Material oferit de @iabacul

Floare albastra
Mihai Eminescu
1873
Dacă în planul criticii Titu Maiorescu a avut un rol hotărâtor în crearea prestigiului
societăţii Junimea şi al revistei „Convorbiri literare”, pe plan literar, valoarea este
impusă publicului cititor prin colaborarea marilor clasici ai literaturii române: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici.
Eminescu rămâne colaboratorul constant şi credincios al revistei junimiste, trimiţând
aici aproape toate versurile pe care le considerase îndeajuns de şlefuite pentru a fi
publicate.
Poemul “Floare albastră” scris de Mihai Eminescu apare în prima etapă de creație,
în anul 1873, prefigurând prin tematica și viziunea poemului Luceafărul. Poezia
consacrată romantismului în spațiul romanesc și îl duce la apogeu.

ÎNCADRARE ÎN CURENT:
Textul se încadrează în romantism:
• Prin amestecul de genuri literare,
• Prin tema iubirii proiectată ca un ideal, prin valorificarea antitezei ca formulă
compozițională,
• Prin motive precum “floare albastră” conscrate de universul liric eminescian, ca
și prin subiectivitatea dată de “măștile lirice”.
O primă trăsătură care justifică încadrarea poemului în romantism este amestecul de
genuri literare.
Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau
idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al
îndrăgostiților.
„Floare albastră” poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de
regret, de amărăciune și porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor
neîmplinite.
Întâlnim ca mod de expunere descrierea prin care este expus un tablou din natură,
cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta
și prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui veritabil pastel.
Material oferit de @iabacul

O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor
literare romantice. Motivul în jurul căruia este concentrat textul este motivul florii
albastre, raportat la imaginea ființei iubite. În prelucrarea motivului florii albastre,
Eminescu apelează și la elemente folclorice românești, unde floarea albastră este
asociată cu floarea de nu-mă-uita. La nivelul textului se remarcă și motivul codrului și
cel al florilor de tei, care sugerează lumea terestră.
Prin raportarea la cele 2 etape ale curentului teoretizat de Virgil Nemoianu,
Imblanzirea romantismului și romantismul de tip Bidermeier), se poate considera că
“Floare albastră” se situează în prima dintre acestea, prin tendința de integrare a
contrariilor simbolizate de cele 2 voci lirice, prin intensitatea pasională, prin
abundența imagistică.

TEMA POEZIEI:
Tema poeziei “Floare albastră” este una romantică, ilustrând un vis de iubire, o iubire
imposibilă care nu se poate materializa din cauza diferențelor dintre persoanele iubite,
personajul liric masculin aspirând la o condiție înaltă, identificându-se cu elemente
cosmice.
O primă imagine poetică relevanta pentru tema operei este prezentată în cea de-a
cincea strofă, fiind o invitație a pretinsei iubite într-un mediu retras, și anume, codrul:
„Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale”. Astfel, pădurea este
considerată un loc perfect pentru un asemenea scenariu de iubire, fiind un loc intim și
revigorant. Cadrul ales corespunde unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea de
cuplu ideal.
O altă imagine poetică relevantă pentru tema operei este ilustrată in ultima strofă.
Visul de iubire și implicit scenariul de iubire sugerat de persoana iubită este spulberat:
“Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră”. Această bruscă încheiere
a visului amoros sugerează revenirea eului liric în planul realității, conștientizând
că iubirea pe care i-o poartă partenerei sale nu este nimic mai mult decât o iluzie, ceea
ce susține imposibilitatea împlinirii unei iubiri ideale. Mai mult, îndrăgostitul,
prezentat drept o ființă superioară și rațională înțelege că omului superior îi este
refuzată iubirea, iar solitudinea este asociată cu o stare de tristețe, conturată în
ultimul vers al poemului („Totuși este trist în lume!”)

STRUCTURA POEZIEI:
Elementele de compoziție și de limbaj ale discursului liric sunt semnificative în
evidențierea particularităților textului poetic, întrucât contribuie la construirea
universului sumbru, prin care autorul își expune ideile și atitudinile în mod direct.
Titlul fixează simbolul central al operei, avand ca punct de plecare mitul romantic
al aspirației către idealul de fercire, de iubire pură, întalnit și la Novalis și Leopardi.
Motiv de circulație europeană, floare albastră simbolizează la Novalis, tentația
Material oferit de @iabacul

infinitului năzuintă de a atinge îndepărtata patrie a poeziei ca formă absolută de

implinire a ființei.
La Eminescu, simbolul florii albastre sugerează antinomia dintre relativ și absolut,
armonizează contrarii precum aspirația spre fericire prin iubire, nostalgia erosului ca
mister al vieții (substantivul “floare”) și lumea rece, cristalină a ideilor, către care tinde
omul superior (adjectivul “albastru”).
Compoziția romantică se realizează prin alternanța a 2 planuri, de fapt,
confruntarea prin antiteză a 2 moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: lumea
imaterială, a adevărurilor abstracte reci și lumea iubirii umane, a cunoașterii terestre.
Celor 2 dimensiuni li se asociaza 2 ipostaze umane (masculin-feminin), care primesc
portrete spirituale adecvate: geniul fascinat de cunoaștere și ființa ancorată în
conceptul clipei.
In mod specific, lirismul măștilor, eul liric împrumută pe rând, cele 2 ipostaze, el-ea,
într-un dialog al “eternului cu efemerul care implică o muzicalitate proprie fiecărei
serii de simboluri”. Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate-
moarte, atunci-acum, departe-aproape, vis-realitate.
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două
planuri, (cosmic – terestru), dialogul celor două voci lirice : geniul/vocea masculine și
iubită. Simetria celor patru secvențe poetice este potențată de monologul liric al fetei
care evidențiază opoziția dintre cele doua lumi , a geniului și a omului comun.
Prima secvență (strofele I -III ) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a
geniului .Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul “ iar “ , plasat la începutul
poeziei. Acesta folosește simboluri ale eternității pentru a configura imaginea lumii reci
a ideilor abstracte.
A doua secvență poetică (strofa a IV-a) reprezintă răspunsul băiatului. Deși
recunoaște adevărul din vorbele fetei, se detașează cu o anumită ironie “Ah, ea spuse
adevarul”.
A treia secvență poetică (strofele V-VI). Monologul fetei continuă cu o chemare la
împlinirea iubirii în lumea ei, “Hai în codrul cu verdeață”. Spre deosebire de alte idei
eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire, ea încearcă
atragerea bărbatului în lumea naturii.
Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană: codrul, luna, izvoarele. Natura de început este un spațiu nealterat de
prezența umană. Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei
de vara se află în rezonanță cu pasiunea chemarii, cu iubirea împărtășită.
Ultima secvență poetică (strofele XII-XIV) este a doua intervenție a vocii lirice, din
strofa a IV-a, continuare meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
Material oferit de @iabacul

proiectează în ideal și amintire “Și te-ai dus dulce minune”. Cadrul obiectiv se încheie
cu despărțirea iar în plan subiectiv se accentuează lirismul.
Limbajul poetic din prima etapă de creație stă sub semnul “podoabelor retorice”.
Stilul poeziei este mai colorat, mai imagistic decat cel ulterior. Imaginarul poetic se
realizează cu ajutorul figurilor de stil:
• Epitetul (“prăpastia măreață“, “trestia cea lină“),
• Personificarea (“izvoare plâng în vale“) ,
• Comparația (“roșie ca mărul“),
• Repetiția ( “Floare-albastră! floare-albastră!...”),
• Metafora (“râuri de soare”).
La nivel lexical, sunt remarcate forme populare ce se îmbină cu termini livrești,
accentuand diferența dintre planuri: “mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface“ și “câmpiile
asire, piramidele“.
La nivel morfologic, diferența dintre cele două planuri este redată prin alternanța
timpurilor verbale asftel: monologul iubitei se centrează pe verbe la timpul prezent
sau viitor, iar cugetările geniului sunt structurate în jurul axei temporale: trecut-al
iubirii iremediabil pierdute-prezentul destrămării iluziei și revenirii la realitate.
Exemplu de verbe: la prezent și la trecut (“urcă, stă; te-ai dus, a murit”).
Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convențiile tradiționale, avand măsura
versurilor de 7- 8 silabe, rimă îmbrățișată și ritmul trohaic.
Se remarcă inovațiile prozodice : folosirea în rimă a unor cuvinte rare: “gandire” –
“asire” și a unor părți de vorbire diferite : “ dispare “- “floare”.
In concluzie, poezia “Floare albastră“ ilustrează la toate nivelurile trăsăturile de
profunzime ale romantismului eminescian, fiind o metaformă sublimă a unui eu creator
aflat în prima expansiune.