Eroticul și meditația în poezia lui Dimitrie Anghel

Simbolismul românesc s-a impus treptat, între 1880 și 1910 înregistrându-se două valuri
de scriitori. Astfel, la începutul acestei perioade au publicat numeroși autori la cenaclul
„Literatorul” al lui Macedonski, însă puțini dintre ei s-au revelat ca autori simboliști de
valoare, cu atât mai mult cu cât aceștia au imitat aspectele exterioare ale poeziei franceze,
fără a înțelege în realitate sensul simbolismului. Cei mai importanți poeți aparținând
primului val simbolist au fost T. Demetrescu, Ș. Petică și I. C. Săvescu care, deși n-au
reușit să-și finalizeze opera, au meritul de a fi creat premisele acestei orientări literare,
fiind dotați cu o bună stăpânire a versificației și a acurateții stilistice.

Odată cu cel de-al doilea val, se impun marii poeți: D. Anghel și I. Minulescu. După cum
afirmă Lidia Bote: ,,simbolismul românesc nu reprezintă un fenomen de <<mimetism>>,
ci o apariție necesară, cu aspecte particulare, în condiții proprii de dezvolatare" 1. Dacă
simbolismul francez își are originea în anumite realități sociale: dezamăgirea care a urmat
înfrângerii din 1870, apoi eșecul Comunei și repulsia față de spiritul marii burghezii
aflate în ascensiune la sfârșitul secolului al XIX-lea, simbolismul românesc este, la rândul
său, produsul unui mediu și al unor condiții specifice. Pe de-o parte, poezia simbolistă
este apanajul unei anumite structuri interioare, predispuse către contemplare, iar pe de
altă parte decurge din influența mediului care-și pune amprenta asupra individului.

Născut la Iași, Dimitrie Anghel a fost un poet, prozator și traducător de origine aromână.
După abandonarea Gimnaziului ,,Alexandru cel Bun”, și-a descoperit vocația poetică,
apropiindu-se totodată de cercul socialist. Anghel s-a dedat poeziei în prima parte a
creației sale, a luat contact cu climatul literar simbolist în mod nemijlocit la care se
adaugă anii petrecuți în preajma conacului unde a locuit, cadru tipic simbolist. Cea de-a
doua parte a vieții    și-a consacrat-o prozei, scriind în colaborare cu Șt. O. Iosif teatru
poetic, poeme istorice și traducând din Ibsen, Dumas-tatăl și Théodore de Banville.

După debut, reușește să-și desăvârșească propriul stil literar prin despinderea de modelul
eminescian, acest succes artistic fiind marcat de apariția în 1905 a poeziei În grădină.
Asemenea Rozelor din Cișmegi, de Al Macedonski, poezia lui Anghel se remarcă prin
frecvența și intensitatea mirosurilor. În grădină atrage atenția asupra unui element locativ
izolat, geometrizat și artificial, în care poetul are ocazia unei detașări contemplative.
Atmosfera dominată de componenta olfactivă, devenind aproape invazivă, plasează
grădina lui Anghel la limita dintre material și imaterial. Spre deosebire de creația lui Ch.
Baudelaire Une charogne, inclusă în volumul Spleen et idéal, prezența feminină la D.
Anghel este o parte integratoare în cadrul stării de vrajă produse de evanescența
mirosurilor. În cazul lui Baudelaire, femeia este doar un pretext utilizat pentru a descrie
minuțios descomperea hoitului, ocupând o poziție marginală în cadrul poemului. Anghel

1
Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p.33
are o optică proprie conferind femeii un statut central în cadrul meditației, putând fi
comparată cu un nucleu în jurul căruia gravitează existența poetului: „Pe fața ei
neprihănită se-ngândă-n veci melancolia/ Seninului de zare strânsă și-n trandafiri cu foi
de ceară/Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară”.

Aceeași incluziune reciprocă a erosului și a contemplarii se întrevede în Dureri ascunse,

în care iubirea pare a fi cauza zbuciumului interior, acesta dizolvându-se, la rândul său, în
trăriri ale unor instantanee de dragoste încheiată. Anghel pune în oglindă universul floral
și cel uman: „Pe-un ram sfioși visau asară/ Doi trandafiri ca doi prieteni și azi vârtejul de
petale[…] / Ca ei ții minte, stam alături...Dar tu nu poți să mai ții minte”, atitudinea pe
care o adoptă nefiind aceea a unui reproș de tip romantic. Poetul pune în lumină absența
iubirii în această natură antropomorfizată, încercând să vorbească despre sine:

„Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina

Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie? ”

Întreaga poezie dă glas unui denunț împotriva seninătății afișate în apareță și atrage
atenția asupra unei singurătăți chinuitoare ce alienează ființa, înfățișată alegoric sub
forma florilor.

Poezia Marină conturează imaginea unui poet marginal, sfios, departe de a se revolta
patetic în fața neajunsurilor vieții. Despărțirea de iubită este, de acestă dată, voită, însă
ruperea mult dorită a cupului atrage suferintă: „O, mare iubită.../Pornește vaporul și iată-
mă singur din nou lângă pupă.” Vazută ca o necesitate, separarea îndragostiților nu are ca
efect starea de confort, ci    exagerarea simțurilor: „Viu aeru-mi umple plămânii de parc-
aș sorbi dintr-o cupă/...Ah, gustul trecutelor lacrimi pe care le-am plâns altădată/Pe
buzele-mi pale acuma-l simt iarăși-mărgele de sare”. Senzația de alienare la care e supus
poetul ia proporțiile unei reconfigurări a spațiului și a timpului: „Că-s una cu apele mării
și una cu seninul.../O, dacă pe clipele aceste s-arunc aș putea o ancoră/Ce vesel aș da pe
vecie tot restul vieții uitării.” Eșecul erotic are ca alternativă„ carpe diem”, privită ca
unică soluție salvatoare din mijlocul unei lumi sortite pentru singurătate în care
împlinirea prin iubire rămâne o decepție.

Senzațiile sonore imprimă accente de elegie în Umbra și în Șipotul unde iubirea pâlpâie,
stingându-se în final. Rememorarea acesteia nu prilejuiește refugiul în trecut, ci întărește
credința în inutilitatea dragostei. Dacă Umbra urmărește negarea iubirii ca sentiment
autentic, punându-l în seama unei reverii nutrite de melodicitatea cântecului: „În care ne-
am iubit o clipă sun ramura imaginară”, Șipotul ascunde iminența morții în glasul
[Type text]
crivățului. În acest caz, vântul preia cântecul șipotului, știrbindu-l de identitate și îl lasă
pradă morții. În încercarea de a-l aduce la viață, însăși iubirea își vede forțele spulberate,
făcând parte din deșertăciunea ce începe să iasă la suprafață: „Dar cântecul, înghețat de
crivăț, n-a ascultat de-a ta chemare.../Și-ai stat nedumerită parcă, nevrând să crezi că în
natură/Îți poate sta ceva-mpotrivă, când i-așa duce-o sărutare”. În ultima parte a poeziei,
găsim imaginea iubirii aflate sub suzeranitatea morții, concluzia fiind aceea că nici erosul
nu poate constitui un remediu pentru poet.

Poezia erotică a lui Dimitrie Anghel este remarcabilă prin adâncimea și complexitatea
stărilor de spirit explorate. Dragostea nu se supune unui ritual fix ca în lirica romantică de
tip eminescian în care iubita este invocată, așteptată sau regretată. Meritul lui Anghel este
tocmai multitudinea și imprevizibilul suporturilor pe care așază erosul, punându-l în
legătură cu sine și cu timpul ireversibil.

[Type text]