Floare albastră

de Mihai Eminescu

Eseu temă și viziune despre lume într-un text poetic

Repere: 1. Încadrarea în tematică și în specie;

2. Comentarea a două secvențe semnificative pentru temă și viziune;

3. Comentarea a două elemente de compoziție/ structură/ limbaj semnificative

pentru tema și viziunea textului.

Poezia este una din creațiile-cheie ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de
înțelegere a modului în care poetul a asimilat influențele romantismului. Poemul Floare albastră,
scris în 1872 și publicat în revista Convorbiri literare, în 1973, constituie după cum spunea și
Vladimir Streinu: primul mare semn al operei viitoare. Precedată în timp de unele mari creații
cum sunt: Călin (file din poveste), Egipetul, sau Strigoii, poezia Floare albastră își are punctul
de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de fericire, întunecat de o iubire
pură, desăvârșită. Considerată o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe un
nucleu de virtualități, este menită să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu Luceafărul.
De asemenea este recunoscută ca fiind una din cele mai reprezentative creații eminesciene prin
viziunea lirică proprie, pusă în evidență de temă, de motivele literare și de o asociere a mai
multor specii: poemul filozofic, egloga, idila și elegia.

R1: Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau
idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților,
conturând o descriere pitorească a naturii, cu codrul cu verdeață şi izvoarele, sugerând un cadru
idilic, rustic și protector, potrivit pentru manifestarea dragostei dintre cei doi îndrăgostiți.
Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Anglia și
Germania, drept manifestare împotriva rigidității estetice a clasicismului. Una dintre operele
lirice eminesciene aparținând acestui curent literear este și Floare albastră, prin repertoriul de
teme și motive. Poezia se încadrează așadar, în romantism prin temele predilecte ce le dezvoltă:
iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut. Acesta are ca temă iubirea ce apare în
corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufletești ale poetului. Tema
romantică a poeziei este dată de motive literare. Motivul principal este floarea albastră, motiv
romantic ce apare și în literatura germană Novalis într-un poem romantic unde floarea albastră se
metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului, dar mai apare și la
Leopardi. La Eminescu floarea albastră, care apare și în titlul poeziei, își are punctul de plecare
în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, fiind un motiv de circulație
europeană. Prin această combinație de imagini și sentimente, poezia "Floare albastră" devine un
exemplu elocvent de poem care împletește elemente idilice și elegiace, reflectând complexitatea
relațiilor umane și a emoțiilor asociate iubirii stinse. În poezia "Floare albastră", putem observa
două voci diferite în ceea ce privește percepția iubirii și a relației. Vocea feminină vede iubirea
ca o aspirație, un ideal, o împlinire în plan terestru și o visare. Pentru ea, iubirea este un cadru în
care se exprimă și se dezvoltă. Pe de altă parte, vocea masculină este mai sumbră și mai
conștientă de trecerea timpului. Ea este supusă amărăciunii și tristeții din cauza plecării iubitei și
a dragostei lor apuse. Relația dintre cei doi îndrăgostiți umanizează natura, întrucât aceasta pare
să trăiască sentimentele lor. Această relație simbolică între natură și sentimentele umane este un
element caracteristic al poeziei romantice. Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al
speciilor, analizat mai sus, expresia unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt
prezente multiple motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng", motivul astral:
„luna",,, stele" sau motivul geniului, incapabil să fie fericit. În lirica romantică natura este
apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un cadru rural sub un bogat univers vegetal
protector. În poezia "Floare albastră", se conturează atât aspecte idilice, cât și elegiace,
evidențiind o combinație complexă de sentimente și imagini. Astfel, poezia Floare albastră
devine o explorare profundă a iubirii și a relației acesteia cu natura, oferind o panoramă
emoțională bogată și captivantă.

R2: Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi
cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii
abstracte, infinite, respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare. Planul femeii ilustrează
monologul liric, iar celălalt, al bărbatului, ilustrează monologul lirico-filozofic. Femeia este o
copilă naivă, dornică să-și împlinească iubirea în cadrul terestru, iar bărbatul este un
contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice. Secvența lirică
reprezentată de o singură strofă, redă reacția vocii masculine, a celui invocat; acesta exprimă o
atitudine detașată, derivată din intuiția superioară a profundei incompabilități dintre cele două
planuri. Apelativul diminutival mititica, prin care este numită iubita, denotă apropierea
sufletească dintre îndrăgostiți, completată prin adverbul de mod cu valoare de simbol dulce și
exteriorizată prin gesturi tandre Dulce netezindu-mi părul. Exprimarea interjecțională cu tentă
imperativă ah!, completată de constatarea Ea spuse adevărul, accentuează diferența dintre etern
și perisabil, dintre abstract și concret, dintre planul superior al geniului și cel comun al iubitei.
De altfel, nota șăgalnică a răspunsului său semnifică tocmai incapacitatea lui de a fi fericit în
plan terestru, prin sacrificarea propriilor idealuri, idee care anticipează cugetarea finală a poeziei,
Eu am râs, n-am zis nimica. O altă secvență ce susține tema iubirii imposibile este cel de-al
treilea tablou poetic, care conţine strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la
iubire în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă...". Refacerea cuplului adamic
(iubirea paradiziacă) necesită un spaţiu protector, un paradis terestru şi un timp sacru. Cadrul
natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul, izvoarele,
valea, balta, luna etc. Natura de început de lume, spaţiu nealterat de prezenţa umană, cu
atributele sălbăticiei în viziune romantică, „Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă",
asociază imagini vizuale şi auditive: „Und-izvoare plâng în vale."—care este și aliterație, prin
care este surprinsă criza dionisiacă. Natura ocrotitoare a cuplului adamic - „Acolo-n ochi de
pădure/[...]/ Vom şedea în foi de mure" - are atributele spaţiului sacru, prin sugestia centrului –
matrice spirituală ocrotitoare(„ochi de pădure", „balta cea senină") şi componenta axială, cu
simbolul trestiei, ce realizează legătura dintre planul teluric și spațiul ceresc („trestia cea lină").
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se
exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roşu, auriu. Căldura zilei de vară se află în
rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca
mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura." Iubita ideală– femeia-înger – este
o apariţie de basm, („de-aur părul"), şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?"), senzual-naivă („Eu pe-
un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubeşti") şi cu gesturi gingaşe („Dulce netezindu-mi părul").
Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat, într-un ritual erotic cu etapele:
descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-erotică, jocul
erotic „pe-un fir de romaniță” (natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestră,
gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat și despărţirea. Trecerea de la
regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire - natură, trecerea de la peisajul
intim-rustic (senzualitate şi seducţie) la peisajul feeric, cu accentuarea intimităţii: „Pe cărare-n
bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse."
Vorbirea populară („mi-i da", „te-oi ţinea", „nime", „ş-apoi"), limbajul familiar, cu alternarea
persoanei I şi a II-a a verbelor şi a pronumelor, şi tonul şăgalnic dau chemării impresia de
sinceritate, de discreție şi de prospeţime juvenilă: „Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?". Verbele la
indicativ viitor („vom şedea", „voi cerca", „voi fi roşie", „mi-oi desface") sau conjunctiv („să-ţi
astup") proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia spre fericire terestră. Idila este de fapt o
reverie. Întâlnirea dintre cei doi are loc pe întuneric, în cadrul paradisiac, sub lumina lunii –
principiu feminin, protectorul cerului și al îndrăgostiților. Spre deosebire de alte idile
eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea încearcă atragerea
bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii umane
primordiale redate de mitul androginului. În schimb, geniul e condamnat la singurătate şi la
neputinţa de regăsire a paradisului pierdut.

R3: Titlul Floare albastră al poemului lui Mihai Eminescu servește ca un far simbolic pentru
universul său poetic, proiectând subtilitățile și profunzimile unei viziuni romantice asupra iubirii
și vieții. Acest titlu, inspirat din tradiția literară europeană, își are rădăcinile în operele romantice
ale lui Novalis și Leopardi, unde floarea albastră semnifică idealul iubirii într-o lume perfectă
sau puritatea acestui sentiment. În universul poetic al lui Eminescu, floarea devine simbolul
vieții, al gingășiei și purității, asociat cu idealul feminin. Epitetul albastră aduce în discuție
spațiul infinit, cerul și marea, evocând sentimentul de eternitate și aspirația către idealuri
nesfârșite. Interpretarea lui Tudor Vianu adaugă încă o dimensiune, sugerând că metafora floare
albastră reprezintă infinitul peste care poetul trebuie să se facă stăpân, subliniind astfel
necesitatea poetului de a-și îmblânzi și stăpâni aspirațiile și sentimentele în fața acestui ideal
nesfârșit. Prin urmare, titlul Floare albastră nu este doar o simplă etichetă pentru poemul lui
Eminescu, ci reprezintă un simbol complex și plin de profunzime, care îmbină tematici precum
iubirea, viața și aspirațiile umane. Acest titlu îndeamnă cititorul să pătrundă în lumea profundă și
misterioasă a poeziei eminesciene, unde fiecare "floare albastră" ascunde în petalele sale un
univers întreg de emoții, trăiri și idealuri. Un alt element semnificativ pentru tema poeziei este
limbajul poetic. Limbajul devine familiar, denotând apropierea sufletească dintre cei doi
exprimată în manieră populară: şi- mi spune atunci poveşti /şi minciuni cu a ta guriță/ eu pe un
fir de romaniţă/voi cerca de mă iubeşti. Expresia sufletul vieții mele este o formulare emoțională
și profundă folosită pentru a descrie pe cineva sau ceva care este considerat esențial pentru
trăirea și existența unei persoane. În poezie, această expresie poate fi folosită pentru a evidenția
importanța sau profunzimea legăturii dintre cei doi, sau poate fi folosită metaforic pentru a
descrie un element central sau esențial din viața vocii feminine. Expresia Iubite exprimă o
legătură afectivă strânsă și o familiaritate între cei doi îndrăgostiți. Când poetul folosește
termenul Iubite, el adaugă un strat de intimitate și căldură emoțională, evidențiind natura
profundă a relației lor. Versurile din strofa Vom ședea în foi de mure descriu o scenă intimă și
plină de afecțiune între cei doi îndrăgostiți. În această imagine poetică, cei doi se retrag într-un
colț liniștit al naturii, departe de zgomotul și agitația lumii exterioare, pentru a găsi pace și
fericire în compania reciprocă. Așezându-se cu grijă pe frunzele moi de mur, ei se contopesc cu
frumusețea și liniștea din jur, creând astfel un moment de conexiune profundă și specială între
sufletele lor. Stilul eminescian, definitoriu pentru poezia sa, evidențiază o perfecțiune a formei ce
susține și întregește structura ideatică a operei. Lingvistul Iorgu Iordan observă în mod particular
simbolismul fonetic prezent în Floarea albastră, referindu-se la capacitatea sunetelor de a evoca
imagini și sentimente inedite în mintea cititorului. În această privință, Eminescu folosește cu
pricepere jocul de sunete pentru a intensifica și sublinia atmosfera poetică a creației sale. Pe de
altă parte, la nivel morfologic, diferența dintre cele două planuri ale poeziei este subliniată de
alternanța timpurilor verbale. Monologul iubitei este construit predominant pe verbe la timpul
prezent sau viitor, reflectând astfel aspirațiile și dorințele ei în legătură cu iubirea. În contrast,
gândurile eului liric sunt marcate de timpul trecut, ilustrând astfel pierderea iremediabilă a iubirii
și revenirea la realitatea prezentului, cu toate provocările și destrămările sale. Această tehnica
stilistică subliniază contrastul dintre idealul iubirii și realitatea pragmatică a vieții, oferind astfel
adâncime și complexitate poeziei eminesciene.

Astfel, poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, este o meditație pe tema iubirii, o
idilă desfășurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul, putându-se
confunda cu natura, dar și o eglogă pe tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.