Floare albastră

De Mihai Eminescu
Romantismul
t, Romantismul s-a dozvoltat la sfårşitul secolului al XVIII-lea și în prima jumåtate a
secolului al XIX-lea. Este literatura celei mai intense subiectivităţi, a retorismelor $i
satirelor îndreptate împotriva prezentului. Este, totodată, literatura evadárilor
2
spectaculoase în tărâmuri fantastice, îin spaţii naturale feerice, primordiale sau in
spații onirice. Personajele romantice sunt eroi excepţionali surprinşi în împrejurări
exceptionale si trăiesc adesea fie dimensiunea angelică, fie dimensiunea demonică
a existenței. Literatura romantică valorifică miturile, surse folclorice și explorează
amestecul de genuri și de specii.
2. Eminescu este considerat ultimul mare romantic european. Creatia
lui a acoperit o tematică diversă, de la poezia de inspiraţie istorică, până la poezia
socială, cea de inspirație filosofică sau poezia iubirii și a naturii. Ultima tematică
amintită îmbină în mod cele două componente, în sensul că Eminescu prezintå
natura drept locul ideal de refugiu al cuplului de îndrăgostiţi, un spațiu personificat
care receptează toate trăirile erotice proiectate asupra sa. Poetul român nu creează
un decor, în adevăratul sens al cuvântului, Cl adună, de regulă, câteva elemente cu
valoare simbolică, ale căror semnificații sunt amplificate în funcţie de sentimentele
transmise de respectivul poem.Ca orice romantic, Eminescu aspiră la 0 iubire ideală,
dar realitatea crudă îl face melancolic și trist. In creaţii precum ,,Sara pe deal"
,,Dorinţa",; ,,Lacul", ,,Si dacă.."', poetul proiectează un vis de iubire a cărui împlinire
se află în viitor, în vis sau într-o natură paradisiacă.
3.
La Eminescu, adevărata iubire e inocentă. Eminescu a imaginat perechea ideala,
îmbrățişându-se cu naturaleţea întâiului cuplu aflat în Edenul silvestru românesc.
Dragostea eminesciană este fie una simplă, veselă, ludică, fie are adâncimea
filosofică din ,,Luceafarul". In poeziile sale erotice, observăm că Eminescu n-a iubit
O femeie, ci idealul de femeie, n-a cântat o iubire, ci iubirea însăși. ,,El şi ,,Ea"
eminescieni sunt îndrăgostiții dintotdeaua si de pretutindeni. Nu au o identitate
anume,ci sunt, mai degrabă, niște reprezentaţi ai speciei care refac, de fiecare dată,
cuplul primordial.
O viziune romantică este relevată în ,,Floarea albastră"(1873), text reprezentativ
pentru creaţia eminesciană si care prefigurează mari poeme ulterioare, ca
,Luceafarul sau ,Odă. V. Streinu considera ca aici putem distinge embrionul
întregii lirice eminesciene ce se dezvoltă ,,ca oscilație între ideea de moarte şi viaţa
Viziunea este una pesimistă, în care eul liric trage concluzia că omul de geniu
nu poate fi fericit în plan erotic, din cauza diferenţelor ireconciliabile între felul
de a percepe sentimentul de iubire al celor doi îndrăgostiţi.
5. Poezia se bazează pe un motiv literar romantic, de circulaţie europeană, ,,floarea
albastră", întâlnit atât la Novalis, Leopardi sau V.Hugo, ca simbol al aspiraţiei
spre iubire, spre fericire care reprezintă ,,o îinfruntare îintre lumea caldă
a
contingentului și cerul rece al imperiului ideilor, al absolutului" (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Sintagma simbolică desemnează iubita frumoasă, caldă, fragedă, suplă
(precum o floare), dar îndepărtată, pierdută, inaccesibilă, o iluzie frumoasă.
6. Structurile tematice sunt bogate și sunt specifice romantismului: natura și iubirea.
Omul de geniu însigurat și pesimist datorită profunzimii cunoașterii, tema timpului
Ambivalent: timpul _,nic” al omului trecător şi timpul , mnare” al omului de geniu
Care are o perspectivă vizionară asupra existenţei umane și asupra timpului cosmic,
Unversal
7. Compoziţional, poezia cuprinde patru secvenţe lirice: monologul-repros adresat
De iubită (primele trei strofe), meditaţia bărbatului asupra mesajului feminim (IV),
Încercarea de seducție eșuată a fetei asupra îndrăgostitului sceptic (V-XII) şi
Meditaţia finală în care ființa feminină, adică iubita pierdută, sunt mitizate (XIII-
XTV).
8. Textul are structura duală, două voci, două dimensiuni, două planuri
Existenţiale. Intr-un lirism al măștilor, eul poetic împrumutá alternativ vocea celor
Două ipostaze umane: barbatul contemplativ, detașat de lumea concretului, a
Prezentului și înălţat în universul abstracțiilor și femeia, faptura terestră, trăitoare în
,,cercul strâmt’, dar edenic. Relaţia ce se conturează între cele două planuri de
Opoziţie este tipică pentru imaginarul romantic. Cele două lumi comunică prin
Visul de dragoste pe care-1 proiectează fata într-un spaţiu paradisiac
Incipitul lipsește, poezia debutând abrupt cu monologul fetei centrat pe
Setimentul înstrăinării. Intr-o tonalitate ușor şăgalnică, familiară, fata îi reproșează
Barbatului înstrăinarea și ratarea șansei fericirii. Interogaţia care deschide textul,
Enumeră simbolurile universului spiritual al geniului: ,,nori”, ,,ceruri înalte”.
Imagini ale eternității. ,, Gândirea” adună, într-un plan ascensional ,, râurile în soare”,
,,piramidele învechite” ce ,urcă-n cer vårful lor mare”, sugerând puterea demiurgică
Poetuluide depăși, prin fantezie, limitele şi de a participa intuitiv la viata
Cosmică. E universul deosebit, abstract, al geniului visarea, pasiunea pentru istorie,
Pentru cosmogonie, cultura vastă, atracţia pentru descifrarea tuturor tainelor
Universului. Constatarea ca geniul aparţine ,,Departelui” (E.Papu) îi prilejuieşte fetei
Îngrijorarea pentru soarta bărbatului care ignoră faptul că fericirea se realizează in
Plan terestru, uman. Jumătate chemare, jumătate repros, cuvintele femeii sunt
Expresia spontană și caldă a adevărului:,,Nu căta în departare/Fericirea ta, iubite!”
10. Acestui avertisment duios I urmează a doua secvenţă, meditaţia tristă a
Barbatului asupra sensurilor unei iubiri recuperate în amintire, după cum sugerează
Timpul trecut al verbelor. Rememorarea gesturilor duioase ale iubitei (,,dulce
Netezindu-mi părul?) și a cuvintelor ei, trezește nostalgia celui care s-a detaşat prin
Râsul amar-ironic, tipic romanticului, și prin tăcere, semne ale neputinţei de a se
Sustrage depărtărilor, setei de cunoaștere și de a gusta fericirea senzuală a iubirii.
11. Monologul fetei continuă în secvenţa a treia cu o chemare pasională a barbatului
În natura paradisiacă. In locul visării Ş1 al gândirii reci, esenţială este viata cu
Bucuriile ei palpabile. Limitele vieții nu pot fi compensate cu plăcerile gândirii, ci şi
Cu trăirea autentică a sentimentelor în mijlocul naturii originare. Perspectiva iubirii
În ,,codrul cu verdeaţă”, acompaniată de murmurul ,,izvoarelor” e o chemare la
Trăirea voluptății. De asemenea, e un mod de participare la permanenţă în spațiul
Etern al naturii. ,,Ochiul de pădure” are valoare de metaforă a unei oaze de linişte,
În care cuplul poate trăi inițierea într-o existenţă fascinantă: ,,Pe cărare-n bolti de
Frunze/Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări în cale,/Dulci ca florile-ascunse.". Decorul
eminescian cuprinde elemente tipice pentru lirica sa: , codrul`,
,,izvoarele", ,, stâncile", ,,lacul", ,,bolțile de frunze" etc. Toate au crescut miraculos.
codrul este ,adânc", verdeaţa abundentă, pădurea deasă, florile,,ascunse", crengile
uriașe ale copacilor devin adevărate , bolti, pe sub care va trece înlănțuită perechea
de îndrăgostiţi. Aspectul ludic al iubirii (proiectată în spaţiul visului), dobândeşte
o deplină naturaleţe, condiţia principală find ca cei doi îndrăgostiți să-și trăiască
sentimentul de iubire departe de curiozitatea lumii: ,,De mi-i da o sărutare/Nime-n
lume n-o s-o știe/Căci va fi sub pălărie/Ş-apoi cine treabă are.". Verbele,
majoritatea la indicativ, anunţă faptul ca actele măruntelor tentaţii ale universului
erotic imaginat de fată se vor petrece, cu certitudine: ,,Ne-om da sărutări pe cale"
Vom vorbi în intunecime". Interogaţia retorică închide simetric monologul
fetei, la fel ca-n secvenţa inițială și, în același sistem al simetriilor, rămâne şi acum
fără răspuns. ,Cui ce-i pasă că mi-ești drag?" pare a fi întrebarea declanşatoare a
rupturii dramatice în cuplu, provocatoare a treziri din visul de dragoste.
12. Ultima secvenţă e o continuare elegioasă a monologului liric al îndrăgostitului, care
meditează pe tema consecințelor despărțirii de iubită. Mai mult decât în alte poezii
în care cadrul natural este o proiecție a visului erotic, în această poezie întâlnim o
dispariție treptată a chipului iubitei, o retragere misterioasă în spaţiul din care a
apărut: ,,Inc-o gură și dispare../Ca un stâlp eu stam în lună/ Ce frumoasă, ce
nebună/E albastra-mi dulce_floare!"'. Se realizează un transfer dinspre viitor şi
promisiunile împlinirii dragostei înspre prezent și realitate. Epitetele la superlativ
(,,ce frumoasă", ,,ce nebună'", ,,dulce floare") redau calităţile uimitoare ale fetei,
care I-au vrăjit pe tânăr, iubita este văzută acum ca un miracol al existenței şi este
definită metaforic o , dulce minunte"
13. Punctele de suspensie, ce separă ultima strofă, par să introducă ideea curgerii
nemiloase a timpului. Verbele la perfect compus, sugerează decalajul temporal şi
închiderea iubirii într-un trecut, din care nu mai poate fi recuperată. Totodată.
această formă verbală ambiguizează ideea referitoare fie la moartea reală a iubitei,
fie la încercarea dragostei lor - echivalentă cu o moarte spirituală. Drama lor este
aceea ca poetul nu s-a putut identifica total cu trăirile iubitei exuberante, iar ea n-a
fost în stare să înţeleagă aspirația spre creaţie și cunoaștere demiurgică a poetului.
Neputând realiza, prin iubire, întoarcerea definitivă în marele Tot, eul romantic
eminescian rămâne scindat între gândire și simțire. Despărțirea și dezămăgirile care-
i urmează, se desfășoară sub semnul lumini lunii, care este un principiu romantic
al vieţii, dar și un simbol al morţii. Clipa ultimă persi stă dureros în inima poetului,
se eternizează, pentru ca despărţirea este, în existenţa umană, o moarte simbolică
,,$i te-ai dus dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră...". Acest moment relevă
tocmai efemeritatea clipelor de dragoste. Fiinţa feminină s-a retras și lumea ideală.
lasă în urmă numai vraja și melancolia visului, a aspiraţiei spre absolut. Spiritul se
trezeşte din beatitudinea amăgitoare a imaginarei povesti de iubire și revine lucid la
realitatea crudă a vieţii: , Totusi este trist în lume." Cuvintele acestea sunt expresia
înţelepciunii: tinereţea risipită în visuri deșarte, inconștientă de ea însăşi, pretuieste
prea puțin darurile simple, autentice si, o dată pierdută, şansa fericirii devine apoi
tristeţe. ,,Tristeţea în lume" constă în imposibilitatea împăcării cunoașterii cu trăirea.
Poetul nu neagă clipa de iubire, ci are certitudinea dureroasă a caracterului său
trecător. Ca în finalul poemului , Luceafărul", dezamăgirea pune în relaţie deopoziție cele două
universuri: lumea omului comun şi pieritor (iubita) şi lumea înaltă
și nepieritoare a omului de geniu (poetul)
14. In concluzie, la Eminescu, dragostea înseamnă cunoaştere, imaginea sublimată
a sufletului și a devenirii umane. Ea nu este simplu sentimentt, ci aspiraţia
permanentă spre împlinire, cale de ieșire din ,,cercul strâmt" al determinărilor
imediate.