Floare Albastră- Mihai Eminescu

Apărută în 1872, poezia lui Mihai Eminescu ”Floare Albastră” reprezintă o idilă
în care dragostea a doi tineri este prezentată într-un cadru rustic, al naturii, cât și o
elegie, prin reflectarea sentimentelor de regret provocate de dragostea ce a rămas
neîmplinită și de plecarea iubitei.
Poezia este alcătuită din patru secvențe lirice, două care ilustrează monologul
liric al iubitei și două care prezintă monologul liric al poetului.
Prima secvență poetică (primele trei strofe) ilustrează monologul iubitei ce
începe prin chemarea iubitului într-o lume superioară : ”câmpiile Asire”, ”întunecata
mare”, ”Piramidele învechite”, lucruri ce definesc condiția lui de geniu. Se remarcă în
această secvență și elementele de natură cosmică : stele, nori, soare, cer, ce formează
un cadru natural al unei iubiri din două lumi ( terestră și cosmică ), asemenea celor
două din ”Luceafărul”:
Secvența a doua este prezentată în strofa a patra, care este monologul liric al
poetului. În cadrul acestuia se accentuează condiția sa de geniu, prin care se
anticipează finalul poeziei. Se poate observa și o oarecare jovialitate în limbajul
iubitului : ”Eu am râs, n-am zis nimica”.
A treia secvență poetică (strofele 5-12) surprinde monologul liric al iubitei, care
începe printr-o chemare a iubitului în cadrul naturii : codrul, izvorul, văile, stâncile,
prăpăstiile, elemente terestre specifice liricii eminesciene, care sunt în concordanță cu
stările de iubire și euforie ale îndrăgostiților : ”Hai în codrul cu verdeaţă,/Und-izvoare
plâng în vale,/Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă”.
A patra secvență este reprezentată de ultimele două strofe și constituie
monologul liric al poetului. Poetul este uimit de frumusețea și naturalețea iubitei ,
sugerată de exclamația ”Ca un stâlp, eu stau în luna!” și de superlativul ”Ce frumoasă,
ce nebună!”, care prezintă miracolul trăit de poet în visul iubirii absolute. În final, după
acceptarea imposibilității iubirii ideașe, poetul marchează ultima strofă cu puncte de
suspensie, chiar după laitmotivul poeziei ”Floare-albastră!floare-albastră...”.
Compoziția romantică se ilustrează prin antiteza celor două planuri : lumea
cunoașterii terestre și cea a cunoașterii abstracte a geniului. Fiecare element este o
metaforă ce conturează dimensiunea genialității : marea- geneza, soarele-cunoașterea,
piramidele – aspirația spre înalt, spre absolut. Idila și iubirea însă se conturează într-un
paradis terestru : codrul, elemnt tipic eminescian care urmărește eternizarea
sentimentelor, utopie care se încheie într-un loc mirific, un peisaj ferit de ochii lumii :
luminișul.
Din punct de vedere stilistic, ”Floare albastră” surprinde naturalețea limbajului
eminescian. Poetul folosește un limbaj familiar și locuțiuni populare : ”de mi-i da o
sărutare”, ”ș-apoi cine treabă are” și forme ale viitorului popular : ”de mi-i da”, ”te-ai
ține”, ”voi cerca”. Folosirea verbelor și a pronumelor în formă populară ( ”nu căta”,
”apucând spre sat” , ”grija noastră n-aib-o nime”) sugerează eternitatea iubirii,
consumată într-un spațiu rustic.
”Floare albastră” de Mihai Eminescu este o poezie de dragoste, în care se
remarcă tema genialității și aspirația către absolut în iubire, pentru că Eminescu
suprapune peste tema erotică și peste tema iubirii tema timpului și trecerea sa
ireversibilă, motiv fundamental al romantismului eminescian.