Romanul-definiție, caracteristici, clasificare, reprezentare în

literatură
        Termenul provine din fr.  roman (atestat în Franța începând din a doua jumătate a secolului al XII-
lea).
        Romanul este o scriere epică în proză, deschisă modificărilor de structură și îmbogățirilor de
conținut. Definirea termenului evoluează o dată cu istoria speciei și în raport cu epoca și cu dezideratele
estetice ale fiecărui moment cultural.
       Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proză literară, romanul a avut o traiectorie
plină de sinuozități. Originea lui e greu de precizat, amintind de amploarea narativă a epopeii. Abia la
sfârșitul secolului al XIII-lea devine o specie exclusiv în proză. Până în secolul al XVIII-lea, a fost
considerat preponderent ca o literatură de divertisment.
      Fiecărei perioade îi este specific un anumit gen de roman:
  -Renaștere-romanul alegoric, picaresc/eroic-galant, psihologic, comic, realist- secolul al XVII-lea;
  -secolul al XVIII-lea- de aventuri, sentimental, epistolar;
  -secolul al XIX-lea- realist, naturalist-(experimental), comportamentist, eseistic, parabolic, existențialist,
noul-roman (de exemplu, fantastic).
      Astăzi, romanul are un ascendent asupra celorlalte specii epice. Într-o perioadă în care granițele
dintre genuri și opere literare se estompează, romanul se dovedește scrierea cu cele mai mari
disponibilități, cu cea mai mare deschidere către sondarea universului existențial și către experimentarea
unor tehnici narative.
     Definiție.Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și de
mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă complicată.
     Caracteristici:
 -romanul are o structură narativă amplă;
 -permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
 -combină nuclee narative distincte;
 -folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;
 -prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
 - cunoaște o mare varietate de forme.
    Clasificarea romanului se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se epuizeze varietatea
formelor sale:
 1.după situarea  în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipație;
 2.după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
 4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic,
existențialist;
 7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;
 8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian, avangardist,
postmodernist;
 9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.

Clasificarea romanelor după compoziție:

a) roman etajat sau înlănțuit: ”Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc„
b) roman de construcție inelară: ”Ion” de Liviu Rebreanu
c) roman de construcție paralelă: ”Mara” de Ioan Slavici
d) roman colaj: ”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă

         Romanul în literatura lumii

    Miguel de Cervantes- Don Quijote
    Doamna de la Fayette- Principesa de Clèves
    Alain René Lesage- Gil Blas
    Henry Fielding- Tom Jones
    Johann Wolfgang von Goethe- Suferințele tânărului Werther
    Stendhal- Roșu și negru
    Honoré de Balzac- Comedia umană ( ciclu de romane)
   Charles Dickens- Viața lui David Copperfield
   Gustave Flaubert- Doamna Bovary
   Fiodor Mihailovici Dostoevski- Crimă și pedeapsă; Frații Karamazov
   Lev Nicolaevici Tolstoi- Război și pace; Anna Karenina
   Emile Zola- Germinal
   Marcel Proust- În căutarea timpului pierdut
   André Gide- Falsificatorii de  BANI
   Thomas Mann- Muntele vrăjit
   Franz Kafka- Procesul
   James Joyce- Ulysse
   Albert Camus- Ciuma
   Gabriel Garcia Marquez- Un veac de singurătate

       Romanul românesc
  
  Dimitrie Bolintineanu- Manoil; Elena
  Nicolae Filimon- Ciocoii vechi și noi
  Duiliu Zamfirescu- Ciclul Comăneștenilor
  Ioan Slavici- Mara
  Liviu Rebreanu- Ion
  Hortensia Papadat- Bengescu- Ciclul Hallipilor
  Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Patul lui Procust
  Mihail Sadoveanu- Neamul Șoimăreștilor; Baltagul; Frații Jderi; Zodia Cancerului sau Vremea
Ducăi-Vodă
  George Călinescu- Enigma Otiliei; Bietul Ioanide; Scrinul Negru
  Marin Preda- Moromeții; Cel mai iubit dintre pământeni
  Petre Dumitriu- Cronică de familie
  Eugen Barbu- Groapa; Principele
  Dumitru Radu Popescu- Vânătoarea regală
  Nicolae Breban- Animale bolnave
  Augustin Buzura- Orgolii; Vocile nopții
  George Bălăiță- Lumea în două zile
  Mircea Nedelciu- Zmeura de câmpie
  Dumitru Țepeneag-  HOTEL Europa

           CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA ROMANULUI ROMÂNESC

    
     Romanul românesc a apărut  în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși, într-o accepție largă, ce
depășește sfera speciei, Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir ar putea fi considerat drept primul roman de
factură alegorică, fiind publicat în 1705.
    Romanul românesc a debutat sub influența romantismului (M. Kogălniceanu,Tainele inimei, 1855; D.
Bolintineanu, Manoil, 1855 și Elena, 1862, Al. Vlahuță,Dan) și a realismului (N. Filimon, Ciocoii vechi
și noi, 1863). Prin Duiliu Zamfirescu,Ciclul Comăneștenilor  (1898-1910) și Ioan Slavici, Mara  (1906),
romanul nostru evoluează spre construcția narativă pe deplin individualizată estetic.
    În perioada interbelică, romanul autohton ajunge la valoarea pe care o dobândiseră la noi alte specii
literare și se sincronizează valoric și ca formulă de creație cu operele românești europene și universale
(Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu). Generația lui Mircea Eliade, Anton
Holban, Mihail Sebastian optează pentru o literatură a trăirilor autentice, notate într-un stil confesiv de
jurnal literar.
   După cel de-al doilea război mondial și în ultimele decenii se afirmă romancieri de certă valoare: Marin
Preda, Eugen Barbu. D. R. Popescu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuș Neagu, Mircea
Horia Simionescu, Petru Dumitriu și alții.
   Datorită apariției târzii a speciei la noi, abia la sfârșitul secolului XIX-lea, pot fi întâlnite sporadic opinii
notabile despre roman (Titu Maiorescu, DuiliuZamfirescu, Constantin Mille, Nicolae Iorga).
   În 1919, în studiul Creație și analiză,  G. Ibrăileanu disociază tipul de roman și vehiculează personaje și
întâmplări obiectivate de romanul care pune accentul pe analiza cauzelor psihice ale reacțiilor umane. 
   E. Lovinescu (Istoria literaturii române contemporane) face disocierea între ,,subiect" (rural) și
,,obiect" (urban), atribuind dezvoltarea lentă a romanului românesc preponderenței ,,subiectului"
asupra ,,obiectului", adică a ,,ruralului" asupra ,,urbanului".
  Camil Petrescu, în Noua structură și opera lui Marcel Proust, din 1935, pledează pentru renunțarea
la procedeele clasice ale realismului, deschizând calea experimentelor tehnice, necesare literaturii de
analiză psihologică.