CERINȚA: Realizează un eseu în care să demonstrezi caracterul romantic al unui
poem de Mihai Eminescu.
TEXTUL DEMONSTRATIV ALES: Floare albastră de Mihai Eminescu.
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume
 Poezia este una din creațiile-cheie ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de
înțelegere a modului în care poetul a asimilat influențele romantismului. Poemul Floare
albastră, scris în 1872 și publicat în revista Convorbiri literare, în 1973, constituie după cum
spunea și Vladimir Streinu: primul mare semn al operei viitoare. Precedată în timp de unele mari
creații cum sunt: Călin (file din poveste), Egipetul, sau Strigoii, poezia Floare albastră își are
punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de fericire, întunecat de o
iubire pură, desăvârșită. Considerată o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe
un nucleu de virtualități, este menită să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu
Luceafărul. De asemenea este recunoscută ca fiind una din cele mai reprezentative creații
eminesciene prin viziunea lirică proprie, pusă în evidență de temă, de motivele literare și de o
asociere a mai multor specii: poemul filozofic, egloga, idila și elegia.

Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Anglia și

Germania, drept manifestare împotriva rigidității estetice a clasicismului. În literatura româmă,
romantismul s-a remarcat în secolul al XIX-lea, propunându-și să promoveze sacrificiul național,
astfel încât, de la romantismul naiv și exaltat al pașoptiștior ( Negruzzi, Alecsandri ), s-a ajuns,
prin Eminescu, la realizări romantice de nivel european. Una dintre operele lirice eminesciene
aparținând acestui curent literear este și Floare albastră, prin repertoriul de teme și motive,
vârsta la care poetul a creat-o, prin meditația gravă pe tema condiției ființei umane nefericite și
mai ales, prin transfigurarea lirică a unui ideal erotic de tinerețe spre a tins. Poezia se încadrează
așadar, în romantism prin temele predilecte ce le dezvoltă: iubirea și natura, condiția geniului,
aspirația spre absolut. Sufletul vieții mele și Fericirea ta, iubite, arată iubirea vocii, chemări
feminine pentru geniul izolat în simbolurile eternitații Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n
ceruri nalte?. Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și de metafora râuri în
soare/Grămădește-n a ta gândire. Însă, specific lui Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară în
cadrul natural reprezentat de verdeață, izvoare, pădure. 

Poemul Floare albastră are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de
opoziții : eternitate-viață, masculin-feminin, geniu-ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent,
antiteza devenind o bază solidă pentru apartenența la romantism. Acesta are ca temă iubirea ce
apare în corelație cu tema naturii și reprezintă ipostaza iubirii paradisiace. Depășește însă cadrul
unei idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu care aspiră la absolut. Tema
romantică a poeziei este dată mai întâi de motive literare. Motivul principal este floarea albastră,
motiv romantic ce apare și în literatura germană Novalis într-un poem romantic unde floarea
albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului, dar mai

apare și la Leopardi. La Eminescu floarea albastră, care apare și în titlul poeziei, își are punctul
de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, fiind un motiv
de circulație europeană. Simbolul florii albastre dobândește în textul eminescian valoare
polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgice a
iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a
ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a marilor
depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor
dezvăluite cu vrajă. Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează
de asemenea prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană : codrul, izvoarele,
frunze și luna. Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane
(masculin-femini) respectiv portretele spirituale (geniul-făptura terestră), care se asociază celor
două lumi. Portretul geniului se configurează ,simbolic, din elementele cosmicului (stele, nori,
ceruri nalte) ce semifică cunoștința absolută. Portretul fetei este perceput, la început, ironic
mititica, pentru ca în finalul poemului, prin metafora dulce minune, să fie proiectat în ideal. Un
alt element de compoziție semnificativ pentru textul poetic este prezența relațiilor de simetrie.
Cele două voci au un număr egal de intervenții, dar oglindesc două moduri contradictorii de
cunoaștere: abstractă și concretă, absolută și terestră. Simetria celor patru secvențe care conțin
monologul fetei și reflecțiile vocii masculine este însoțită de o altă serie de opoziții: departe-
aproape, realitate-vis, acum-atunci. Lirica rolurilor reliefează așadar trăsăturile în antiteză ale
celor două naturi, floarea albastră și cadrul paradisiac devenind motivele principale.
Dezvoltarea unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie,
poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe,
purtând marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.