IOANA POSTELNICU

„Pădurea Poenari”

Ioana Postelnicu (pseudonim al Eugeniei Banu; 18 martie 1910, Poiana Sibiului, judeţul
Sibiu - 28 noiembrie 2004, Bacău) este o prozatoare. Este fiica Evei (născută Albu) şi a lui
Constantin Banu al Lesii de pe Vlaşini, staroste al curelarilor sibieni. Învaţă la Institutul
Călugăriţelor Ursuline (1917-1920) şi la Liceul „Domniţa Ileana" din Sibiu (1920-1928). S-a
înscris la Facultatea de Litere din Cluj, însă după 2 ani (1928-1930), căsătorindu-se, se transferă
la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar renunţă la studii. În perioada 1940-1944 a deţinut
funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din capitală, iar între 1946 şi 1948 a fost inspector
de teatru la Departamentul Artelor şi gazetar la „Naţiunea".
Debutează cu nuvela Ioana în „Vremea" (1938). Semnează şi Bogdana Postelnicu sau
Sergiu Duşescu. În 1995 i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate, în
1997 Premiul Opera omnia al revistei „Ateneu", iar în 2001 Ordinul „Serviciul credincios" în
grad de Cavaler şi Ordinul „Pentru merit" în grad de Comandor.
Încă de la începuturile sale literare, Postelnicu pătrunde în ambianţa cenaclului
Sburătorul, formându-şi personalitatea sub auspiciile lui E. Lovinescu. În Aqua forte (1941)
Lovinescu mărturisea că, de la primele pagini pe care tânăra le-a citit în cenaclu, a trăit
„momentul în adevăr al deschiderii la viaţă a unui talent". Paginile făceau parte din primul
roman, Bogdana (1939), pe care E. Lovinescu îl considera „de o maturitate de expresie artistică
destul de rară". O apreciere similară făcea şi Vladimir Streinu, relevând că romanul atestă „o
maturitate de expresie, unduioasă şi fermă, după trebuinţă, ca şi o pătrunzătoare observaţie
interioară, fie a senzaţiilor celor mai fugitive, fie a dezvoltărilor sufleteşti aproape halucinatorii".
Introspecţia sufletului feminin are subtile infuzii de lirism, păstrându-se într-un plan epurat al
emoţiilor erotice, tensiunile izvorând din convorbirile dintre un bărbat şi o femeie.
Bine primit a fost şi cel de-al doilea roman, Beznă (1943; Premiul Societăţii Scriitorilor
Români şi Premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti" al Academiei Române). Protagonista, Marta, se
zbate în căutarea adevăratei iubiri, dar speranţa fericirii se năruie dramatic. Zbuciumul ei e
surprins cu o mare putere de analiză a sufletului feminin. Într-o activitate de şase decenii,
scriitoarea s-a impus prin disponibilitatea de a parcurge variate registre epice, de a apela la
diferite modalităţi compoziţionale, abordând nuvela şi romanul, reportajul şi povestirea, jurnalul
de călătorie şi memorialistica literară.
A fost tentată şi de dramaturgie, scriind, în colaborare cu Tiberiu Vornic, piesa Împărătiţa
lui Machidon (1955). În epoca dominată de realismul socialist, a plătit şi ea tribut tezismului
ideologic în romanele Pădurea Poenari (1953), Oraşul minunilor (1957), Frank and Smith
Company (1982). Distanţarea de coerciţiile ideologice se observă în scrierile pentru copii - Şerfi
(1958), Toate au pornit de la... păpuşă (1972; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), Ce ne
povestesc Milena şi Crina (1982) - ca şi în memorialistica autobiografică şi de călătorie - Roată
gândului, roată pământului (1977) şi Seva din adâncuri (1985).
De o cu totul altă factură şi integrând altă substanţă este ampla construcţie epică Plecarea
Vlaşinilor (1964), continuată de întoarcerea Vlaşinilor (1979; Premiul „Ion Creangă" al
Academiei Române) şi de Urmaşii Vlaşinilor (1999). În locul analizei psihologice şi al ambianţei
citadine, autoarea aduce o dramă zguduitoare din lumea oierilor sibieni în anii premergători
răscoalei lui Horea. Evocând destinele strămoşilor săi, ca o adevărată urmaşă a baciului Alexa
Banu, conducător al Vlaşinilor, Postelnicu asigură romanelor autenticitate şi fior participativ.
Comunitatea Vlaşinilor este zugrăvită, într-un fel, din interior, fără a fi pierdute din vedere
ritmurile dintotdeauna, ambiţionând să se configureze într-o viziune mitică.
Plecarea Vlaşinilor se axează pe un conflict istoric, resuscitând confruntarea dintre
comunitatea ciobanilor români din zona muntoasă a Sibiului şi stăpânirea habsburgică ce încerca
să-i silească să adopte „uniaţia" cu biserica romano-catolică, pentru a-i despărţi de neamul lor de
dincolo de munţi. Vlaşinii sunt „dăruiţi" de Maria Tereza oraşului Sibiu, oierii fiind obligaţi să
plătească noi biruri şi arende către guvernatorii saşi. Obştea Vlaşinilor încearcă să reziste, dar
este nevoită să ia calea pribegiei, să treacă munţii în Ţara Românească. Nenorocirea e provocată
însă de Nicolae Branga, un ticălos care vrea să se îmbogăţească şi să parvină prin ruinarea
celorlalţi. El îi trădează, uneltind cu autorităţile hasburgice prinderea şi executarea
conducătorilor comunităţii româneşti. Branga triumfă pentru scurt timp, deoarece răzbunarea
celor scăpaţi din dezastru îl va zdrobi chiar în momentul în care devenise căpetenia comunităţii.
Întoarcerea Vlaşinilor răstoarnă cronologia evenimentelor, „înviindu-l" pe Branga şi
înfăţişându-l ca pe un mare afacerist în climatul fanariot din Ţara Românească. Abia în finalul
romanului, când revine cu obştea în locurile de origine, Branga va fi pedepsit crunt. Ambele
romane au o construcţie epică solidă, conturând un suflet colectiv, dar mai puţin individualităţi
pregnante. Sugestiv e redată atmosfera burgului transilvănean, ca şi viaţa pastorală a Vlaşinilor,
cu practici şi ritualuri vechi, unele pagini, ca acelea care descriu urcarea turmelor la munte, fiind
adevărate poeme în proză. Evocând o lume patriarhală, Postelnicu a izbutit să imprime naraţiunii
o expresivitate aspră, să încadreze cu naturaleţe arhaismele şi regionalismele.
După aceste vaste construcţii epice, scriitoarea face dovada unei imprevizibile energii,
revenind la proza de analiză psihologică, cu volumul de nuvele Eternele iubiri (1986) şi cu
romanul Remember (1995). Nuvelele par identice cu cele publicate cu mult timp în urmă, cum
fuseseră Nedumerire, Eroarea, Drame mici etc. La o cât de sumară confruntare se constată însă
că textele sunt structural diferite de cele anterioare. Păstrând doar aceleaşi titluri şi unele
elemente ale conflictelor iniţiale, Postelnicu le-a rescris fără să le altereze substanţa prin adaptări
şi actualizări forţate.
Datorită nuanţării investigaţiei psihologice, motivării mai subtile a dramelor sufleteşti,
amplificării conflictelor şi a tensiunii epice, nuvelele din Eternele iubiri au o vibraţie mai
profundă. Cu un titlu ce aminteşte de nuvela lui Mateiu I. Caragiale, romanul Remember se
structurează pe alte coordonate, fiind o evocare limpidă şi totodată o confesiune despre
psihologia feminină.

Opera
• Bogdana, Bucureşti, 1939; • Roată gândului, roată pământului,
• Beznă, Bucureşti, 1943; Bucureşti, 1977;
• Povestea lui Toma Ferigă, Bucureşti, 1952; • Întoarcerea Vlaşinilor, Bucureşti, 1979;
• Pădurea Poenari, Bucureşti, 1953; • Ce ne povestesc Milena şi Crina,
• Împărătiţa lui Machidon (în colaborare cu Bucureşti, 1982;
Tiberiu Vornic), Bucureşti, 1955; • Frank and Smith Company, Bucureşti,
• Oraşul minunilor, Bucureşti, 1957; 1982;
• Şerfi, Bucureşti, 1958; • Seva din adâncuri, Bucureşti, 1985;
• Adolescenţii, Bucureşti, 1962; • Eternele iubiri, Bucureşti, 1986;
• Plecarea Vlaşinilor, Bucureşti, 1964; • Remember, Bucureşti, 1995;
• Toate au pornit de la... păpuşă, Bucureşti, • Urmaşii Vlaşinilor, Bucureşti, 1999.
1972;
Traduceri
• I. Popov, Familia, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Xenia Stroe);
• Alexandr Lukin, D. Polianovski, Frontul din umbră, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Igor
Vascenco);
• Jakub Kolas, Mlaştina, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Maria Roth).

„Pădurea Poenari”
Un roman contrastant cu scrierile precedente, „Pădurea Poenari” prezintă
într-o lumină pozitivă ascensiunea femeii în context comunist, odă a înălțării
feminine în mediul industrializat. Romanul este presărat de variante positive ale
societății comuniste, prezentând societatea americană ca un șarpe veninos ce trăgea
seva bogăției din adâncurile României. Desigur, la peste 30 de ani după căderea
regimului comunist, putem afirma că romanul acesta este o variantă forțată,
penibilă uneori, prin care se face propagandă acestui regim politic, fără să
eliminăm și lucrurile bune aduse în viața oamenilor din această țară.
Romanul debutează cu o călătorie făcută cu trenul către Păcurari și de o
discuție din compartimentul în care călătoreau trei tineri: Vasile Bărgăoan ( meșter
la sondele petroliere), Dobrița Păun ( o fostă servitoare care, sătulă de neajunsurile
și jignirile suferite la curtea stăpânului său Dragoman, fuge pe schela petrolieră cu
promisiunea lui Vasile că îi va găsi acolo de lucru) și Ispas (fost șofer și băiat de
curte la același stăpân, care suferise aceleași rele tratamente ca Dobrița).
Romanul este o lume a unei schele petroliere, înțesat cu referințe tehnice și
oameni cu funcții cheie în coordonarea unui astfel de șantier. În consecință,
prezența femeilor era aproape inutilă, cu excepția cantinei care asigura hrana
muncitorilor de pe platformă. Pădurea Poenari este un topos cu semnificație aparte
pentru personajul feminin central, Dobrița Păun, deoarece reprezintă siguranța
viitorului acestei platforme petroliere și biletul ei de libertate din statutul de slugă.
Ajunși la capătul puterilor, Dobrița, o fetișcană de la țară ajunsă la curtea
nașului său Dragoman și decăzută în statutul de servitoare și Ispas se hotărăsc să
plece alături de Vasile pe șantierul petrolier unde acesta lucrează, pentru a se
angaja și ei, în vederea unei existențe demne. Astfel, încă din primele momente ale
sosirii lor în satul-șantier Păcurari sunt tratați cu demnitate și respect, reușind după
câteva ore să se angajeze.
Statutul feminin nu este inițial unul deosebit. Dobrița reușește să se angajeze
la cantină, bucuroasă că își poate pune capul pe un așternut curat nu într-un loc plin
cu haine murdare pe care avea să le spele a doua zi, se odihnește în liniște și nu mai
aude strigătul și jignirile stăpânului său. Comunismul devine biletul de libertate,
dar și certitudinea că demnitatea umană este respectată.
Dobrița leagă o frumoasă prietenie alături de Mărunțica, o altă fată care
lucrează la cantină și care îi mărturisește Dobriței că ea visează să lucreze ca
bărbații pe sondă. În scurt timp se înfiripă în mintea Dobriței că meseria de sondor
nu este doar pentru bărbați și manifestă aproape obsesiv ideea de a ajunge lângă
schela petrolieră. Obținând aprobarea partidului, Dobrița și Mărunțica, însoțite de
alți tineri angajați, reușesc să vadă de aproape sonda pe care lucrează Vasile
Bărgăoan. Sub încurajările tinerilor, Dobrița urcă pe schelă până pe podul de
extracție și, fără să știe, este urmărită îndeaproape de Vasile, căruia îi era deja
dragă. Curajul Dobriței devine semnul clar că ambiția sa de a lucra pe schelă „ca
bărbații” este din ce în ce mai aproape de realitate.
Emanciparea femeii reprezentată de Dobrița și Mărunțica se manifestă și la
cantina unde acestea, din grija pentru muncitorii care osteneau pe șantier și care
primeau mâncare din alimente stricate și gătite cu apa cu care se spălau vasele, îl
înfruntă pe Vâlcu, șeful lor, dezvăluind toate cele ce se întâmplau la cantina.
Curajul de care a dat dovadă Dobrița îl determină pe Gherghina, reprezentantul
partidului, să o numească responsabila cantinei și să o trimită la școlarizare la
cursurile partidului.
Întoarsă de la școlarizare, Dobrița vorbește calm și calculat, semn că
educația și-a atins scopul. Devine profundă și serioasă în discuțiile sale cu cei din
jur. Aflată în mașina cu care se întorcea după câteva săptămâni de școlarizare –
timp în care se conversase cu Vasile Bărgăoan prin intermediul scrisorilor –Dobrița
îi mărturisește lui Gherghina, omul partidului, că dorește să muncească la sonde și
să își aducă acolo aportul. În câteva zile, fata care câștigase respectul și încrederea
tuturor începe munca la sonde, cot la cot cu toți flăcăii.
În plan paralel se prezintă planul uneltitor al vechiului director de șantier,
care, plătit fiind de Americani, cimentuiește gropile de foraj atunci când s-a
efectuat cercetarea în Pădurea Poenari și falsifică dosarele de cercetare petrolieră,
pentru a împiedica șantierul din Păcurari să se dezvolte și în pădurea unde, în
realitate, rezerva de țiței era una mult mai mare. Acesta, prin intermediul lui
Gafton, unul dintre inginerii de pe șantier, meșterul Oancea și alți câțiva
muncitori, uneltește să distrugă planul de extindere a sondelor spre pădurea pe care
țăranii o numeau „blestemată”, deoarece acolo s-ar fi prăpădit copii și animale.
Și în acest context, Dobrița se dovedește un angajat vital, deoarece alături de
Ifrim, un băiat din Deltă angajat în același timp cu ea pe șantier, reușește în primă
ipostază să împiedice surparea pereților puțului de extracție, când meșterul Oancea,
cu vădit interes, schimbase concentrația substanțelor extractoare și determinase
stricarea concentrației de noroi și, în consecință, determină surparea puțului de
extracție. În mod concret, Dobrița distrugea întâia oară planurile lui Gafton și ale
fostului director de șantier, implicit ale americanilor. Romanciera o transformă
într-un erou național pe Dobrița, un om al partidului, care avea ca prim țel
urmărirea binelui comunității sale.
 Într-o ultimă încercare de a distruge prima pompă de extracție din Pădurea
Poenari, Oancea lasă nesupravegheat granicul ce efectua săpăturile în stâncă, dar,
și de această dată, Dobrița alături de Irimia reușește să frâneze granicul, evitând un
dezastru. Tocmai atunci urca pe schelă și Vasile care sesizează cele întâmplate și
realizează planul diabolic al lui Oancea.
Romanul dezvăluie echitabilitatea între sexe, deoarece Dobrița, alături de
Irimia și Mărunțica urmau să înceapă cursurile școlii de sondori de la 1 septembrie,
în timp ce Vasile era trimis la cursurile „politehnicei muncitorești” din București.
Prin aceste informații autoarea subliniază, nu în mod neintenționat, ideea că
oamenii aveau capacitatea să se ridice din statutul inițial, neprielnic prin sprijinul
partidului, aspect sugerat de lista pe care omul partidului, Gherghina, o face pentru
a trimite acești oameni la studii.
Sărbătoarea de 23 august muncitoresc este sărbătorită prin reușita extragerii
țițeiului din sonda 830, prima sondă extractivă din Pădurea Poenari, reușită ce se
datora Dobriței, lui Vasile, lui Irimia și a lui Ifrim, tineri recompensați de partid.
Izbucnirea țițeiului devine un spectacol la care asistă femei, copii și specialiști.
Curajul tinerei Dobrița de a se rupe de statutul social de slugă și de a-și
asuma responsabilitatea asupra propriului destin dezvăluia nu numai emanciparea
feminină, cât curajul, anduranța și inteligența acesteia. Aflată în mijlocul unei lumi
pe care o cunoștea prea puțin, Dobrița face tot ce îi stă în putință să nu mai ajungă
niciodată în condiția de slugă. De aceea, ea nu poate accepta tratamentul
discriminatoriu pe care Vâlcu îl aplica tuturor fetelor din cantină și nici nu se
mulțumește cu statutul inițial, dovedind spirit de inițiativă și gust pentru
ascensiune.
Curtoazia pe care Vasile o manifestă în preajma ei ne dezvăluie o femeie
frumoasă, complexă, impunătoare prin personalitate, care nu se lăsa impresionată
de lumea impenetrabilă a bărbaților, dovedind în cele din urmă că poate deveni
întâia femeie sondor a țării noastre.
În plan secund, dar deloc derizoriu, de manifestă propaganda pentru regimul
comunist care scăpa oamenii din ghearele sărăciei, le oferea casă și hrană, dar și un
mijloc onorabil de câștigare a traiului zilnic. Astfel, asistăm la schimbarea
statutului social pentru multe dintre personaje: „ Petroniu Dumitru, fiu de țăran,
fără o palmă de pământ, șade la o masă și poartă pe hârtie vârful peniței din capătul
căreia se scurg gândurile de sub frunte. Taică-su om necăjit, vorbea cu mare
evlavie despre buchiile pe care nu ajunsese a le cunoaște niciodată. „Zăvoare sub
care stau ascunse tainele lumii”, spunea bătrânul, plimbându-și ochii peste ele. Și
iată, feciorul lui, Dumitru, le făurea el însuși aceste zăvoare, umplându-și caietele
cu aceste însemnări. Uneori i se părea că umblă prin viață ca printr-o carte cu
pagini multe, în dosul cărora descoperă în fiecare zi altceva și altceva…”1
În labirintul de personaje, Dobrița se face remarcată prin curaj, ambiție și
efort, scuturându-se din mrejele slugărniciei. În macroplanul romanului aceasta
devine personajul care evidențiază emanciparea femeii în contextul stăpânirii
comuniste. Un roman complex prin multitudinea mesajelor latente, Pădurea
Poenari este o frescă a începutului industrializării și a statutului femeii în noul
context social și politic.

1
Ioana Postelnicu, Pădurea Poenari, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953, p. 94