Floarealbastră

de Mihai Eminescu

Poezia “Floarealbastră” este o idilă cu accente filozofice.

A fost scrisă înanul 1872 și publicatăînanul 1873 înrevista “Convorbiriliterare”.
Poezia are la bazămotivulliterar al “floriialbastre”, întalnit la romanticiieuropeni,pentruailustrasentimentul de
dragostesauchipuliubitei, precumșitendința de proiectare a iubirii in infinit.
Semnificațiatitlului
Motivul “floriialbastre” se intalnește la romanticulgermanNovalisșisemnifică la
acestaîmplinireaiubiriiidealedupămoarte, într-o altălume, cândva cu speranțarealizariicuplului.
La Eminescu, motivul “floriialbastre” semnificăaspirațiaspreiubireaidealăposibilă, proiectatăînviitor,
darșiimposibilitateaîmpliniriicuplului, ideeaîmbogățită de poet cu accentefilozoficeprofunde, privindincopatibilitatea a
douălumidiferite, din care fac parte ceidoiindragostiți.
Poezia „Floarealbastră” face parte din temaiubiriiși a naturii, aceastăcreațiefiindîmbogățită cu
profundeideifilozofice care vorcăpătadesăvârșireînpoemul „Luceafărul”.
Tema o constituieaspirațiapoetuluispreiubireaideală, spreperfecțiune, care nu se poateîmplini, ideeexprimată de
ultimulvers al poeziei „Totușiestetristînlume”.
Ideeapoeticăexprimătristețeașinefericireapoetuluipentruneputințaîmpliniriicupluluiiubirii.
Structurășisemnificație
Poeziaestealcătuita din patrusecvențelirice, douăilustrândmonologulliric al iubitei, iarcelelaltedouămonologullirico –
filozofic al poetului.
Primeletreistrofeexprimămonologuliubitei, care începeprinsituareaiubituluiîntr-o lumesuperioară, o
lumemetafizică, el fiind „cufundatîn stele/ Șiîn nori, și-n cerurinalte”, semnificândunportret al omuluigeniu. El
mediteazăasupraunorideisuperioare, semnificateprincâtevaelementecesimbolizeazăcultura, cunoașterea, istoria, măreția,
taineleșigenezauniversului, ca sugerare a înălțimii spiritual la care simteșigândeștegeniul: „câmpiileAsire”, „întunecata
mare”, „Piramidele-nvechite”. Iubitaîlcheamaînlumeareală, îndemnându-l săabandonezelumeaideaticășioferindu-
ifericireaterestră: „Nu cătaîndepărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Strofaa IV-a estemonologulliric al poetuluiîn care se accentueazăsuperioritateapreocupărilorși a gândirii sale,
prevestindfinalulpoeziei. Iubitaeste „mititică” și desi poetulrecunoaștecă „easpuseadevărul”, se desprinde o
ușoarăironieprivindneputințalui de a fi fericit cu acestfel de iubireenunțată cu superioritateaomului de geniu („Eu am râs,
n-am zisnimica”).
Următoareasecvențăpoetică, monologulliric al iubitei, începeprintr-o chemare a iubituluiînmijloculnaturii, ale
căreielementespecificeliriciieminesciene: cadrul, izvorul, stâncile, prăpăstiile, văilesuntînarmoniedesăvârșită cu sterile
îndrăgostiților: „Hai încodrul cu verdeață/ Undeizvoareplângîn vale,/Stâncastăsă se prăvale/ Îlprăpostiamăreața.”
Joculdragosteieste present șiînaceastăpoezie, în care gesturiletandre, chemărileiubiriioptimiste, avândchiar o notă
de veselie, se constituieîntr-un adevărat ritual: „Și mi-ispune – atuncipovești/ Șiminciuni cu-a ta guriță/ Eupe-un fir de
romaniță/ Voicerca de măiubești.” De remarcatestefaptulcăiubitaîși face un scurt auto – portret din care
reieseșiemoțiaîntâlnirii: „Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aurpărul.”
Ideeaizolăriicuplului de îndrăgostiți de restullumii, ideeîntâlnităfrecventșiînaltepoeziierotice, este accentuate și in
acesteversuri: „Căciva fi sub pălărie”, „Grijanoastră n-aib-o nimeni,/ Cui ce-I pasăcă-mi ești drag?”.
Arta iubiriiestedescrisă de fatăprin gesture tandre,mângâietoare, ademenitoare: „Te-oi ținea de dupăgât”, „Ne-om
da sărutaripecale”.
Ultimeledouastrofeconstituiemonologulliric al poetului, încărcat de profundeideifilozofice.
Uimireapoetuluipentrufrumusețeașiperfecțiuneafeteiestesugerata de versul „Ca un stâlpeustamînlună!”,iarsuperlativul „Ce
frumoasă, cenebuna” sugereazămiracolulpe care îltrăisepoetul in visulsăupentruiubitaideală.
Punctele de suspensieaflateînainteaultimeistrofeîndeamnă la meditațieprivindîmplinireaiubiriiideale, perfecte, ce
nu poate fi realizată, ideeexprimatăîn ultima strofă a poeziei: „Șite-aidus, dulceminune,/ S-a muritiubireanoastră/ Floare –
albastră! Floare – albastră!/Totușiestetristînlume!”
Moarteaiubiriisugereazăneputințaîmpliniriicuplului, întrucâtceidoiaparțin a douălumidiferite. Înpenultimulvers,
repetițiasmboluluiiubirii absolute, „floare – albastră”, semnificătânguirea,
tristețeașinefericireapoetuluipentruimposibilitatea de a-șiîmpliniidealul.
 Ultimulvers, „Totușiestetristînlume!”, a stârnitnumeroasecontroverse, polemicaînvârtindu-se înjurullui „totuși”
sau „totul”, întrucâtmanuscrisulpoeziei s-a pierdut.
Procedeeartistice
Ca întoatepoeziile de dragoste, dominășiaicitimpulviitor al verbelor, care exprimătrăirileinterioare ale
uneiiubiriperfecte, care, dacă s-arîmplini, fericireaar fi deplină, de aceeaesteproiectat in viitor: „vomședea”, „mi spune”,
„mi ținea”.
Epitetul„dulce” caracteristicarteipoeticeeminescene, surprindeșiaiciprininedit, încomparațiile: „dulci ca
florileascunse” saumetaforele: „dulceminune”, „dulcenetezându-mi părul”, „dulcefloare”.

EPITETE „de-aurpărul”, „albastră”, „dulcefloare”

COMPARAȚII „Voi fi roșie ca mărul”, „Dulci ca florileascunse”
PERSONIFICĂRI „izvoareplângîn vale”
EXPRESII POPULARE „de nu m-aiuitaîncalte”, „Nime-n lume n-a s-o știe”

Prozodia
Ritmulestetrohaic, masuraeste de 7 – 8 silabe, iarrimaesteîmbrățișată, uneoriasonantă: „căldura/ gură”, „frunze/
ascunse”.
„Floarealbastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci și o meditație cu
rezonanțeasupraaspirațieicătreabsolutîniubire, întrucâtEminescusuprapunepestetema erotica tematimpului, care
estemotivul fundamental al întregii sale creațiiromantice.