Floare albastra

de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul
secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie
impotriva clasicismului, provocand libertatea totala de creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european,
intrucat temele si motivele creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in
revista “Convorbiri literare” in 1873 si este o opera reprezentativa
pentru romantismul eminescian prin temele si motivele valorificate, dar
si prin amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si
elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa
corelatie cu tema naturii. Opera depaseste stadiul unei idile deoarece
se evidentiaza si conditia omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic
care la Eminescu reprezinta iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea
implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua
monologuri ale iubitei si doua monologuri ale eului liric. Se contureaza
astfel si doua planuri poetice: planul concret, al iubirii si al
cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin
monologul iubitei in care este descrisa lumea lui, cea a ideilor
abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a eului liric, ce
intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat
in stele/ Si in nori si-n ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima
ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de povestea de
iubire: “De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care
aspira spre absolut in cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca
“rauri in soare”, “campiile asire”, “intunecata mare”,
“piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate
fi cunoscuta prin incercarea de a atinge cunoasterea absoluta, ci doar
prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea ta,
iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric,
prin care se accentueaza diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul
“mititica”, prin care este individualizata iubita, releva conditia
unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce
evidentiaza omul de geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse adevarul”,
omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale. De aceea, atitudinea
lui ramane superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul
iubitei, care descrie un scenariu erotic ideal, proiectat in mijlocul
naturii. Ritualul erotic presupune: chemarea indragostitului in mijlocul
naturii, seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre
si despartirea.
Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din
care nu lipsesc motivele eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul.
Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu verdeata/ Und-izvoare
plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au
valoare de conditional-optativ, exprimand dorinta de implinire a
iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce sugereaza
bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta
de seductie: “Mi-oi desface de aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate,
de izolare: “Ne-om da sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse”.
Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa marcheaza si despartirea
indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/
Grija noastra n-are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea
monolog al eului liric, o meditatie filosofica asupra iubirii trecute.
Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare…” marcheaza
revenirea la planul real, in care iubirea nu se implineste. Punc-tele de
suspensie si comparatia: “Ca un stalp eu stam in luna!” exprima
tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia retorica: “Ce frumoasa,
ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza admiratia fata de
frumusetea iubirii ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest
sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind
separata de restul textului. Verbele la perfect compus: “te-ai dus”,
“a murit” evidentiaza indepartarea de povestea de iubire, care a ramas
in trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!” accentueaza
melancolia, in absenta iubirii viata fiind trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14
catrene avand masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic.
Limbajul poetic valorifica, in special, registrul popular in monologul
iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului
liric este filosofic, solemn, accentuand diferenta dintre cei doi
indragostiti.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o
opera reprezentativa pentru romantismul romanesc, dar si pentru creatia
poetului, prin expresivitatea deo-sebita, folosirea antitezei ca
procedeu de constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai
ales prin temele si motivele specifice.