Floare albastra

De Mihai Eminescu
Romantismul

Romantismul s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a

secolului al XIX-lea. Este literatura celei mai intense subiectivități, a retorismelor și a satirelor
îndreptate împotriva prezentului. Este, totodată, literatura evadărilor spectaculoase în tărâmuri
fantastice, în spații naturale feerice, primordiale sau în spații onirice. Personajele romantice
sunt eroi excepționali surprinși în împrejurări excepționale și trăiesc adesea fie dimensiunea
angelică, fie dimensiunea demonică a existenței. Literatura romantică valorifică miturile,
surse folclorice și explorează amestecul de genuri și de specii.
Eminescu este considerat ultimul mare romantic european. Creația lui a acoperit o
tematică diversă, de la poezia de inspirație istorică, până la poezia socială, cea de inspirație
filosofică sau poezia iubirii și a naturii. Ultima tematică amintită îmbină în mod indisolubil
cele două componente, în sensul că Eminescu prezintă natura drept locul ideal de refugiu al
cuplului de îndrăgostiți, un topos personificat care receptează toate trăirile erotice proiectate
asupra sa. Poetul român nu creează un decor, în adevăratul sens al cuvântului, ci adună, de
regulă, câteva elemente cu valoare simbolică, ale căror semnificații sunt potențate în funcție
de contextul sentimentelor transmise de respectivul poem.
Ca orice romantic, Eminescu aspiră la o iubire ideală, dar realitatea crudă îl face
melancolic și trist. În creații precum „Sara pe deal”, „Dorința”; „Lacul”, „Si dacă...”, poetul
proiectează un vis de iubire a cărui împlinire se află în viitor, în vis sau într-o natură
paradisiacă.
La Eminescu, adevărata iubire e inocentă prin elementaritatea ei apropiată de instinct.
Eminescu a imaginat icoana unei pure stări de inocență erotică, perechea ideală, imbrățișându-
se cu naturalețea întâiului cuplu transpus în Edenul silvestru românesc. Dragostea
eminesciană are fie aureola idilizantă din poemele bucolice, fie adâncimea filosofică din
„Luceafarul”. În poeziile sale erotice, observăm că Eminescu n-a iubit o femeie, ci idealul de
femeie, n-a cântat o iubire, ci iubirea însăși. „El” și „Ea” eminescieni sunt îndrăgostiți
dintotdeaua și de pretutindeni. Nu au o identitate anume, sunt, mai degrabă, niște reprezentați
ai speciei care refac, de fiecare dată, cuplul primordial.
O viziune romantică este relevată în „Floarea albastră”(1873), text reprezentativ pentru
creația eminesciană și care prefigurează mari poeme ulterioare, ca „Luceafarul” sau „Odă”. V.
Streinu considera ca aici putem distinge embrionul întregii lirice eminesciene ce se dezvoltă
„ca oscilație între ideea de moarte și viață”. Viziunea este una pesimistă, în care eul liric
trage concluzia că omul de geniu nu poate fi fericit în plan erotic, din cauza diferențelor
ireconciliabile între felul de a percepe sentimentul de iubire al celor doi îndrăgostiți.
Poezia se bazează pe un motiv literar de circulație europeană, „floarea albastră”,
întâlnit atât la Novalis, Leopardi sau V.Hugo, ca simbol al aspirației spre iubire, spre fericire
„înfruntare între lumea caldă a contingentului și cerul rece al imperiului ideilor, al
absolutului” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Sintagma simbolică desemnează iubita frumoasă,
caldă, fragedă, suplă (precum o floare), dar îndepărtată, pierdută, inaccesibilă, o iluzie
frumoasă.
Structurile tematice sunt bogate: natura și iubirea, omul de geniu însigurat și pesimist
datorită profunzimii cunoașterii; tema timpului ambivalent: timpul mic al omului trecator și
timpul mare al gândului geniului care e în timpul uman.
Compozițional, poezia cuprinde patru secvențe lirice: monologul-reproș delicat adresat
de iubită (primele trei strofe), meditația bărbatului asupra mesajului feminim (IV), încercarea
de seducție eșuată a eroinei asupra îndrăgostitului sceptic (V-XII) și meditația finală în care
ființa feminina și iubita pierdută sunt mitizate (XIII-XIV).
Textul are structura duală, două voci, două dimensiuni, două planuri existențiale.Intr-
un lirism al măștilor, eul poetic împrumută alternativ vocea celor două ipostaze umane:
barbatul contemplativ, detașat de lumea concretului, a prezentului și înălțat în universul
abstracțiilor și femeia, faptura terestră, trăitoare în „cercul strâmt”, dar edenic. Relația ce se
conturează între cele două planuri de opoziție. Tipic pentru imaginarul romantic, cele două
lumi comunică prin visul de dragoste pe care-l proiectează fata într-un spațiu edenic.
Sentimentul capată funcția cognitivă si recuperatoarie într-un dialog suspendat, cu valențe
profund lirice.
Incipitul lipsește, poezia debutând abrupt cu monologul fetei centrat pe setimentul
înstrăinării. Într-o tonalitate ușor șăgalnică, familiară, fata reproșează barbatului înstrăinarea și
ratarea șansei fericirii. Interogația care deschide textul, enumeră simbolurile universului
spiritual al geniului: „nori”, „ceruri înalte”, imagini ale eternității. „Gândirea” adună, într-un
plan ascensional „râurile în soare”, „piramidele învechite” ce „urcă-n cer vârful lor mare”,
sugerând puterea demiurgica a poetului de a depăși, prin fantezie, limitele și de a participa
intuitiv la viața cosmică. E universul deosebit, abstras și abstract al geniului: visarea, spiritul,
cultura vastă, misterul, lumile aurorale ale creației. Constatarea ca geniul aparține
„Departelui” (E.Papu) îi prilejuiește fetei îngrijorarea pentru soarta bărbatului, care ignoră că
fericirea se realizează în plan terestru, uman. Jumătate chemare, jumătate reproș, cuvintele
femeii sunt expresia spontană și caldă a adevărului: „Nu căta în departare/Fericirea ta,
iubite!”.
Acestui avertisment duios îi urmează a doua secvență, meditația tristă a barbatului
asupra sensurilor unei iubiri recuperate în amintire, după cum sugerează timpul trecut al
verbelor. Rememorarea gesturilor duioase ale iubitei („dulce netezindu-mi părul”) și a
cuvintelor ei, trezește nostalgia celui care s-a detașat prin râsul amar-ironic, tipic
romanticului, și prin tăcere, semne ale neputinței de a se sustrage depărtărilor, setei de
cunoaștere și de a gusta fericirea senzuală a iubirii.
Monologul fetei continuă în secvența a treia cu o chemare pasională a barbatului în
natura paradisiacă. In locul visării și al gândirii reci, esențială este viața cu deliciile ei.
Limitele vieții nu pot fi compensate cu plăcerile gândirii, ci și cu trăirea plenară a
sentimentelor în mijlocul naturii originare. Perspectiva iubirii în „codrul cu verdeață”,
acompaniată de murmurul „izvoarelor” e o chemare la trăirea voluptății. De asemenea, e un
mod de participare la permanență în spațiul etern al naturii; e dorul nemărturisit de a ieși din
unica stare de contemplare a legilor morții spre a se întoarce la unitatea primordială pierdută.
„Ochiul de pădure” are valoare de metaforă abstractă a unei oaze de liniște, în care cuplul
poate trăi inițierea într-o existența fascinantă: „Pe cărare-n bolți de frunze/Apucând spre sat în
vale,/Ne-om da sărutari în cale,/Dulci ca florile-ascunse.”. Decorul eminescian cuprinde
elemente tipice pentru lirica sa: „codrul”, „izvoarele”, „stâncile”, „lacul”, „bolțile de frunze”
etc. Toate au crescut miraculos: codrul este „adânc”, verdeața abundentă, pădurea deasă,
florile „ascunse”, crengile uriașe ale copacilor devin adevărate „bolți”, pe sub care va trece
înlănțuită perechea de îndrăgostiți. Aspectul ludic al iubirii, proiectată în spațiul visului,
dobândește o deplină naturalețe: „De mi-i da o sărutare/Nime-n lume n-o s-o știe/Căci va fi
sub pălărie/Ș-apoi cine treabă are.”. Psihologic, verbele, majoritarea la indicativ, prefigurează
faptul ca actele măruntelor tentatii ale universului erotic imaginat de fată se vor petrece, cu
certitudine: „Ne-om da sărutari pe cale” , „Vom vorbi în întunecime”. Interogația închide
simetric monologul fetei, la fel ca-n secvența inițială și, în același sistem al simetriilor,
rămâne și acum fără răspuns. „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?” pare a fi întrebarea
declanșatoare a rupturii dramatice în cuplu, provocatoare a trezirii din visul de dragoste.
Ultima secvență e o continuare elegioasă a monologului liric al îndrăgostitului, care
meditează pe tema consecințelor despărțirii de iubită. Mai mult decât în alte poezii în care
cadrul natural este o proiecție a visului erotic, în această poezie întâlnim o disoluție treptată a
chipului iubitei, o retragere misterioasă în spațiul din care a apărut: „Inc-o gură și
dispare.../Ca un stâlp eu stam în lună/ Ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi dulce floare!”. Se
realizează un transfer dinspre viitor și promisiunile împlinirii dragostei înspre prezent și
realitate. Epitetele la superlativ („ce frumoasă”, „ce nebună”, „dulce floare”) redau calitățile
finite păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă; iubita este văzută acum ca un miracol al
existenței și este definită metaforic o „dulce minunte”.
Punctele de suspensie, ce separă ultima strofă, par să introducă ideea curgerii
nemiloase a timpului. Verbele la perfect compus, sugerează decalajul temporal și închiderea
iubirii într-un trecut, din care nu mai poate fi recuperată. Totodată, această formă verbală
ambiguizează ideea referitoare fie la moartea reală a iubitei, fie la încercarea dragostei lor –
echivalentă cu o moarte spirituală. Drama aceasta a lor, aceea ca poetul nu s-a putut identifica
total cu trăirile iubitei exuberante, iar ea n-a fost în stare să înțeleagă aspirația spre creație și
cunoaștere demiurgică a poetului. Neputând realiza, prin iubire, întoarcerea definitivă în
marele Tot, eul rămâne scindat între gândire și simțire. Despărțirea și dezămăgirile care-i
urmează, se desfășoară sub semnul luminii de lună, care este un principiu al vieții, dar și un
simbol al morții. Clipa ultimă persistă dureros în inima poetului, se eternizează, pentru ca
despărțirea este, în existența umană, o moarte simbolică: „Și te-ai dus dulce minune,/ Și-a
murit iubirea noastră...”. Acest moment relevă tocmai efemeritatea clipelor de dragoste, ființa
feminină s-a retras și lumea ideală, lasă în urmă numai vraja și melancolia visului, a aspirației
spre absolut. Spiritul se trezește din beatitudinea amăgitoare a imaginarei povești de iubire și
revine lucid la realitatea crudă a vieții: „Totuși este trist în lume.” Cuvintele acestea sunt
expresia înțelepciunii: tinerețea risipită în visuri deșarte, inconștientă de ea însăși, prețuiește
prea puțin darurile simple, autentice și, o dată pierdută, șansa fericirii devine apoi tristețe.
„Tristețea în lume” constă în imposibilitatea împăcării cunoașterii cu trăirea. Poetul nu neagă
clipa de iubire, ci are certitudinea dureroasă a caracterului sau perisabil. Ca în finalul
poemului „Luceafarul”, dezamăgirea pune în relație de opoziție cele două universuri: lumea
omului comun și pieritor (iubita) și lumea înaltă și nepieritoare a gândului genial (poetul).
 In concluzie, la Eminescu, dragostea înseamnă cunoaștere, imaginea sublimată a
sufletului și a devenirii umane. Ea nu este simplu afect, ci aspirația permanentă spre împlinire,
cale de ieșire din „cercul strâmt” al determinărilor imediate.