Mihai Eminescu, Floare albastră

1. Încadrare în epocă- Mihai Eminescu, „un meteor căzut în sărmana noastră literatură”, se înscrie în
perioada marilor clasici alături de Slavici , Creangă şi Caragiale, activitatea sa fiind legată de societatea
Junimea. Opera sa stă sub semnul romantismului, curent literar ce exprimă factorul emoţional, al

imaginaţiei, sensibilităţii, subiectivităţii, cu tendinţa de evaziune în vis, spaţiu exotic, sau trecut.

Romantismul este un curent artistic al Europei Occidentale apărut în secolul al XVIII-lea ce se dezvoltă în
Franţa ca reacţie la regulile clasice considerate prea rigide şi împotriva raţionalismului filozofic al
secolelor anterioare. Se caracterizează prin dorinţa de a explora toate posibilităţile artei cu scopul de a
scoate în evidenţă experienţele personale. Poezia romantică utilizează teme si motive specifice, dintre care
iubirea, natura , timpul, conditia omului de geniu; cultivă antiteza; exprimă emoția , fantezia creatoare,
sensibilitatea, având ca surse de inspiraţie natura, folclorul, istoria, filozofia, mitologia.

Romantismul ( Eminescu, Alecsandri):

- teme si motive specifice: iubirea, natura (terestra, cosmica),timpul, conditia de geniu, istoria ca antiteza
trecut-prezent, motive: trestia, codrul, lacul, izvorul,umbra, noaptea, cerul, stelele, luna
- lirismul subiectiv marcat de verbe si pronume la persoana I si a II- a, ca rezultanta a exprimarii directe a
sentimentelor
- surse de inspiraţie : natura, folclorul, istoria, filozofia, mitologia.
- cultiva antiteza: trecut – prezent, inger- demon
- Îmbogatirea limbii literare cu termeni populari şi arhaici
- abundenta figurilor de stil ( conditiunea materiala a poeziei lui Titu Maiorescu): epitet ornant, antiteza,
metafora….
- se cultiva emotia , fantezia creatoare, sensibilitatea ( conditiunea ideala a poeziei)
- amestecul de genuri literare

2. Opera: G. Ibrăileanu identifică două etape de creaţie în lirica eminesciană, prima, etapa afirmării artisticii
ce se desfăşoară după debutul la „Convorbiri literare” (1870), unde poemele sunt sub influenţa
romantismului, şi a doua etapă, a “ a scuturării podoabelor” ( T.Vianu), marcată de o mai mare maturitate şi
având numeroase note moderniste.
FLOARE ALBASTRĂ
1. Apariţie. Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii, publicată în “Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873,
Floare albastră este una dintre cele mai reprezentative poezii, nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al
naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu.
2. Titlul este un motiv preluat din romantismul german, mai precis de la poetul Novalis, întânit şi în poezia lui
Leopardi, în literatura italiană, ce are o structură, din punct de vedere semantic, oximoronică , floare
desemnează planul terestru, viaţa, trăirea în carnal, iar epitetul cromatic este asociat cu planul cosmic, al
infinitului. Floare albastră simbolizeaza aspiraţia spre fericire prin iubire.
3. Tema. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului liric. Dincolo de această aparenţă, poemul abordează tema condiţiei omului de geniu,
Eminescu asimilând teoriile lui Schopenhauer, potrivit căruia geniul este o fiinţă superioară, spirit obiectiv,
singur, neînţeles, refuzat de lumea exterioară, are capacitatea de sacrificiu și este conectat pe intelect.
Geniul eminescian este umanizat prin iubire, este capabil de afect.
 4. Structura: Poemul Floare albastră se realizează prin antiteză, în patru tablouri. Se sugerează confruntarea
a două mijloace de existenţă şi cunoaştere: cunoaşterea rece , a absolutului, APOLINICUL, ce-l preocupă
pe omul de geniu în ipostaza poetului şi trăirea prin iubire, DIONISIACUL lumea ei, ipostaza iubitei.
Poezia este formată dintr-o succesiune de imagini, clar conturate susţinute de dialog, dar mai ales de
monolog, dialogul fiind doar sugerat.
5. Viziunea despre lume – Poemul vizează două moduri de existenţă sau ipostaze ale cunoaşterii, lumea
cunoaşterii absolute, a geniului şi lumea iubirii concrete, a cunoaşterii terestre.
6. Relaţii de opoziţie- Structura este realizată pe o serie de opoziţii, masculine-feminin, detaşare apolinică-
trăire dionisiacă, vis- realitate, departe- aproape, trecut- prezent.
7. Relaţii de simetrie- Simetria celor patru secvenţe este potenţată de monologul liric al fetei, punctat de cele
două reflecţii ulterioare ale bărbatului.
Imaginarul poetic
Prima secvenţă poetică (strofele I – III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul adresat al
fetei este centrat pe reproşul adresat iubitului, care a făcut din cunoaștere o prioritate, neglijând cuplul. Domeniul
cunoaşterii, guvernat de timpul infinit, este definit prin epitetele: “întunecata mare”, ce definește misterul genezei,
“câmpiile Asire”, mitologia, iar “piramidele-nvechite”, creaţia umană, proiectată cosmic. Avertismentul final “Nu
căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”, deşi este rostit pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se
realizează doar prin iubire, în lumea terestră.
Strofa a patra, a doua secvenţă poetică, cuprinde meditaţia bărbatului asupra sensului profund al iubirii
rememorate. Notarea stării de spirit “Eu am râs, n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale
ale eului, verbe şi pronume la persoana I singular: “eu”, “am râs”, “n-am zis” şi a verbelor la trecut: “Ah! ea spuse
adevărul”.
A treia secvenţă poetică conţine strofele V – XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în
lumea ei, planul terestru: “Hai în codrul cu verdeaţă…”. Refacerea cuplului adamic necesită un spaţiu protector,
paradis terestru şi un timp sacru. Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica
eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru.
Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roşu, auriu. Căldura zilei
de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: “Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca
mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia este o apariţie de basm, o donna angelo
senzual-naivă (“Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”) şi cu gesturi gingaşe (“Dulce netezindu-mi
părul”).
Ultimele doua strofe sugerează idea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră”
subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate, sugerată de versul “Totuşi este trist în
lume”. Adverbul totuşi este ales pentru ecoul lui metafizic, versul final având valoare de reflecţie, de încheiere a
unei argumentări, iar prin ambiguitatea lui instaurează un dezechilibru dramatic între luminozitatea scenariului
imaginat şi concluzia dureroasă referitoare la deznodământul poveştii de iubire.
Lirismul este subiectiv, prin verbe prin la persoana I şi al măştilor, prin structura dialogată
4) Analiza pe nivelurile limbii
La nivel prozodic şi fonetic se remarcă măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic, sugerând
starea idealistă, juvenilă. De asemenea, sunt prezente inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: “gândire” – “asire”;
părţi de vorbire diferite: “dispare” – “floare”, “noastră” – “albastră”);
Nivelul lexico-semantic se definește prin cuvinte din câmpul semantic al cosmosului: “stele”, “nori”,
“ceruri nalte”, “râuri de soare”, “depărtare” și al spaţiului terestru: “codru”, “izvoare”, “vale”, “pădure”, “baltă”,
“trestie”, “foi de mure”, “romaniţă”, “bolţi de frunze”, “sat”, “al porţii prag”;
Specific romantismului este vocabularul bogat, definit prin termeni şi forme populare: “încalte”, “nu căta”, “vom
şedea”, “oi desface”, “nime”; limbajul familiar accentuează intimitatea.
La nivel morfologic, verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei), iar
verbele le trecut redau distanţarea temporală (meditaţia bărbatului)
Concluzie: Poemul Floare albastră se înscrie în estetica romantica prin teme, motive literare, structură, antiteza
ca procedeu de construcţie, opera exprimând factorul emoţional. Floare albastră este o capodoperă a creaţiei
eminesciene din etapa de tinereţe, care anticipează marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul
sinteză Luceafărul.

Floare albastra
Iar te-ai cufundat în stele In prăpastia măreaţă.
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte, Acolo-n ochi de padure,
Sufletul vieţii mele. Lânga bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
In zadar râuri în soare Vom şedea în foi de mure.
Grămădeşti-n a ta gândire
Si cămpiile Asire Si mi-i spune-atunci poveşti
Si intunecata mare; Si minciuni cu-a ta guriţa,
Eu pe-un fir de romaniţă
Piramidele-nvechite Voi cerca de mã iubeşti.
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"
Si de-a soarelui căldură
Astfel zise mititica, Voi fi roşie ca mărul,
Dulce netezându-mi părul. Mi-oi desface de-aur părul,
Ah ! ce spuse adevarul; Sã-ti astup cu dânsul gura.
Eu am râs, n-am zis nimica.
De mi-i da o sărutare,
"Hai la codrul cu verdeaţă, Nime-n lume n-a s-o ştie,
Und-izvoare plâng în vale, Cãci va fi sub pălărie -
Stânca stă sã se pravale S-apoi cine treaba are !
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de dupa gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?"
.......................................................
Inc-o gură - şi dispare.
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastră
Floare-albastră ! floare-albastră !.
Totuşi este trist în lume !