Simion, Dicționarul general al literaturii române, Vol. 3, Editura Univers Enciclopedic, București,
2005, p. 554.

4
BIBLIOGRAFIE

1. Benga, Grațiela, Rețeaua: poezia românească a anilor 2000, Editura Universității

de Vest, Timișoara, 2016.
2. Ianuș Marius, , Manifest anarhist și alte fracturi, Editura Vinea, 2000, București.
3. Ianuș Marius, Crudu Dumitru, Manifestul fracturist, în Monitorul de Brașov,
1998, nr. 1-2.
4. Iovănel, Mihai, Marius Ianuș, de la „hârtie igienică” la „fularul alb”, în Cultura,
2011, nr. 347.
5. Iovănel, Mihai, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura
Muzeul Literaturii Române, 2017.
6. Mincu, Ștefania, Douămiismul poetic românesc, Editura Pontica, Constanța, 2007.
7. Simion, Eugen, Dicționarul general al literaturii române, Vol. 3, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005.