Lupu-Popi Anca- Nicoleta, LRCE, an I

Zăpezile de altădată
GREGOR VON REZZORI

Autorul acestei minunate cărți, Gregor von Rezzori, s-a născut în anul 1914 la Cernăuți, în
Bucovina, pe moșia mamei sale. Bucovina era pe acele vremuri austriacă, românească după
Primul Război Mondial și rusească după cel de-al doilea. Familia Rezzori era o nobilime
austriacă minoră care administra avanposturile imperiului. Din partea tatălui avea sânge italian,
iar din partea mamei avea sânge românesc-grec și irlandez. A studiat intens, la Universitatea din
Viena, iar mai apoi la cea din Berlin, acolo unde s-a și stabilit în 1938. A fost un însemnat
scriitor, memorialist, scenarist, dar și actor, critic de artă și colecționar. Este considerat unul
dintre marii scriitori moderni de limbă germană. Capodoperele creației sale, Zăpezile de altădată
și Memoriile unui antisemit sunt dedicate istoriei europene din prima parte a secolului XX.
Gregor von Rezzori s-a stins din viață în anul 1998 în Italia, apoape de Florența.
Această carte, este în esență, o autobiografie neobișnuită și, pe alocuri, foarte emoționantă,
structurată în jurul a 5 portrete ale persoanelor care au jucat un rol formativ în copilăria
autorului. Fiecare dintre ele are propriul capitol: mama, tatăl și sora autorului, plus "Cassandra",
o țărancă analfabetă cu origini incerte care a fost dădaca autorului în copilărie, și Lina Strausser,
"Bunchy", o femeie din Pomerania care i-a fost guvernantă în anii adolescenței. De asemenea, se
conturează și un al șaselea portret, cel al scriitorului, care se întregește din fragmentele
împrăștiate în cele cinci capitole. „Zăpezile de altădată” este conturată de oameni, condimentată
de locuri și mirosuri de istorie. Bucovina este totodată personajul cărții. Autorul urmărește să
„șteargă” ceea ce este negativ pentru a ne scoate în evidență partea luminoasă. Modul de a scrie
și de a transmite sensibilitatea în această carte este atât de cult, de rafinat, de inteligent. Pe lângă
acestea, scriitura este uimitor de vizuală, onestă, grațioasă și elegantă, presărată pe alocuri cu un
umor sec și absurd. Deși descrie în detaliu o lume mare, o lume dispărută care s-a transformat
mai apoi în lumea noastră, este o carte de memorii foarte personală și intimă. Titlul acesteia face
referire la un vers al unei poezii franceze. Subtitlul ei, „Portrete pentru o autobiografie pe care nu
o voi scrie niciodată” , sugerează miezul profund al existenței lui.
Scriitorul și-a început memoriile cu ajutorul copilăriei în Czernowitz, un oraș care, în
decursul secolului al XX-lea, a fost situat în diferite locuri în Imperiul Austro-Ungar, România,
Uniunea Sovietică și Ucraina de astăzi. Lucru care, pentru noi cititorii, ar puteam însemna un
Lupu-Popi Anca- Nicoleta, LRCE, an I

oarecare sentiment de instabilitate. Însă, deși infuzate de un sentiment de dislocare, amintirile lui
von Rezzori sunt, în același timp, intens înrădăcinate în străzile și piețele orașului, în sunetele și
mirosurile sale, în peisajele care îl înconjurau și în amestecul său bogat de popoare și culturi. El
nu scrie cronologic, ci sare înainte și înapoi în diferite decenii, unde permanent este vorba despre
fărâmițarea treptată a lumii din Austro-Ungaria. Dar, în mod predominant, cea mai mare parte a
poveștii sale se învârte în jurul zilelor sale de copilărie, iar aici, în opinia mea, este locul unde
strălucește cu adevărat ca autobiograf. Aducând înapoi un timp pierdut, ca și cum ar fi fost ieri.
După prăbușirea Monarhiei duale, familia se considera în continuare superioară din punct de
vedere social și cultural celorlalte naționalități din Bucovina, dar a fost, de asemenea, disprețuită
de noile autorități românești, ca membri ai unei minorități etnice cu loialitate suspectă. Familia
nu era acceptată nici ca adevărați germani, după cum a observat autorul atunci când a fost trimis
la școală în Austria:

"...conducătorilor de atunci ai acestei țări [România] le-a convenit să mă considere

un străin interlop, în timp ce pentru colegii mei de școală austrieci nu eram decât un țigan
balcanic din cele mai îndepărtate păduri din sud-estul țării. Germanitatea nepătată, lăudată
de Hauff și Schnorr von Carolsfeld, mi-a fost refuzată pentru totdeauna."

În ciuda perioadei cu mari schimbări în Europa, în care familia a fost nevoită să își
părăsească casa și bunurile de mai multe ori în timpul copilăriei tânărului Gregor, acesta a avut
parte de o copilărie privilegiată, fiind mereu însoțit de persoanele dragi, de oamenii care au
contribuit la conturarea personalității lui. Mama sa era supraprotectoare ( ex. își ținea fiul în
carantină în casă și în grădină, protejându-l astfel de contaminarea care ar fi rezultat cu siguranță
din joaca cu alți copii sau din aventurarea în lumea de dincolo de gardul curții), dominatoare și
orgolioasă, o femeie ranchiunoasă de-o viață; fiind amărâtă de faptul că în timpul și locul ei rolul
de soție și mamă era strâns circumscris. Era o femeie la modă care conducea peste o jumătate de
duzină de servitori. Atenția acesteia era îndreptată mai mult către fiu, pe care îl copleșea cu toată
dragostea, oferindu-i momente dulci, dar rare. Nu se potrivea cu tatăl său (deși încearcă să
mențină statura de elită a familiei sale, chiar dacă fundațiile sociale ale acesteia dispar) care era
mult mai echilibrat, vesel și volubil, un arhitect și pasionat de vânătoare. Se considera austriac,
dar a devenit un cetățean loial al României și, în ciuda faptului că era antisemit și naționalist
Lupu-Popi Anca- Nicoleta, LRCE, an I

german, s-a opus naziștilor. Tatăl a reprezentat mai mult o figură mitică, fiind în permanență
absent. Într-un pasaj al cărții, Rezzori își descrie părinții:

"Părinții noștri erau ciudați și descentrați, fiecare în felul său ciudat, fiecare în felul
său greșit, a căror cauză și origine putea fi găsită în reacția lor quijotică la o lume ieșită din
comun. Obsesiile lor - sentimentul de datorie al mamei noastre, biciuită de anxietate și plină
de vinovăție, și evadarea orbește pasională a tatălui nostru în mania vânătorii - au fost
răspunsuri specifice la circumstanțe care nu se potriveau în niciun fel cu educația lor, cu
concepțiile și așteptările lor existențiale, cu atât mai puțin cu dispozițiile lor."

Sora acestuia era cu patru ani mai mare decât el. Gregor a acordat o importanță majoră acelor
ani, crezând că ea a avut experiențe fundamentale care i-au stabilizat viața într-un mod care i-a
scăpat lui. Dar, în cele din urmă, s-a bucurat de viață mai mult decât ea, pentru că soarta ei avea
să se sfârșească, atunci când a cedat exact genului de boală de care mama ei își petrecuse viața
îngrijorându-se. Odată apărută această afecțiune oribilă, mama s-a ocupat în mod constant de
fiica care, atunci când era sănătoasă, era mult mai puțin favorizată de dânsa. În schimb, ea era
întotdeauna adorată și răsfățată din plin de tatăl care, acum că era bolnavă, s-a retras complet
pentru a nu asista la suferința ultimelor sale săptămâni. În carte, întâlnim pasaje în care scriitorul
ne împărtășește momente intime cu sora sa, descriind asemănările și diferențele dintre ei:
"O invidiam pentru că era preferata tatălui nostru; ea disprețuia infatuarea oarbă pe
care mi-o arăta mama, suferea nedreptățile materne cu o mândrie mută și devaloriza în ochii
mei preferința mamei. Era o fată grațioasă, pe când eu eram un mic bădăran; era o
domnișoară precoce și exemplară în timp ce eu eram încă un bădăran."

Atât la momentele frumoase, cât și la cele mai puțin plăcute, a asistat mereu guvernanta
copiilor Bunchy. O prezență binevoitoare, caldă, încurajatoare, al cărei râs amintea de răcnetul
porumbeilor. Bunchy este singurul adult normal și stabil emoțional din tinerețea scriitorului.
Ambii copii au învățat multe de la această femeie cu cunoștințe profunde:
„Atunci când o anumită meschinărie a degenerat într-o îngustime încăpățânată a
minții, intervenția hotărâtă a lui Bunchy ne-a atras atenția asupra discrepanțelor
Lupu-Popi Anca- Nicoleta, LRCE, an I

fundamentale dintre concepția despre viață a oamenilor civilizați normali și cea a noastră.
Ne-am grăbit atunci să urmăm îndemnul ei implicit.”

Deși Gregor nu se potrivea convențiilor sistemului școlar, el s-a transformat într-un om cu o

capacitate remarcabilă de a înregistra modurile infinit de complicate în care oamenii aleg, sau
sunt forțați, să-și trăiască viața. Se pare că Bunchy, mai mult decât oricare dintre ceilalți, i-a
deschis lumea.
Cealaltă prezență atât de importantă în viața autorului este cea a Cassandrei, dădaca acestuia.
Autorul o descrie ca fiind o persoană extrem de urâtă, țărancă cu rol de bufon în viziunea
celorlalți, ciudată și atât de diferită. Femeia îi era foarte apropiată acestuia, sprijinindu-l la tot
pasul, îndrumându-l, fiindu-i loc de confesiune și de stabilizare emoțională. Îi întreținea mereu
moralul cu farse clovnești.
Consider că aceste două femei, Bunchy și Cassandra, au avut o influență mai profundă asupra
vieții timpurii a viitorului romancier decât părinții săi, care erau fie prea îngrijorați pentru el, fie
categoric distanți.
Există o mulțime de cărți bune pe care le „înghițim” iar mai apoi uităm de ele. Dar există
acele rare cărți, excelente, care sunt făcute și menite să rămână, astfel încât să alegem să ne
facem timp să le citim. "Zăpezile de altădată" aparține celei din urmă. Unul dintre motivele
pentru care mi-a plăcut această carte este faptul că von Rezzori nu se concentrează asupra lui
însuși atât de mult. Autorul a ales să își selecteze amintirile cu mare atenție, dând astfel cărții un
cadru foarte distinct. Unele dintre episoadele care mi-au rămas în minte au fost cele în care
autorul îl însoțea pe tatăl său în expediții de vânătoare, datorită descrierilor minunat de sugestive
ale peisajului carpatic de acum un secol. Cassandra făcând florile de zăpadă (care inevitabil se
dizolvă în timp); imaginea și detaliul vaporului de jucărie care se scufundă (la care se face
referire pe tot parcursul cărții), toate descrierile grădinilor, drumurile în sălbăticie, amintirea
extatică a vremii și a împrejurimilor naturale din Bucovina și a modului în care acestea se
reflectau în oameni.
Consider că „Zăpezile de altădată" este mult mai mult decât o istorie de familie. Mai mult
decât trăirile și experiențele unui romancier în vârstă, care își amintește de copilăria sa,
reprezentând mai degrabă un document de o importanță extraordinară. Scris fără nicio propoziție
moale la vedere, cu o texturată ca o „mătase fină” până la capăt. Această autobiografie îl
Lupu-Popi Anca- Nicoleta, LRCE, an I

conduce pe cititor într-o lume acum iremediabil pierdută, unde Rezzori colorează spațiile goale
cu o istorie personală vie, făcută cu atâta strălucire și cu o încredere în sine liniștitoare.