Floare albastră

de Mihai Eminescu

• Viziunea despre lume intr-o poezie romantica •

Vazut de critica literara ,,ultimul mare romantic european", Mihai Eminescu,

poetul national, apartine perioadei marilor clasici ai literaturii, alaturi de Ion Luca
Caragiale, Ion Creanga și Ion Slavici. Marele poet este un deschizator de drumuri
in poezia romaneasca și un inovator al limbajului poetic. Pentru
Eminescu, limba romana devine un ,,instrument", prin care își exprima ganduri și
viziuni.
Poezia ,,Floare albastra", publicata in ,,Convorbiri literare" in 1873, este
emblematicapentru romantism prin: interferenta tematica (iubire
natura, cunoastere, timp), prezenta motivelor specifice eminesciene, antiteza,
pesimismul din final și amestecul speciilor literare.
La romantici, tema iubirii este in stransa legatura cu tema naturii, ce vibreaza la
starile sufletești ale poetului. ”Floare albastra" ilustreaza cele
doua arii tematice și prezinta ipostaza iubirii paradisiace, ce apare in
poezii precum .,Dorinta" și ,,Sara pe deal".
Ca specie literara, poezia depășește trasaturile idilei, fiind și o meditatie
umana, pesimista a geniului, asupra iubirii, a existentei.
Titlul, format dintr-un substantiv comun simplu și un adjectiv, denumește la
modul propriu .,o planta rara". Evident in text, sintagma ”Floare albastra" se
refera la iubita frumoasa, la femeie ca mister. Floarea albastra este un motiv
romantic prezent in literatura europeana., devenind un simbol al nostalgiei și
al iubirii supuse timpului.
Compozitional, poezia are paisprezece strofe, grupate în patru secvente lirice.
Prima secventa lirica reprezinta monologul fetei care îi reproșeaza celui drag
izolarea în lumea ideilor, dorinta de a cunoaște. Cunoașterea absoluta este sugerata
prin expunerea unor metafore și simboluri precum sintagma "rauri în soare", unde
soarele reprezinta simbolul cunoașterii totale. Alt exemplu este "piramidele
învechite", ce reprezinta creatia umana desavarsita.
A doua secventa poetica constituie meditatia îndragostitului care
conștientizeaza adevarul ziselor fetei : "Ah! Ea spuse adevarul / Eu am ras, n-am
zis nimica". Tacerea este atributul geniului, care știe că esenta
întregii existențe a omului este iubirea. Astfel, 1n "Floare albastra" se afla
germenele alegoriei din poemul "Luceafarul".
A treia secventa este chemarea la iubire, care necesita un paradis terestru: "Hai
1n codru cu verdeata / Und-izvoare plang în vale / Stanca sta sa se pravale în
prapastia mareata". Natura este conturata prin motive romantice: izvoarele, balta,
luna. Scenariul sau ritualul erotic cuprinde mai multe etape: invitatia în mijlocul
naturii, conversatia erotica, încercarea iubirii pe un fir de romanita, portretul
iubitei, gesturile de tandrete, sarutul, îmbratișarea, întoarcerea în sat, despartirea.
Ultima secventa neaga posibilitatea omului de a se împlini prin iubire.
Sentimentele eului liric poetic sunt de profunda melancolie. Repetitia "Floare
albastra, floare albastra " simbolizeaza un strigat , care evidentiaza nostalgia eului
liric.
Versul final "Totuși este trist în lume" este o meditatie asupra rostului fiintei în
univers: nu poate trai fericirea deplina.
In concluzie, prin simbioza tematica, dar și la nivelul speciilor, prin antiteza,
prin pesimismul specific omului de geniu, poezia "Floare albastra" dezvaluie o
viziune romantica asupra lumii