Floare albastră - comentariu pe scurt-1

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei
şi două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste
versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra
veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire,
„piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern.
Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are
acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!”
sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin
iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice,
respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează
măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă,
terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o
chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele,
văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este
proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a
soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la
cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară
într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi
desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de
cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul
naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare,
astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1
pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce
este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa
exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce
minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea
durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de
neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care sunt
trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin
aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă circulaţie
europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.