Floare albastra

de M.Eminescu

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român,

socotit de cititorii și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.
Printre operele sale de o mare amploare si ramase ca un un
mit, intiparite in cultura romana, se numara poezia "Floare
albastra", ce a fost publicata la 1873 in revista "Convorbiri
literare". Aceasta face apel la o iubire adolescentina, frageda
dintre el insusi, M. Eminescu si o tanara fata de 14 ani, ce s-a
stins din viata la o varsta mult prea delicata.
Titlu, bimembru nominal functioneaza ca motiv
anticipativ, dezvaluind mitul florii albastre, care face referire la
dorinta insetata de cunoasteere si de atingere a idealului, dar si a
implinirii iubirii dincolo de moarte din punctul de vedere al
filozofului Novalis. Din alt punct de vedere, cel a lui Leopardi,
prin floare albastra, se sugereaza puritatea iubirii si candoarea
iubitei. La Eminescu motivul florii albastre transfigureaza
aspiratia catre iubirea ideala,poate chiar un ideal erotic de
tinerete, cea dintai tentatie a vietii, dar totodata poate dezvalui
imposibilitatea implinirii cuplului deoarece indragostii apartin a
doua planuri diferite.
Tema operei este constituita de aspiratia catre iubirea
ideala. De astfel, se suprapun doua teme romantice: aspiratia
catre absolut si tema timpului. Aspiratia catre absolut nu poate fi
indeplinita caci omul este un simplu trecator pe acest taram ce
nu poate pastra,atunci cand traieste, clipa fericirii.
Poemul este format din 14 catrene, dispuse in 4 secvente
lirice, in functie de vocea ce le rosteste, doua dintre acestea
apartin vocii feminine, iar celelalte doua functioneaza ca
raspuns, vocea masculina.
Opera debuteaza cu glasul feminin care are forma unui
monolog, aceasta se adreseza iubitului cufundat in meditatie, ce
incearca sa atinga treapta absolutului. Iubita ii reproseaza eului
masculin detasarea de universul sau concret si cufundarea
(alunecarea) in lumea ideilor geniale. Aceste strofe contureaza
portretul iubitului ce pare sa tinda catre omul-geniu si absolut.
Se sugereaza absolutul prin termeni ce apartin campului
semantic al departelui si al cosmusului: "stele", "nori", "ceruri
inalte", "piramiele", "varful".Universul geniului cuprinde
ganduri catre eternitate: "stele", "inalte ceruri", catre culturi si
istorie : "campiile asire", si moarte: "piramidele".
Iubita ce apartine planului aproapelui, al caldurii, isi
cheama adoratul in planul sau pentru a profita impreuna de
momente tandre, gingase. Prin sintagma "iar te-ai cufundat in
stele" se sugereaza tendinta eului masculin de a tinde catre
infinit, catre lumea abstracta. Femeie doreste sa-si aduca iubitul
in planul concretului, insa acesta se considera inalt, superior
lumii palpabile. Fata isi incheie reprosul cu o avertizare catre
iubitul sau, afirmand: "Nu cata in departare/Fericirea ta , iubite"
ce sugereaza faptul ca iubirea adevarata se realizeaza numai in
planul aproapelui, cald, alaturi de femeia palpabila. Planul
aproapelui este in opozitie cu cel al departarii caci iubita doreste
sa-si indeplinesca iubirea alaturi de adoratul sau, pe cand geniul
aspira catre singurate si absolutul ideilor.
Pentru a-si capta dragul in lumea sa si pentru a-i marturisi
sentimentele sale, fata utilizeaza apelative precum : "iubite,
sufletul vietii mele", ce simbolizeaza tandretea si gingasia
iubirii. Ca motive literare, pentru a construi planul geniului si al
trecerii timpului, Eminescu foloseste motivul timpului si
motivul omului de geniu.
Secventa ce urmeaza apartine vocii masculine. Eul liric
aflat in ipostaza omului superior isi doreste atingerea
perfectiunii. Constituie meditatia barbatului asupra iubirii
rememorate si asupra posibilitatii omului de a fi fericit prin
iubire. Atitudinea de neputinta a eului este exprimata prin
verbele ‘n-am zis si am ras’, dar si prin intejectia ‘ah’ ce
sugereaza un posibil regret melancolic, realizand ca iubita
avusese dintotdeauna dreptate cu privire la planul sau concret.
Apelativul ‘mititica’ dezvaluie afectiunea pentru iubita, gingasia
sa.
 In urmatoarea secventa poetica intervine glasul feminin.
Fata apeleaza la o chemare a iubitului in planul sau, al
aproapelui, in care iubirea se poate realiza, atat fizic, cat si
sentimental. Tanara doreste o posibila refacere a cuplului
primordial. Acest cuplu adamic nu se poate reface decat intr-un
spatiu ocrotitor, ferit de ochiul lumii, un spatiu in care natura
preia infatisarea gradinii edenului, oferind intimitate celor
doi :’hai in codrul cu verdeata’. Natura devine cutie de
rezonanta a sentimentelor, aceasta absoarbe sentimentele celor
doi proiectandu-le in univers. Se remarca in aceasta secventa un
alt motiv literar romantic natura in rezonanta cu sentimentele
fiintei umane.
Campul sematic al naturii (‘codrul’, ‘verdeata’, ‘padure’,
‘trestia’) ajuta la creerea ritualului erotic. Mai intai fata isi
chema adoratul in codru, apoi aceasta incearca sa-i fure o
sarutare ‘stand pe-un fir de romanita’, iar apoi spatiul diurn se
revarsa, pentru a lasa maiastrul astru de veghe sa apara pentru a-
si ocroti cuplul si pentru a contura un spatiu feeric. Intunericul
este cadrul intim in care indragostitii isi por arata afectiunea
unul fata de celalalt. In conturarea ritualui erotic se strecoara
elemente ludice, copilaresti : ‘si mi-i spune minciuni, povesti’,
‘eu pe-un fir de romanita voi cerca de ma iubesti’, ceea ce
sugereaza faptul ca fata este inca o copila, ce apartine clasei de
oameni obisnuiti, caci folosete un limbaj popular (‘cui ce-pasa’,
‘nu cata’). Acest fapt este in concordanta cu aspiratiile eului
masculin care se considera om superior. Procedeele artistice
utilizate sunt personificarile ce creioneaza imaginea vizuala a
gradinii edenului. Prin utilizarea acestora poetul doreste sa
dezmorteasca natura, pentru ca aceasta sa devina martora a
formarii cuplului androginic.
Cadrul intim, rustic, familiar are in centru fata de o
frumusete angelica, rara, se sugereaza dona angelicata, femeia
inger, seducatoare, senzuala si naiva, pura si ademenitoare :’Mi-
oi desface de-aur parul, Voi fi rosie ca marul,Voi cerca de ma
iubesti’. In acesta descriere se strecoara marul rosu, ce face
referire la pacatul primordial, diavolesc.
 In creionarea spatiului feeric, de vis, sunt utilizate verbe la
viitor ce marcheza posibilitatea implinirii visului de iubire, daca
geniul ar cobori, din planul cosmic si i s-ar alatura iubitei in
planul terestru.
Scenariul erotic continua cu intoarcerea spre sat,
sentimentele indragostitiilor parand sa se amplifice la momentul
despartirii (‘Apucand spre sat in vale/ne-om da sarutari in cale’.
Ultima secventa reprezinta continuarea meditatiei eului
liric asupra acestei iubiri care dispare, astfel trecutul este
proiectat intr-o lume iluzorie :’Ca un stâlp eu stam în luna !/ Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!’. Iubita
dispare : ‘Inc-o gura si dispare...’, lasandu-l pe eul indurerat cu
suferinta iubirii pierdute. Ultima strofa prezinta regretul si
constientizarea pierderii iubitei in etern, acest fapt fiind sugerat
prin sintagma : ‘si te-ai dus, dulce minune’. Epitetul in
inversiune, ‘dulce minine’ este folosit cu scopul de a sublinia
metaforic unicitatea fetei. Repetitia ‘flore albastra, floare
albastra’ evidentiaza intensitatea trairii iubirii, profunzimea
durerii si regretul ca iubirea nu a putut fi eternizata. In planul
contemporaneitatii eul liric este melancolic, constientizand cu
amar ca nu s-a putut implini in dragoste din cauza spiritului
adolescentin de geniu , acesta afirmand : ‘totusi este trist in
lume’.
In acest poem de mare intensitate a sentimentelor profunde
se impletesc doua planuri contraste, cel al aproapelui, ce tinde
spre implinirea spirituala in dragoste si cel al deparatarii, ce
tinde sa se inalte spre lumea ideilor geniului. Aceste planuri
neputand sa ajunga nicodata sa se imbine unul cu celalalat, face
ca in final vocea masculina sa realizeze ca un geniu nu-si poate
gasi alinarea in iubire, caci el tinde spre absolut.
In concluzie poemul ‘Floare albastra’ reaminteste o iubire
adolescentina, ce nu s-a implinit in planul terestru caci visatorii
apartineau a doua planuri diferite. Cu ajutorul memoriei afective
autorul reuseste sa contureze cu finete fiinta draga tineretii sale
si folosind aceste motive literare enumerate mai sus, poezia este
conturata in stilul romatic.