Francisca

de Nicolae Breban

Nicolae Breban se naşte la 1 februarie 1934, la Baia Mare. "Ca fiu de preot şi chiabur", a
fost exclus din liceu, la vârsta de 17 ani, lucrând o perioadă ca funcţionar în Oradea, în cadrul
unui serviciu de muncă şi salarii, iar apoi vine în Bucureşti, unde se angajează strungar în fier la
Uzinele "23 August". I se respinge dosarul de înscriere la concursul de admitere la Filologie, din
cauza "originii nesănătoase". Va lucra ca gestionar şi ca şofer la garajul Ministerului de Finanţe.
Între 1970-1973, devine redactor-şef al României literare, dar va demisiona, în semn de protest,
faţă de încălcarea celor mai elementare drepturi şi libertăţi ale omului în România ceauşistă.

Își face debutul literar în revista Viața studențească în anul 1957, cu schița Doamna din
vis, în 1961, cu câteva schiţe în Gazeta literară, iar în 1965 îi apare primul roman Francisca,
pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.A mai publicat: În absenţa
stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don
Juan (1981), Drumul la zid (1984).
În evoluţia literaturii române perioada anilor ’60 a constituit momentul unei mobilităţi
surprinzătoare a romanului. Perioada respectivă deschide „aventura literară” a lui Nicolae Breban
prin romanul Francisca – debut editorial în 1965. „În romanele generaţiei ’60, constatăm, mai
întâi, că, în ordine diegetică şi tematică, universul propus de romanele lui Constantin Ţoiu, D. R.
Popescu, George Bălăiţă, Sorin Titel, Nicolae Breban, Octavian Paler ş.a., se situează, declarat,
sub zodia literaturii de valoare. Meritul incontestabil al acestei generaţii a fost recâştigarea
esteticului după dezastrul proletcultist, romanele şaizeciste privilegiază dialogul cu modelele
acordând spaţii largi strategiilor intertextuale. Demersul recuperator, întemeiat pe o profundă
înţelegere a literaturii ca re-scriere a modelelor preexistente, este dublat de unul autoreflexiv
mascând o vocaţie narcisică, a autocontemplării mecanismelor de funcţionare textuală; la acest
din urmă nivel, romanele şaizeciste îşi reglează, în egală măsură, propria decodificare”1.

1
Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, vol.I: Cucerirea tradiției,Ed.Cartea Românească, București,1958, p.
345.
 Nicolae Breban preia o temă îndrăgită în perioada comunistă: atenta convertire a
burghezului la credinţa oamenilor care vor să-nveţe o meserie, nu să lâncezească prin activităţi
„învechite“. În romanele sale, atracția spre “pshihologii nenormale” este scoasă la iveală prin
teme și motive precum: “ voința de a ajunge, ratarea, experiența pusă în lucru de ea însăși,
competiția gratuită în plan moral, cinismul, uneori aspectele grotești ale vieții, sau, dimpotrivă,
suavitatea”2. Totuşi, Breban se abate din clasicul traseu, prezentând un personaj atipic în randul
viitorilor convertiţi. Acest personaj este Francisa, asistenta medicală din cabinetul amenajat într-
o uzină. Ea provine dintr-o familie mic-burgheză. Tatăl ei a fost un preot arivist, dar apatic, iar
mama ei, tot o fiică de preot care, sub faldurile moralei rigide, ascunde nişte „abateri“ de
seducătoare calculată.

Francisca respinge viaţa ordonată de mama ei autoritară, spre deosebire de cele două surori.
Dialogurile şi întâlnirile dintre mama şi amantul înzestrat şi nepăsător, analizate, pe ascuns, de
Francisca, precum şi supunrea celor din jur în faţa unor figuri autoritare, mituite pentru a se
îmbuna, aşa cum avea să găsească la şcoala din orăşelul natal, o ajută să descopere limitele unei
educaţii pe care o va considera învechită, absurdă si provincială. Autorul se abate de la rețeta
clasică și face din Francisca un personaj atipic în rândul celor convertiți. Spune despre roman că
“ e adevărat, Francisca va face <<procesul burgheziei >>, o concesie necesară pentru apariția
cărții, dar e de fapt procesul provinciei și, mai ales e exercițiul unei voci profund subiective” 3.
Despărțită de familia mic-burgheză din Ardeal, Francisca îşi va desfășura impresiile din copilărie
şi amintirile dureroase când îl va întâlni pe Chilian, un angajat important al uzinei bucureştene
unde aceasta lucrează.Spre deosebire de Francisca, el are nişte origini „sănătoase“, ridicându-se
„de jos“ pentru a-şi face un rost şi a evolua în câmpul muncii. Fiind simbolul omului nou,
acest self-made man în varianta socialistă, Chilian va întruchipa o lume diferită pentru tânăra
crescută în asprimea unui orăşel din Ardeal, unde tradiţia mic-burgheză alimenta rezistenţa
împotriva noului regim. În romanul scris de Breban, Francisca devine o reprezentantă atipică a
vechii societăţi. Ea nu trebuia, ci era deja convinsă de superioritatea noii lumi.

2
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p.828.
3
Nicolae Breban, Sensul vieții, Ed. Polirom, București, 2003, p. 222.
 Chilian va fi pentru Francisca mai mult decât un iubit care o seduce tocmai prin apartenenţa
la un alt mediu. Succesiv, el devine părtașul pregătit să-i asculte amintirile despre o familie în
care legăturile se duceau spre zona patologică. Alături de Chilian, Francisca va cunoaşte o lume
total diferită de cea în care a fost educată, unde caracterele se modelează, apoi se deformează
pentru a supravieţui într-un mediu artificial, cum este uzina, o ultimă destinaţie a oamenilor
dezrădăcinaţi după ce şi-au părăsit satul natal pentru a deveni oameni ai muncii la oraş. Tot
alături de Chilian va cunoaşte sentimentele apărute într-o relaţie densă. Alex Ștefănescu remarcă
cum “Chilian, un Pygmalion cu <<origine sănătoasă>> o transformă pe Francisca într-un om
nou, zdrobindu-i,cu forța personalității sale, orice rezistență”4.

În romanul scris de Breban nu se întâlnesc tipologii, ci medii sociale opuse. Deşi pare un
studiu de caractere bine conturat din punct de vedere psihologic, romanul Francisca nu a fost
considerat de marii critici numai o acumulare de tipologii născute la începutul comunismului
românesc. Nicolae Manolscu spune despre Breban că datorită inovatiilor sale, ar fi putut ajunge
un mare scriitor, dacă “ nu i-ar fi lipsit un anumit discernământ” 5. Dimpotrivă, personajele nu au
fost create numai pentru a fi reprezentantele unei anumite categorii umane, ci vocile prin care
scriitorul îşi multiplică viziunea filozofică asupra umanităţii. Dialogurile dintre Chilian şi
Francisca, dintre protagonişti şi alte personaje, secundare, scot la suprafaţă emoțiile, întrebările
dureroase şi tensiunile care prezentau o generaţie într-o perioadă în care se urmărea egalizarea
memoriei şi a încucăturilor individuale. 

Opera lui Nicolae Breban, de o dimensiune greu de egalat în rândul prozatorilor postbelici,
se impune prin valoare și originalitate. De la primul până la ultimul roman, creația sa se înscrie
în modernitate prin tehnicile narative și ideatica dezbătută. Prin creația sa, romancierul
îmbogățește romanul literaturii române, deși sensibilitatea la public a obținut-o, deseori, întârziat.

4
Alexandru Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane:1941-2000, Ed. Mașina de Scris, București, 2005,
p. 534.
5
Nicolae Manolescu, O istorie critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1121.
Bibliografie:

1. Breban, Nicolae, Sensul vieții, Ed. Polirom, București, 2003.

2. Manolescu, Nicolae, O istorie critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008.
3. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Vol III, Ed. Minerva, București, 1987.
4. Ștefănescu, Alexandru, Istoria literaturii române contemporane:1941-2000, Ed. Mașina
de Scris, București, 2005.
5. Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, vol.I: Cucerirea tradiției, Ed.Cartea
Românească, 1958.