Floare- albastra

Structura:

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri
adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.

4 secvente lirice, 2- monologul lyric al iubitei, altele 2- monologul filozofic al poetului

Ideea poetica- tristetea si nefericirea omului de geniu pentru imposibilitatea implinirii cuplului
erotic

Motivul”floare-albastra”- semnifica iubirea pierduta, dorul de dragoste, seninul, infinitul

limpede, orizontul absolut. E simbolul conditiei umane aflate sub semnul contrariilor. Exprima
oboseala cosmica a celui cazut din ideal in real, intensitatea trairii unei tristeti dilatate cosmic,
caci nici geniul solitar, nici faptura florala nu-si gasesc implinirea.

-Sugereaza aspiratia spre ideal, “albastreaua”-floare de nu ma uita- ritualul erotic, symbol al

credintei ca iubirea implinita mereu ramane in sufletul omului indragostit

-semnifica aspiratia spre iubirea ideala proiectata in viitor, imposibilitatea implinirii cuplului,
privind incompabilitatea a 2 lumi diferite din care fac parte cei 2 indragostiti.

Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire
idealizată, dragostea fiind valoarea suprema a existentei umane, exprimând puternice trăiri
interioare.

Sunt 2 planuri paralele, cel metafizic(ireal) , al eroului lyric

si cel fizic.

Opera mai este si o egloga. Primele trei strofe conţin monologul iubitei, interpretate de catre
eul masculine, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează
portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei.
Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-
nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern.
Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă
nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea
ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în
planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii
poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

Epitetele subliniaza cultura, cunoasterea,istoria, geneza universului: “campiile asire”, “piramidele

invechite”, “intunecata mare”

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se
accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit
trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată. “iubirea mititica” . Ironia de realizare in iubire”eu
am ras, n-am zis nimica”

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei
conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice:
codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de
fată.

Ludicul erotic- jocul dragostei, soaptele, chemarile, declaratiile vesele

Opera este o idila, in care persista ritualul erotic. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis
terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură /
Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric,
ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-
un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de
iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de
iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente
trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii
iubirii.

Chipul iubitei prin epitete cromatice”rosie ca marul”

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în
mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii
primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care
dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi
dispare”, lăsându-l pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este
frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-
mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita,
iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră”
subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru
imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii,
aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane
care sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a
deveni geniu prin aspiraţia spre etern”

“…”- sugereaza imposibilitatea implinirii, iubirea absoluta ce nu poate fi realizata, neputinta

realizarii cuplului

Versuri:

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!