FLOARE

ALBASTRĂ
de M. Eminescu
,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!''
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

,,- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?''
• Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-
albastră!...
Totuşi este trist în lume!
• Anul apariției

• Scrisă în 1872 şi publi­cată în

revista Convorbiri literare, în 1873,
• este o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tine­reţe,
• anunţă marile creaţii ulterioare,
culminând cu Luceafărul,
• Floare albastră e con­siderată o
poezie-nucleu a romantismului
eminescian.
• Încadrare în tipologie
• Specie literară: este o meditație pe
tema iubirii, o idilă desfășurată într-
un cadru feeric, în care visul romantic
prefigurează peisajul.
• poem filosofic, eglogă şi elegie
(specie a poeziei lirice în care sunt
exprimate sentimente de melancolie,
de tristeţe, de jale;)
 motivul romantic al florii albastre,
valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru
proiectarea dorinţei de iubire în infinit.
• pentru poetul german Novalis,
aceasta este simbol al iubirii
pierdute, al aspiraţiei spre infinit.
• La Eminescu „floarea albastră”
reprezintă metaforic viaţa, albastrul
simbolizând infinitul, puritatea,
idealul, iar floarea simbolizează
iubirea, iubita, viaţa .
 14 strofe
STRUCTURA Rima incrucișată
Măsura versurilor- 8 silabe
Ritm iambic
4 secvențe poetice
2 planuri (terestru și cosmic)
 Elemente de structură
• Titlul :
• Substantiv comun „floarea” reprezintă
delicatețea, viața, iubirea
• Adjectivul „albastră” sugerează infinitul
și aspirația către acesta. Împreună
constituie o metaforă, reprezentând
voința și nostalgia nesfârșitului sau a
iubirii ideale, motiv romantic prezent și
la Leopardi, poet care l-a inspirat pe
Eminescu.
 Prima secvență -reproșul fetei care simte lipsa
iubitului din relația lor. -natura reflexivă a băiatului,
absorbit de propriile gânduri și care uită să dea
Prima atenție fetei:
secvență lirica • “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri
(strofele 1-3) ‘nalte?”.
• domeniile de interes ale iubitului, mascate sub
metafore sugestive:
• „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere),
• „câmpiile asire” (trimitere la cultura asiriană,
babiloniană, unde apare prima operă literară a
umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”),
• „întunecata mare” (geneza, crearea Universului),
• „piramidele-nvechite” (cultura egipteană).
• Finalul: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
• A doua secvență poetică( strofa 4)
răspunsul băiatului.
Relația apropiată dintre cei doi poate
fi dedusă din folosirea diminutivului
afectiv „mititica”. Cu toate că
recunoaște adevărul din spusele ei,
atitudinea băiatului rămâne una
jucăușă, oarecum indiferentă:
„Eu am râs, n-am zis nimica.”
 A treia secvență (strofele 5-12)
• chemarea fetei la o iubire ideală, care se
desfășoară în largul naturii.
• legătură între mediul înconjurător și iubită,
întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia:
razele lunii veghează iubiții îmbrățișați, „Ne-om
da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.”
• fata - dragoste autentică
• ignoră orice prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui
ce-i pasă că mi-ești drag?”,
• portret fizic vag: părul de aur, roșie ca mărul,
sugerând imaginea unei ființe de basm.
 A treia secvență
• Cadrul natural - romantic prin
elementele acvatice, vegetale, astrale
• motive specifice: codrul cu verdeață,
izvoarele, stânca, prăpastia măreață,
pădurea, balta cea senină, trestia cea lină,
foile de mure, firul de romaniță, soarele,
crengile, luna, noaptea de vară, frunza,
florile ascunse, cărarea, valea.
• natura este paradisiacă și protejează
iubirea celor doi.
• un ritual al iubirii care îi implică pe cei
doi îndrăgostiți:
 A patra secvență
lirică(strofele 13-14)
• scena despărțirii celor doi iubiți.
• pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu
stam în lună!”.
• plecarea fetei („Înc-o gură și
dispare…”), atașamentul emoțional al
băiatului persistă: „Ce frumoasă, ce
nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”
 A patra secvență lirică
• Ultima strofă
• - regretului iubitului fata de
dragostea neîmplinită, un destin tragic al
omului de geniu ce are o înțelegere
superioară a lumii însă e condamnat să
fie singur și nefericit: „Și te-ai dus, dulce
minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./
Floare-albastră! floare-albastră!…/
Totuși este trist în lume!”.
• Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces
la sentimentele umane care sunt trecătoare, descrie „încercarea
geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin
aspiraţia spre etern”.
TRĂSĂTURI ale romantismului în poezie
• -antiteza (om superior- om comun)
• Plan terestru( fata)
• Plan cosmic (omul superior- bărbatul)
• Temele(dragostea și natura) și motivele specifice romantismului