Poezia „Floare albastră”

poezie romantica

1. Încadrare

Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma

optimistă sau idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii,
mediu protector al îndrăgostiților. „Floare albastră” poate fi considerată
și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune și
porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim
ca mod de expunere descrierea prin care este expus un tablou din natură,
cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și izvoarele, împreună
cu balta și prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui un
veritabil pastel.

Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai
sus, expresia unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente
multiple motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul
astral: „luna’’,„ stele’’ sau motivul omului de geniu, incapabil să fie fericit. În
lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-
un cadru rural sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul
pus pe trăirile sufletești ale ființei, pe sentimente dar și construcțiile antitetice:
bărbat – femeie, om de geniu- om comun etc.
2. Tema ilustrată prin două secvențe

Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin
secventa a 3-a a poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei,
având ca unic martor natura ce-i înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este
tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l
chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în studiu, departe de planul
fizic în care se află fata.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta
este condamnat la tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii
și prin imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să înțeleagă natura
sa.
3. Elemente de structură

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea,
viața, iubirea și „albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta.
Împreună constituie o metaforă, reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului
sau a iubirii ideale, motiv romantic prezent și la Leopardi, poet care l-a inspirat
pe Eminescu.
Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte
lipsa iubitului din relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura
reflexivă a băiatului, care, absorbit fiind de propriile gânduri, uită să dea
atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”. Mai
departe, printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes
ale iubitului, mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre
cunoaștere), „câmpiile asire” (trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde
apare prima operă literară a umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”), „întunecata
mare” (geneza, crearea Universului), „piramidele-nvechite” (cultura egipteană).
În final apare un îndemn, care vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu
căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația

apropiată dintre cei doi poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv
„mititica”, dar și din modul în care iubitul mângâie părul fetei în acel cadru
mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei, atitudinea băiatului
rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Secvența a treia se întinde de la strofa a 5-a până la strofa a 12-a și expune

chemarea fetei la o iubire ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează
o strânsă legătură între mediul înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând
cu sentimentele acesteia: razele lunii veghează iubiții îmbrățișați, „Ne-om da
sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea, secvența creionează și
trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și
ignoră orice prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”,
dar și un portret fizic vag: părul de aur, roșie ca mărul, sugerând imaginea unei
ființe frumoase, de basm.
Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic
prin elementele acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind
motive specifice: codrul cu verdeață, izvoarele, stânca, prăpastia măreață,
pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure, firul de romaniță,
soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea.
Astfel, natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios
iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți:
aceștia stau în foi de mure, băiatul spune povești, este prezent și jocul,
comportamentul oarecum jovial, apoi sărutul, îmbrățișarea și despărțirea din
pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care
persistă este aceea de singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp
eu stam în lună!”. După sărutul oferit de către fată și plecarea acesteia („Înc-o
gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului persistă: „Ce frumoasă,
ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”

Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea

neîmplinită, însă se constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o
înțelegere superioară a lumii însă e condamnat să fie singur și nefericit: „Și te-
ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./ Floare-albastră! floare-
albastră!…/ Totuși este trist în lume!”.

-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru

de verdeață”;auditive-„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin
figuri de stil: epitete- „râuri în soare”, „florile ascunse”, inversiuni- „a soarelui
căldură”
-comparații:-„roșie ca mărul”
-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”,
„florile ascunse”, „dulce floare”)
-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul
interior, sentimentele eului liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea
sentimentului de iubire