Poezia „Singurătate” de Mihai Eminescu

Poezia începe cu imaginea unui spaţiu mediu al eului liric: perdele, masă, foc, sobă, care denotă
atmosfera de intimitate tensionantă. Antiteza „focul pîlpîe în sobă / iară eu pe gînduri...” determină o stare
emoţională bruscă. În camera iluminată de pîlpîitul flăcării din sobă, se proiectează chipul prizonierului al
amintirilor. Motivul amintirilor rezidă din simbolul greieri, epitetul dublu „grele, mîngîioase amintiri” şi
metafora „se sfarmă-n suflet”, care creează un zbucium sufletesc, învăluit de o stare dezolantă, de o tristă
amintire persistentă. Motivul trecerii timpului este accentuat de acţiunile simbolurilor zoomorfe: greieri,
şoareci, care trezesc imediat melancolia şi lupta împotriva scurgerii iremediabile a timpului. Lupta
cognitivă se regăseşte prin scris. Metonimia „sună cleampa” determină apariţia iubitei, bucuria iubirii
fiind singura care îi poate insufla încredere in viaţă. Antiteza relevată prin adjectivele opuse, antonimice
„deşartă plină” şi „negru-lumină” determină schimbarea radicală a atmosferei şi învăluită anterior în
pesimism în una activă la ivirea iubitei, care este comparată cu o „icoană de lumină”, denotînd
sacralitatea iubirii. Metafora „privazul negru al vieţii” sugerează ideea unei vieţi lipsite de bucurii, una
solitară, care devine graţiei iubitei luminată, căci numai ea e în stare să dea un alt sens vieţii întunecate a
poetului. În final apare acelaşi motiv de trecere a timpului - „şi mi-i ciudă”, eul liric fiind supărat că
timpul îi macină viaţă, stăpîndînd-o necruţător , pe cînd el doreşte să savureze clipele alături de iubită.
Prezenţa des întîlnită a formei personale la persoana I „-mi”, „melancolia-mi”, „dată-mi”, determină
centrarea eului liric, a suferinţei lui în atmosfera poeziei.

“Cu perdelele lăsate,

Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
…
Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare...

A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deşarta casă

Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.”
Poezia Glossă de Mihai Eminescu

Încă din prima strofă, considerată strofa-temă a poeziei, unde verbele sunt puse la "prezentul etern",
cititorul intră în contact cu aceste adevăruri general-valabile, exprimate lapidar în versuri grupate două
câte două. Ca şi în alte poezii - Scrisoarea I, Odă (în metru antic), Revedere -, poetul meditează asupra
perisabilităţii timpului: "Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate", repetiţia cuvintelor
"vreme", "toate" şi antinomia termenilor "vechi" - "nouă" sugerând tocmai această idee.
Cea de-a doua strofă conţine codul de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică. De aici rezultă că pentru om
cel mai important lucru este să se cunoască pe sine şi să nu se lase purtat de valurile înşelătoare ale
fericirii efemere. Dar pentru aceasta drumul vieţii trebuie mereu luminat de raţiune, de "Recea cumpăn-a
gândirii", numai aşa putându-se evita orice deziluzie. În strofa a patra apare lumea ca teatru, motiv preluat
de Eminescu din filosofia antică hindusă şi care mai poate fi urmărit în opera unor scriitori din literatura
universală: Lope de Vega, Calderon de la Barca, Shakespeare. Ca şi în finalul Luceafărului, în Glossă
lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul priveşte ca spectator; "Privitor ca la
teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se
ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine". Revenind apoi în strofele
a şasea şi a opta, această idee devine laitmotivul poeziei. Intr-un univers în care doar măştile se schimbă
("Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă"), poetul lansează îndemnurile: "Amăgit atât de-
adese/ Nu spera şi nu ai teamă//(...) Tu pe-alături te strecoară"
O idee schopenhaueriană, exprimată în Scrisoarea I şi mai cu seamă în Cu mâne zilele-ţi adaogi..., este
cea a prezentului etern: "Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe". Singura clipă sigură a existenţei este
prezentul, fiindcă trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul nu poate fi prevăzut. Astfel: "Tot ce-a fost
ori o să fie/ în prezent le-avem pe toate". Datorită abundenţei de accente satirice, Glossă este numită de G.
Călinescu o "capodoperă a satirei ideologice". Critica se face simţită cu precădere în strofele şapte şi
nouă. Dacă în partea a doua a Scrisorii III satira capătă dimensiuni de pamflet, în Glossă aceasta este
expresia indiferenţei, a unui adânc dispreţ: "Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or
învinge nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte". Aici, termenii "mişei", "nătărăi" nu au valoare de invective.
Simţind că autocon-templaţia este o modalitate certă de a ajunge la o linişte sufletească totală, poetul este
capabil să îşi păstreze atitudinea indiferent de circumstanţe. Un asemenea echilibru se degajă din
versurile: "De te-ating, să feri în lături,/ De hulesc, să taci din gură".

Poezia Atât de fragedă de Mihai Eminescu

Iubita primeşte de la început o haină romantică vegetală, printr-o comparaţie cu „floarea albă de cireş“,
care conturează virtuţile eroinei: puritatea, gingăşia, candoarea, delicateţea, dar şi atributele principiului
feminin. Ideea poetică o va relua Lucian Blaga în Bunăvestire pentru floarea mărului. Conceptul de
catharsis este subtil implicat şi prin el avem dimensiunea clasicistă, proiecţia spre o eroină ideală în
împrejurări ideale. Suportul în realitatea socială este redat prin „covorul moale“, „Mătasa sună sub
picior“, dar şi conceptul de lume ca univers social. Imaginea aceasta ideală determină vibraţia sufletului
poetului: „Satârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc“. Iubita devine un „vis ferice de
iubire“, ca moment al proiecţiei iubitei spre sublim, metamorfozându-se din „iubită“ în „iubire“
(„Mireasă blândă din poveşti“), adică Kore Kosmou — fecioara lumii. Ea poate determina mutaţii adânci
în gândirea poetului („Cât poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci“). Poetul trăieşte în
realitate visul: „Cu-a gurii tale calde şoapte,/ Cu-mbrăţişări de braţe reci“. Pentru a rămâne ideală, iubita
trebuie să renunţe la împlinirea iubirii, fiindcă timpul va aduce o metamorfoză, care va distruge această
imagine ideală. Ea va rămâne „Mireasa sufletului“ pentru poet, deşi va fi „Pierdută vecinic“, fiindcă
poetul a făcut greşeala transformării visului în realitate: „Că te-am zărit e a mea vină“. Iubita trebuia să
rămână „visul de lumină“, metaforă care sugerează devenirea, metamorfoza ei în Iubirea ca model ideal,
ca o reprezentare a sublimului: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii“, adică Virtutea
însăşi: „Pe fruntea ta purtând coroană“. Aici e punctul de geneză a idealului feminin, pe care-l vom găsi
în Luceafărul, unde eroinei i se propune să devină doamnă a lumii spirituale: „Şi toată lumea-n ocean/ De
tine o s-asculte“. Imaginarul eminescian este creativ în sensul că este o matrice generatoare de prototipuri,
arhetipuri, actanţi. Iubirea ca temă la Eminescu are o continuă metamorfoză de la instinct („Astfel
dorinţa-i gata“) la afect („De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle“), apoi devine concept, principiu,
generând eroina din Luceafărul ca arhetip al principiului feminin.