Floare albastra

de Mihai Eminescu

(1873)

Poezia „Floare Albastră” a fost scrisă în anul 1872 și

publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1873, 1
aprilie. Creație romantică, poezia este un text complex deoarece
prezintă elemente de idilă, poezie de dragoste în natură,
meditație, poezie filozofică. Mihai Eminescu a fost un poet de
mare valoare, cea mai importantă voce pentru literatura
românească, prozator și jurnalist.El este denumit”Luceafarul
poeziei romanesti”.

Mihai Eminescu, nascut la data de 15 ianuarie 1850,

Botoșani, Moldova – decedat pe 15 iunie 1889, București,
România, a fost un poet, prozator și juurnalist român,
considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă
personalitate din literature română. A publicat un singur volum
antum ,,Poesii” compus din poemele publicate de-a lungul vieții
în revista “Convorbiri literare” a societății Junimea, din care
Eminescu făcea parte.
Printre operele notabile se numără “Luceafărul”, “Odă”(in
metru antic) , cele cinci “Scrisori “(I, II, III, IV și V),
“Revedere”, “O,ramai”, “Epigonii”, “Lacul”, ‘Dorinta” ,
“Kamadeva”, “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”, “Memento
mori”, etc.

Poezia “Floare albastra”se încadrează în romantism prin

temele predilecte ce le dezvoltă (iubirea și natura, condiția
geniului, aspirația spre absolut).
Romantismul a apărut ca raspuns împotriva clasicismului
riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia,
sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii
clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă în
trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic,
motivele preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă atenţie
tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea
se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre
timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales
a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes
pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform
gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii
vremii.
Tema textului este iubirea și natura, este constituită de
aspirația poetului spre iubirea ideală, care nu se poate împlini.
Titlul poeziei este alcătuit din două cuvinte cu valoare de
simbol: „,floare” ce înseamnă frumuseţe, gingăşie, sensibilitate,
iar „albastru- ce reprezintă cerul, perfecțiunea și absolutul. Din
acest motiv, fata este numita “Floare -Albastra.”

Ideea poetică exprimă tristețea poetului pentru neîmplinirea

iubirii. Motive literare specifice: floare-albastră, ceruri nalte,
stele, codru, luna, izvore, trestia.

Poezia are in componenta sa 14 strofe, rima este îmbrăţişată,

măsura de 7-8 silabe, iar ritmul este trohaic.

Textul cuprinde patru secvențe lirice: doua monologuri adresate

iubitei si doua monologuri meditative ale eului liric.

Prima secvență - conține imaginea bărbatului adâncit în

problemele cunoaşterii reprezentate de „stele", „ceruri nalte”,
„câmpuri asire” şi „piramide învechite". El este geniul izolat de
lumea comună, apoi apare vocea iubitei, care încearcă a-și
scoate iubitul din izolare și a-l atrage în lumea reală, al
codrului și a naturii; „Hai în codru cu verdeaţă". Motivul este
exprimat tranṣant „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite".
Bărbatul are o relație uimitoare recunoscând justețea duiosului
reproș; „Astfel zise mititica/ dulce, netezându-mi părul/ ah! ea
spune adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica".
A doua secvență - este reprezentată de chemarea, invitația în
codru;,, Hai în codru cu verdeață”, de fapt avem în față
derularea unui vis de iubire, pentru că gesturile şi întâlnirea
propriu-zisă au loc la nivelul imaginației, urmând să se
petreacă. Starea de fericire e totală, patronată fiind de lună și
favorizată de liniște și singurătate. Frumusețea iubitei conţine
armonia dintre terestru și angelic; „Este roșie ca mărul”, ,,Și
are părul de aur".
Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a
bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare, astfel trecutul
este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o
gură şi dispare”, lăsându-l pe poet cu durerea iubirii pierdute.
Miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este
sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-
mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric
pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită
metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-
albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea
durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării
sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii,
aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în
lume!”

Vocabularul de origine populară („mi-i da", „te-oi ţinea”) cu

alternarea persoanei I şi a II-a a verbelor şi a pronumelor şi
tonul şăgalnic dau chemării impresia de sinceritate „Cui ce-i
pasă că-mi eşti drag?. Verbele la indicativ viitor („vom şedea",
„voi cerca", „voi fi roşie", „mi-oi desface") sau conjunctiv
(„să-ţi astup") proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia
spre fericire terestră. Idila este de fapt o reverie.

În concluzie, poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu ,

prin trăsăturile sale (tema, motive literare, lirisul subiectiv, etc.)
este o capodoperă a literaturii române, care se încadrează în
curentul literar numit romantism.