Jurnalul Annei Frank

Auzisem de Anna Frank inca de dinainte de a incepe sa citesc Jurnalul, stiam cine a
fost, dar nu o cunosteam atat de bine, nu stiam ce ii place, cum era ea ca fire si ce apasari
interioare o macinau. Tu incepi sa citesti Jurnalul stiind ce sfarsit tragic a avut Anna Frank si
asta te intristeaza pe masura parcurgi cartea chiar daca scrierea in sine nu este trista ba
dimpotriva, pe alocuri este chiar presarata cu scene chiar amuzante.

Cartea nu este o relatare a razboiului si atrocitatior holocaustului, este despre viata

traita de Anne alaturi de inca 7 evrei, timp de 2 ani, in Amsterdamul ocupat de germani in timpul
celui de-al doilea razboi mondial. Doi ani in care nu numai ca nu au parasit imobilul dar nici
macar pe geam nu au avut curajul sa-si scoata nasurile. Doi ani in care efectiv nu se miscau in
orele in care la etajul inferior se aflau straini, doi ani in care si-au numarat cartofii la propriu
pentru a fi siguri ca le ajung, doi ani in care exceptandu-i pe protectorii lor, care ii mai
aprovizionau din cand in cand, nu au vazut alti oameni. In tot acest timp fetita asta (avea 13 ani
cand a intrat in ascunzatoare) nu si-a pierdut speranta ca va exista un “dupa razboi…”

Anne incepe sa scrie acest jurnal pentru ca nu avea nici o prietena atat de apropiata, o
confidenta, pentru ca se simtea singura si vroia sa vorbeasca cu cineva, motiv pentru care ea scrie
jurnalul in stiul unor scrisori adresate unei prietene imaginare pe nume Kitty. Pe parcursul
acestor doi ani pentru Anna au loc transformari majore de caracter si se indreapta catre o usoara
maturizare, aceasta acordand o atentie mare schimbarilor temperamentale si fiind foarte critica in
privinta evolutiei ei ca om. Obigata de ritmul incet al trecerii zilelor intr-o astfel de situatie,
Anna incepe sa isi intoarca privirea asupra ei, incepand sa se observe, sa se critice si sa se educe
intr-un mod in care vei fi surprins (venind de la un copil de 14ani), ea reuseste sa-si realizeze o
autoanaliza extraordinar de profunda si de matura. Unele lucruri scrise in jurnal sunt la limita
socantului pentru ca Anne nu se cenzureaza deloc, convinsa fiind ca nimeni nu va citit randurile
acestea in afara de ea.

Dacă am rezistat să citesc cartea fără să am lacrimi în ochi (pur şi simplu, optimismul
Annei nu-ţi permite), în schimb atunci când vocea ei nu s-a mai auzit, în postfaţă, am cedat. În
trei pagini, scrise în cel mai rigid stil de agenţie de presă, ţi se dezvăluie ce s-a întâmplat cu
fiecare din cei 8 evrei din Anexa după arestarea lor şi dintre care doar unul, tatăl Annei, a
supravieţuit. Au fost atât de aproape să scape…

Şi m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu i-a fost acestui bărbat să citească o astfel
de confesiune şi să descopere o fiică pe care nu o cunoştea, de o inteligenţă sclipitoare, cu o viaţă
interioară atât de bogată, despre care el nu avea nici o idee, aşa cum a şi mărturisit în interviuri
ulterioare când şi-a explicat şi decizia de a face public acest jurnal.
 Pe 5 aprilie 1944 (cu patru luni înainte ca un apropiat să îi trădeze şi cei 8 clandestini
să fie arestaţi), Anne notează în jurnal, convinsă că plăcerea cu care scrie o va ajuta într-o zi să
ofere lumii o carte cu totul deosebită: “Vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit!”.

Anne, ai reuşit.