Jurnalul Reniei- Recenzie

Jurnalul Reniei este o carte despre ultimele zile de viață ale unei tinere de origine poloneză, un
jurnal scris în timpul Holocaustului, un jurnal care a stat ascuns mult prea mult timp.

Renia Spiegel a fost o fată dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie, care locuia pe o moșie din
Stawki, Polonia, undeva aproape de granița cu România.O fată de 15-16 ani care voia doar să
iubească și să fie iubită, o fată căreia i-a fost atât de dor de mama ei pe parcursul unor zile
cumplite, o fată care a gustat din plin amarul și neputința în fața a ceea ce înseamnă teroarea,
disperarea, frica, toate strânse în inima și coștiința unui evreu pe timpul Germaniei naziste.

Despre cartea aceasta nu sunt foarte multe lucruri pe care să îmi permit să le scriu, pentru că, la
urma urmei, cine poate contesta conținutul unui jurnal, unor gânduri, unor sentimente care au
fost dintotdeauna crezute că vor rămâne confidențiale ale unei tinere de 16 ani, care a simțit
pentru prima și ultima dată fiorul iubirii în adolescență, fiorul dezbinării unei familii și totodată
fiorul unui glonț care a dus-o în neant ? Prin comparație cu ”Jurnalul Annei Frank”, ei bine, ”
Jurnalul Reniei ”este cu totul altceva, dezvăluind o altă perspectivă asupra clipelor crunte și
inumane, a tot ceea ce înseamnă ororile întâmplate în timpul Holocaustului.

Renia și-a permis să iubească, și-a permis să trăiască, să meargă la petreceri, să se distreze atât de
mult cât i-a fost îngăduit de soartă, ca un adolescent tipic al zilelor noastre și nu s-a sfiit să scrie
acest lucru pe larg în micul și intimul ei jurnal. Dacă ar fi să vorbesc din perspectivă psihologică
despre Renia, aș spune că i-a fost frică, atât de frică încât a găsit un prieten în câteva file goale,
căruia i-a spus toate gândurile, trăirile, speranțele sale, iar apoi le-a așternut pe fiecare filă. Mai
spun că a fost atât de depășită de situație, de tot ceea ce se întâmpla în jurul său, încât a ales să nu
dezvolte ororile, torturile prin care ea, familia ei și alte câteva milioane de evrei au trecut. A ales
să nu-și amintească peste ani de astfel de clipe, a ales să spere și să trăiască o viață mai bună
până în ultimul moment, să spere și să trăiască împlinirea de a deveni o scriitoare celebră, să
spere și să trăiască egalitatea, prin alte cuvinte să spere la viață și să-și trăiască viața, scriindu-și
totodată gândurile până în momentul în care au îmbrățișat-o nimicul, întunericul, liniștea. “Nu
vreau să mor”..patru cuvinte care te emoționează până la lacrimi, te fac să tremuri din toți
rărunchii și să te rogi pentru personajul din cartea pe care o citești cu sufletul la gură. În cazul
”Jurnalului Reniei” momentul în care realizezi că cele patru cuvinte sunt de fapt ultimele
gânduri ale unei fete de numai 18 ani, înainte de a fi ucisă pentru că a avut nerușinarea să fie de
origine evreiască și nu cuvintele vreunui personaj fictiv dintr-o carte oarecare pe care ai luat-o de
la anticariat zilele trecute, nu poate fi descris altfel decât cu alte patru cuvinte: șoc, groază, furie,
tristețe.

”Jurnalul Reniei” este un document istoric semnificativ, cu o relatare care devine din ce în ce
mai realistă și plastică prin notele sale de brutalitate pe măsură ce reliefează sentimente ascunse
de văzul unei lumi , oricum prea ocupată ca să mai conștientizeze gravitatea atrocităților anului
1940.

În vara anului 1939, Renia și sora ei Ariana și-au vizitat bunicii în Przemysl, chiar înainte ca
germanii să invadeze Polonia. În mod cert, separarea de mama sa și-a pus amprenta pe Renia
provocându-i o idee de singurătate profundă, o nevoie de afecțiune incontestabilă, astfel că
emoția din rugăciunile copilei pentru întoarcerea mamei sale care se afla la Varșovia a devenit,
pe măsură ce citeam, ușor palpabilă.

Când germanii au preluat Polonia, lucrurile s-au schimbat și concentrarea ei a început să fie axată
pe modurile în care prezența germanilor îi afecta viața, inclusiv teama de ghetou. Ultimele
cuvinte din jurnal nu sunt ale sale, ci cuvintele iubitului ei scrise la scurt timp după moartea ei.
Viața s-a schimbat într-o fracțiune de secundă.

Cartea a fost tradusă din poloneză iar spre final sunt surprinse câteva note din partea surorii sale
Ariana (Elizabeth Bellak) care a supraviețuit și datorită căreia amintirea Reniei Spiegel a fost
salvată. Ea pune lucrurile în perspectiva lor istorică, explicând ce se întâmpla la nivel local pe
măsură ce jurnalul era de fapt scris și dând ceva substanță lucrurilor pe care Renia le dedusese
sau le menționase pe scurt. Faptul că sora sa a adăugat acele câteva note personale, a reliefat
înmiit ceea ce însemna să fii evreu pe timpul Germaniei naziste, să simți teroarea, frica și
blocajul general care te cuprind în brațe, te amorțesc și anchilozează, iar în cele din urmă, să
simți cum îți suflă certitudinea morții în ceafă.

Renia a fost ucisă de către naziști. Ea fizic , neînsemnând nimic pentru ei, doar un număr în
”fabrica morții”, însă ceea ce dăinuiește în inima cititorului este memoria unei vieți ce putea să
fie , dar n-a fost… și pentru acest lucru merită ca amintirea ei să dăinuie și peste ani în mintea și
inimile noastre. Jurnalul acesteia este cu siguranță special și poate unic, datorită poemelor pe
care aceasta le scrie încă de la 14 ani cu atât de mult drag. Din punctul meu de vedere, ”Jurnalul
Reniei”, ca lucrare istorico-documentară, are un efect evident în viitorul mental al celor ce
urmează. Prin prisma acestuia, putem cel puțin spera că posibilii mari scriitori, artiști, gimnaști,
profesori, respectiv milioanele de evrei care au murit până în anul 1942 nu vor fi murit în van și
vor reprezenta de-a lungul deceniilor o lecție de viață pentru generațiile următoare.

În loc de încheiere, am așezat acest gând : ” Au murit în aer păsările, au murit…dar zborul lor a
rămas să zboare...!”