MIHAI EMINESCU

Floare albastră
CERINȚE:
1. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea despre
lume, reflectate într-un text poetic eminescian. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei/temelor textului poetic, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a două elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, relații de opoziție și de simetrie, elemente de
recurență, simbol central, figuri de stil, elemente de prozodie etc);

MODEL DE ESEU:
Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul atinge apogeul în literatura
română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare romantic european. Creațiile sale se disting prin
primatul sensibilității și al imaginației, prin evadarea în trecut, în spațiul visului, prin îmbinarea
genurilor și a speciilor și prin câteva constante tematice. Elocventă este poezia Floare albastră,
publicată în 1873, în Convorbiri literare, creație în care se îmbină tema iubirii și a naturii pentru
a reliefa condiția omului de geniu.
Des utilizată de romanticii europeni, de Novalis sau de Leopardi, floarea albastră este
titlul și laitmotivul poeziei, ea reprezentând idealul de iubire în viziune eminesciană. Floarea,
simbol al frumuseții feminine și al iubirii, și albastrul, culoarea rece a depărtărilor, simbol al
aspirației spre un ideal intangibil, figurează admirabil antiteza dintre lumea terestră, dionisiacă, a
trăirilor instinctuale descătușate, specifice omului de rând și întruchipate de femeie, și lumea
abstractă, apolinică, a cunoașterii absolute, reprezentativă pentru omul de geniu.
Această antiteză e dublată, la nivel compozițional, de cele două planuri temporale
delimitate printr-un rând de puncte. Astfel, planului trecutului, luminos prin existența iubirii, i se
opune prezentul trist, prin singurătatea și nefericirea omului de geniu.
Viziunea romantică este dată și de îmbinarea genurilor și a speciilor. Existența a două
voci, vocea eului liric (în monologul interior din strofele 4 și 13-14) și vocea fetei (în monologul
adresat din strofele 1-3 și 5-12), face ca lirismul subiectiv să se îmbine cu lirismul obiectiv, fata
nefiind decât o mască a eului liric, a omului de geniu care aspiră spre o iubire ideală. Ca specie,
deși există strofe cu aspect de pastel, de elegie sau de meditație, poezia este o eglogă, o formă
dialogată a idilei.
Primele trei catrene conturează condiția omului de geniu, monologul fetei fiind un
reproș la adresa celui care își dedică viața cunoașterii absolute, fapt sugerat prin metafora: Iar te-
ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte? Metafora râuri în soare grămădești-n a ta
gândire face aluzie la mulțimea cunoștințelor sale, ilustrate printr-o enumerație, în care câmpiile
asire, spațiul apariției civilizației umane, reprezintă dorința de a afla începuturile lumii, iar
întunecata mare redă aspirația de a pătrunde cele mai adânci mistere ale existenței. În acest
context, piramidele, care urcă-n cer vârful lor mare, devin un simbol al ascensiunii spre
cunoașterea absolută. Dar epitetul învechite spulberă posibilitatea realizării acestui ideal, omul
având o viață efemeră în raport cu piramidele care străbat timpul.
 Monologul eului liric reflectă suferința omului de geniu, care conștientizează dureros
adevărul spuselor fetei, încuviințându-l printr-o tăcere revelatoare: Eu am râs, n-am zis nimica.
Diminutivul mititica reflectă afecțiunea sa față de această femeie delicată, incapabilă să-i
înțeleagă aspirațiile transcendentale.
Monologul fetei, din stofele 5-12, este o invitație adresată omului de geniu de a se
abandona iubirii într-o natură de o frumusețe feerică. Decorul, prin sălbăticia sa, reface
imaginea arhetipală a Edenului: Stânca stă să se prăvale în prăpastia măreață. Imaginea auditivă
und-izvoare plâng în vale redă susurul suav, abia perceptibil al apelor. Codru cu verdeață, simbol
al vieții veșnice, protejează intimitatea îndrăgostiților, care întruchipează cuplul adamic, părând
cei dintâi care trăiesc sentimentul iubirii, o iubire calmă, de o puritate desăvârșită. Luminișul în
care poposesc, sugerat prin metafora ochi de pădure, amitește de insula Paradisului, creată de
Dumnezeu în jurul unei trestii din mijlocul apelor primordiale, aici aflându-se și balta cea
senină, și trestia cea lină. Epitetele senină și lină redau armonia din sufletele îndrăgostiților.
Iubirea se transformă apoi într-un joc al seducției, femeia inițiindu-l pe bărbat în tainele
erosului. Acesta trebuie s-o cucerească, spunându-i povești și minciuni care să o încânte. De
emoție, devine roșie ca mărul, comparația evidențiindu-i frumusețea ispititoare. Portretul angelic
se întregește prin epitetul metaforic din structura de-aur părul. Odată cu apariția lunii,
protectoarea îndrăgostiților, apropierea acestora nu mai întâmpină obstacole, întunericul produs
de bolțile de frunze, alungând orice reticență. Astfel, sărutările se înmulțesc, devenind dulci ca
florile ascunse. Însă coborârea spre sat, în vale prevestește degradarea iubirii odată cu intrarea în
spațiul impur al vieții umane. Îndrăgostiții vorbesc l-al porții prag, loc care anticipează sfârșitul
definitiv al relației: Înc-o gură - și dispare... Linia de pauză, punctele de suspensie și comparația
ca un stâlp eu stam în lună reflectă reacția bărbatului încremenit de suferință.
Femeia pierdută devine un simbol al idealului feminin pe care nu-l va mai găsi niciodată,
epitetele la superlativ absolut reflectând frumusețea acestei ființe lipsite de inhibiții, care știe să
se dăruiască total în iubire: Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare! De o
copleșitoare tristețe, verbele la perfect compus, te-ai dus, a murit, arată că idealul erotic,
metaforic denumit dulce minune, a dispărut, căci iubirea este unică și, odată sfârșită, nu mai
poate fi trăită. Regretul este amplificat prin exclamația retorică: Floare-albastră! Floare-
albastră!... Asonațele și aliterațiile din adverbul totuși îl readuc pe omul de geniu la realitate,
scoțându-l din lumea fantasmelor trecutului încă vii în memoria sa. Satisfacția spirituală pe care
i-o dă cunoașterea pălește, în absența iubirii el având sentimentul că totul este trist în lume.
Scrisă în spiritul sensibilității romantice, poezia are o muzicaliatate inegalabilă,
remarcată în prozodie:14 catrene, cu măsură de 8 silabe, cu ritm trohaic care anticipează tristețea
finală, cu rimă îmbrățișată, dominant feminină. Armonia vine și din inversiuni și dative posesive
(E albastra-mi, dulce floare), din repetiții și structuri exclamative pline de asonanțe (Floare-
albastră! Floare-albastră!), din arhaismele (s-a fi ivit) și limbajul moldovenesc înzestrat cu o
sonoritate dulce (verbe la viitorul popular mi-i ținea, n-a s-o știe). George Călinescu observă că
pentru a da muzicalitate versurilor, Eminescu „face o limbă proprie”, scurtează sau „inventează
cuvinte, sucește timpurile și persoanele verbelor”.
Așadar, Floare albastră este o capodoperă stilistică a liricii romantice eminesciene.
Iubirea, natura, varietatea de genuri și specii, toate acestea se îmbină „într-un discurs
esențialmente muzical” (Eugen Simion), din care răzbate condiția nefericită a omului de geniu.