Floare Albastră

-1873-
Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873,
este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare,
culminând cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie,
„Floare albastră” poate fi considerată o poezie nucleu a romatismului eminescian.
Încadrarea:
Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele, iubirea și natura,
condiția geniului, motivele literare, amestecul speciilor și antiteza pe baza căreia este construită
poezia.
O trăsătură romantică este amestecul speciilor literare: poezia poate fi considerată un poem
filosofic datorită problematicii specifice acestui gen, eglogă, adică idila cu dialog și elegle, poezia în
care sunt exprimate sentimentele de tristețe, regret și melancolie.
O altă trăsătură a romantismului prezentată în text este dezvoltarea motivului romantic
european al florii albastre, întâlnit la Novalis sau la poetul italian Leopardi, într-o manieră proprie.
Compoziția poeziei este, de asemenea, romantică, fiind structurată în jurul unor antiteze:
eternitate-viață, masculin-feminin, geniu-ființă obișnuită, detașarea apolinică-trăire dionisiacă, vis-
realitate, departe-aproape, trecut-prezent.
Tema:
La romantici, tema iubirii apare in corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufleteşti ale poetului. „Floare albastra” aparține acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii
paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioada de creație: „Sara pe deal”, „Dorința”,
„Lacul”, „Povestea teiului", sau în secvența idilică din „Luceafărul”. Aceasta este ilustrată prin secvența
a III-a a poeziei, visul fetei, care îşi imagineză împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i
înconjoară. Cadrul natural feeric şi protector pentru cuplul de îndragostiți se realizeaza prin motive
romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.
Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibila în
încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în lumea cunoaşterii, departe
de planul fizic al fetei. Acesta este condamnat la tristețe și nefericire prin neputinţa de a atinge
idealul iubirii şi de a nu putea să-şi găsească sufletul pereche care să-i înțeleagă aspirația spre absolut.
În viziunea romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale cunoaşterii:
lumea cunoaşterii absolute, infinite, a geniului, simbolizată de culoaren albastră, şi lumea iubirii
concrete, a cunoaşterii terestre, simbolizată de „floare”.
Structură și compoziție:
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri,
cosmic-terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/vocea masculină și iubita.
Prima secvență poetică, strofele I-III, înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul
fetei începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este
familiar, iar în aparentul dialog alternează propoziții afirmative și negative, interogative și
exclamative.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deși este rostit pe un ton
șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire.
A doua secvență poetică, strofa a patra, constituie meditația bărbatului asupra spuselor
iubitei. Deşi recunoaşte adevărul din vorbele fetei, se detaşează cu o anumita ironie: „Ah! Ea spuse
adevarul Eu am ria, n-am zis nimica”.
A treia secvență poetică conține strofele V-XIII. Monologul fetei continuă cu o chemare la
împlinirea iubirii în lumea ei, în planul terestru: „Hai In codrul cu verdeață...”. Spre deosebire de alte
idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea încearcă atragerea
bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea cuplului adamic.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară se află în
rezonanța cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „și de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca
mirul/ Mi-oi desface de-aur părul/Să-ți astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o apariție de
basm, grațioasă „de-aur părul”, sägalnică „ș-apoi cine treabă are?”, senzual-naivă „Eu pe-un fir de
romaniță/ Voi cerca de mă iubeşti".
Ultima secvență poetică, strofele XIII-XIV, este a doua intervenție a vocii lirice din strofa a
patra și reprezinta o continuare a meditației bărbatului asupra iubirii trecute pe care e proiectează
de această dată în ideal şi amintire: „Și te-ai dus, dulce minune/ Şi-a murit iubirea noastra".
Contrastul dintre vis şi realitate, dar şi dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire,
pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor este sugerat de repetiția din penultimul vers „Floare-
albastră! floare-albastră!..” şi, mai ales, de versul final: „Totuşi este trist in lume!".
Prozodia:
Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: paisprezece catrene
cu rimă îmbrățișată, ritmul trohaic şi masura versurilor de 7-8 silabe.
Final:
Poezia „Floare albastră” este o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinereţe, care
anticipează marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză „Luceafărul”.