Eseu despre particularitățile unui text poetic eminescian studiat

,,Floare albastră”

- Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea poeziei studiate într-un

curent literar, perioadă sau orientare tipologică și culturală

Perioada marilor clasici căreia îi aparține Mihai Eminescu alături de Ioan Slavici, Ion
Creangă și I L Caragiale este una foarte importantă în evoluția literaturii române prin
modelele literare propuse generațiilor următoare. În această perioadă, lirica este reprezentată
magistral de romantismul eminescian. Acesta se individualizează prin: abordarea unor teme
specifice( condiția omului de geniu, iubirea, natura, timpul, cosmogonia), primatul fanteziei
și al imaginației creatoare, dar și prin antiteză, regăsită la diverse niveluri ale textului precum:
cosmic- terestru; muritor- nemuritor; vis -realitate. O altă trăsătură a romantismului, regăsită
și în creația lui Eminescu, este coexistența unor genuri și specii diferite în cadrul aceluiași
text.
Mihai Eminescu a fost supranumit și ultimul mare romantic universal, un poet în toată
puterea cuvântului,după cum l-a apreciat criticul literar Titu Maiorescu. De altfel, marele poet
s-a considerat romantic chiar în crezul său artistic, ,,Eu nu cred nici în Iehova’’: ,, Nu mă
încântați nici cu clasici/ Nici cu stil curat și antic/ Toate-mi sunt deopotriva/ Eu rămân ce am
fost- romantic’’.
Deși este conceputa pentru o perioadă scurtă între 1870 si 1883, opera literară
eminesciană este vastă abordând toate cele trei genuri literare, genul predilect rămânând însă
liricul. Opera lui Eminescu creează un univers imaginar aparte ce îmbină temele și motivele
romantice cu elementele autohtone, aparținând specificului național. Singurul său volum
antum, intitulat ,,Poesii’’, este publicat în 1883, sub îngrijirea lui Maiorescu.
Din acest volum face parte și poezia ,,Floare albastră’’, scrisă în perioada studiilor
la Viena și Berlin, în 1872 și publicată în revista ,,Convorbiri literare’’, în 1873. Este
considerată o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile
creații ulterioare, ce vor culmina cu Luceafărul. Este, alături de poemul ,,Luceafărul ‘,’un
text ilustrativ al romantismului eminescian.
Textul ,,Floare Albastră’’ se încadrează în romantism, atât prin temele predilecte
abordate (iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut), cât și prin motivele
poetice, precum cel european, al florii albastre, prin atitudinea eului liric, amestecul
speciilor, dar și prin antiteză pe baza căreia este construită poezia.
În primul rând, sunt asociate în manieră romantică, mai multe specii literare ca:
meditația filozofică, egloga (idila cu dialog) și elegia. Acestea corespund a trei secvenţe
poetice, prima fiind o meditaţie a geniului asupra simbolurilor cunoaşterii absolute (,,Iar te-ai
cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte). Cea de-a treia secvenţă schimbă registrul
anunţând tonul idilei (,,Hai în codrul cu verdeaţă ), ia elegia se resimte în ultima secvenţă
(,,Şi te-ai dus dulce minune/ Şi-a murit iubirea noastră… »)
În al doilea rând, se remarcă antiteza, poezia configurând două lumi diferite : cea a
ideilor abstracte, ce definesc planul apollinic şi cea afectivă, adică a planului dionisiac.

1
Acestea definesc şi statutul geniului, (de fiinţă solitară, preocupată de cunoaştere), diferit de
cel al omului obişnuit (care urmăreşte împlinirea sa prin trăirea clipei de iubire).

Evidenţiere temei prin două imagini poetice semnificative-doua idei poetice

Dimensiunea romantică a poeziei se reflectă şi în plan tematic, discursul liric
abordând două teme majore: iubirea în corelaţie cu natura , dar şi condiţia omului de
geniu. La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii pentru că acesta din urmă
vibrează la stările sufletești ale eului liric. Poezia ,,Floare albastră’’ valorifică acestă temă,
iubirea aflându-se în ipostaza paradisiacă, specifică idilelor din aceeași perioadă de
creație( ,,Sara pe deal’’, ,,Dorința’’, ,,Lacul’’, ,,Povestea teiului’’).Emblematic pentru tema
iubirii și a naturii este cadru natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți, refăcut
din motive tipice imaginarului eminescian . Astfel, se regăsesc motivul codrului(,,Hai în
codrul cu verdeață), al izvorului și al văii(,,Und-izvoare plâng în vale),al prăpastiei( Stânca
stă să se prăvale/ În prăpastia măreață) și nu în ultimul rând, luna, martorul
îndrăgostiților(,,Ca un stâlp eu stam în lună). Aceste motive sunt observabile în secvența a
treia a poeziei unde se configurează și egloga. Chemarea la iubire în lumea ei, se face pe un
ton afectiv, dionisiac. Natura,de început de lume, este un spațiu nealterat de prezența umană
și datorită atributelor sălbăticiei asociate cu imagini vizuale și auditive. Ea ocrotește cuplul
adamic în ,,ochi de pădure”: „Acolo în ochi de pădure... Vom ședea în foi de mure”. Spațiul
este unul sacru și prin sugestia centrului, exprimat metaforic prin sintagmele „ochi de
pădure” și „bolta cea senină”. Ipostaza iubirii paradisiace se exprimă și prin împărtășirea
acesteia, susținută și de cromatica verii: verde, roșu, auriu. Femeia este o apariție de basm,
portretul ei impresionând prin frumusețea angelică: ,,Și de- a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca
mărul/ Mi-oi desface de- aur părul/ Să -ți astup cu dânsul gura”. Chemarea la iubire
organizează secvență poetică gradat într-un scenariu erotic cu următoarele etape: descrierea
naturii umanizate, invitația în peisajul rustic și intim, conversația ludic erotică, jocul erotic,
( încercarea iubirii pe un fir de romaniță), portretul fetei, ca o zeiță terestră cu gesturile de
tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat și despărțirea.
Acest tip de iubire paradisiac este susținut și de limbajul poetic deosebit de expresiv
remarcându-se vorbirea populară, limbajul familiar cu alternarea persoanei I și a II-a, a
verbelor și pronumelor, precum și tonul șăgalnic. Toate acestea dau chemării impresia de
sinceritate și de prospețime juvenilă. De asemenea, verbele la indicativ viitor („vom ședea”,
„ voi cerca”), precum și cele de la conjunctiv ,,să-ți astup”, proiectează în viitor visul de
iubire, aspirația spre fericirea terestră, idila fiind,de fapt, o reverie.
Tema condiţiei geniului este evidențiată prin antinomii. Ca în lirismul măștilor, eul
liric împrumută pe rând două ipostaze umane masculin- feminin sau geniu- ființa terestră,
care se asociază celor două lumi aflate în relații de opoziție. Mărcile eului liric sunt verbe și
pronume la persoana I singular „Eu am râs”, respectiv a II-a:„te-ai cufundat” si configurează
un lirism subiectiv de tip monolog adresat. De asemenea, în a două secvență poetică, ce face
legătura dintre cele două planuri, se remarcă prezența verbelor la persoana a III- a: „ Astfel
zise mititica/Dulce netezindu-mi părul/ Ah, ea spuse adevărul/ Eu am râs n-am zis nimica.”
Portretul geniului se configurează simbolic din elementele cosmicului. „nori”, „ceruri înalte”,
sugerând culoarea albastru. Portretul fetei, ființa telurică, este perceput la început ironic prin

2
atributul ,,mititica”, pentru ca, în finalul poemului, prin metafora ,,dulce minune” , să
reprezinte proiecția în ideal, simbolul florii albastre.
Una dintre imaginile poetice, relevante pentru tema condiţiei omului de
geniu,corespunde primei secvențe din strofele 1- 3, în care se conturează universul spiritual,
lumea rece a ideilor, a cunoașterii apolinice.Acest univers este redat de simbolurile eternității-
morții: „ Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte”, precum și de metafora ,,râuri
în soare/ Grămadești-n a ta gândire”, ce sugerează aspirația spre cunoaștere absolută.
Domeniul cunoașterii, guvernat de timpul infinit, este redat și prin metaforele cu valoare de
simbol ,,întunecata mare”, ce sugerează misterul genezei sau ,,câmpiile asire” ce evidențiază
universul culturii, dar și al ,,piramidelor învechite” ce redau universul creației umane
proiectat cosmic.
Două elemente de compoziţie şi de limbaj specifice pentru temă : motive
poetice/secvențe poetice și titlu, limbajul poetic
În acest context, titlul este deosebit de relevant, ca element de compoziție, pentru
tema poeziei. „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către
idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic de
largă circulație europeană, „floarea albastră” simboliza în romanul lui Novalis „tendința spre
infinit, năzuința de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”, iar în opera lui Leopardi, voința
lirică de a naufragia în infinit. Simbolul florii albastre regăsit și în alte texte eminesciene,
precum „Călin file din poveste„ sau „Sărmanul Dionis”, dobândește aici valoare
polisemantică: aspirație spre fericire prin iubire, nostalgia iubirii ca mister al vieții, opoziția
ireductibilă între lumea caldă, efemer- terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute.
În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar
floarea simbolizează viața fiind păstrătoarea dorințelor dezvăluite cu vrajă. Titlul este reluat
și explicat, în această accepție, în ultima secvență poetică, respectiv strofele 13-14, unde se
observă a doua intervenție a vocii lirice masculine, meditația bărbatului asupra iubirii trecute
pe care o proiectează de această dată în ideal și amintire: „Și te-ai dus dulce minune/ Și-a
murit iubirea noastră/ Floare albastră! floare albastră/ Totuși este trist în lume.” Repetiția din
penultimul vers al motivului romantic este deosebit de relevantă pentru a sublinia limitele
celor două lumi,respectiv contrastul dintre vis și realitate.
Limbajul poetic, deosebit de expresiv, este redat prin numeroase figuri de stil și
imagini artistice,precum: epitete(,,trestia cea lină”, ,,prăpastia măreață”), personificări(,,Und-
izvoare plâng în vale”), comparații(roșie ca mărul”), inversiuni(e albastra-mi, dulce floare”),
metafore și simboluri(floare albastră). Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de
elementele de prozodie: rimă îmbrățișată, ritmul trohaic și măsura de 7- 8 silabe.
Toate acestea oferă statutul de capodoperă a creației eminesciene, din etapa de
tinerețe, care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul
sinteză ,,Luceafărul”.