FIȘĂ DE LECTURĂ

Calea Victoriei, Cezar Petrescu

Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

FIȘĂ DE LECTURĂ
1) Prenumele + Numele autorului, titlul volumului. Coordonate editoriale complete
(prefață, postfață, ediție de...). Oraș: Editură, an de apariție. 
Cezar Petrescu, Calea Victoriei, București, Editura Litera, 2019.
2) Anul ediției princeps: 1930.
3) Justificarea alegerii volumului (de ce acesta dintre toate titlurile propuse?)
Am ales romanul lui Cezar Petrescu în urma consultării unor recenzii, în special pe
Goodreads. Mi s-a părut intresantă ideea de a reda destinul mai multor personaje și de crea o micro-
societate pe care să o detaliezi atât de riguros. Am luat cartea ca pe o provocare, considerând că
va fi greu de citit un roman care nu se limitează la 2-3 personaje principale, ci prezintă din diferite
unghiuri, diferite personaje, se joacă cu firele narative, le desparte și le apropie în nenumărate
rânduri. Totuși, am descoperit că Cezar Petrescu este un scriior desăvârșit, având în vedere
plăcerea cu care am citit romanul și ușurința cu care am reușit să înțeleg poveștile atât de încâlcite
ale atâtor personaje.
4) Structura romanului:
-cronotop (timp + loc): Evenimentele se petrec în București, în special, în jurul Căii Victoriei.
Naratorul prezintă viețile personajelor începând din septembrie 1925, iar pe la mijlocul romanului,
sare peste 3 ani din viața acestora, prezentându-i în 1928, fară prea multe detalii despre viața
personajelor din acei 3 ani neconsemnați în roman.
-împărțirea în capitole /subcapitole / părți (+ titluri, unde este cazul):
Romanul este împărțit în 3 părți, iar la final este introdus un epilog. Fiecare capitol are
titluri sugestive, spre deosebire de romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, Drumul ascuns.
-particularități de structură (linie cronologică întreruptă; inserții ale unor noi moduri de
expunere; schimbare de naratori etc.):
O asemănare a romanului lui Cezar Petrescu cu cel al Hortensiei este reprezentată de
opțiunea naratorului de a ști, a prezenta și a analiza gândurile fiecărui personaj în parte. Naratorul
din Calea Victoriei pune sub lupă un număr impresionant de personaje, cititorul având acces la
gândurile, intențiile și sentimentele fiecăruia dintre acestea.
Pe tot parcursul romanului, naratorul migrează de la un personaj la altul, de la o poveste la
alta. Nu avem un singur fir narativ, ci mai multe; nu este un roman tipic, cu 2-3 personaje
principale, restul fiind doar o umplutură în viața acestora, ci din contră, romanul prezintă în detaliu
viața mai multor personaje, fiecare cu o viață și un destin diferite. Totuși, naratorul alege să
intersecteze viețile și drumurile personajelor. Sunt prezente în aceleași locuri, la aceleași
evenimente culturale, ies la aceleași cafenele, există tot felul de prietenii sau antipatii; practic,
romanul prezintă o micro-societate și se concentrează pe rând, pe fiecare personaj în parte, dar și
pe conexiunile dintre acestea.

1
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

Câteva dintre personajele prezentate de narator, care se intersectează pe tot parcursul

romanului sunt: Ion Ozun, familia Lipan, Gică Elefterescu, Teofil Steriu, Mirel Alcaz (mai puțin).
Ideea de micro-societate este susținută și de faptul că naratorul creează personaje relativ
diferite; întâlnim tipologii diferite, meserii diferite, caractere diferite, exact ca într-o societate
autentică. Se recunosc tipologii clasice precum femeia parvenită și adulterină (Ana
Mereuță/Lipan), tânărul cu speranțe mari care se prăbușește și nu își îndeplinește visurile (Ion
Ozun) ș.a; se recunosc și ocupații diferite: femeia casnică, jurnalist, scriitor, oameni cu diferite
funcții politice etc.
Un aspect intresant este felul în care naratorul construiește momentele de intersectare a
firelor narative. Alege predominant să creeze relații între două-trei personaje care să se întâlnească
frecvent (de exemplu, Costea Lipan, rebelul familiei Lipan și Ion Ozun, iar Ion Ozun mai departe,
într-o simpatie cu Sabina Lipan); practic, creează un circuit – un personaj A este prieten cu B, B
este prieten cu C și atunci, prin legătură, C îl cunoaște și are legături și cu A. O altă modalitate prin
care alege să aducă împreună firele narative, este crearea unui eveniment la care să participe toate
(sau aproximativ toate) personajele prezentate în roman. O scenă semnificativă pentru această
metodă, deși mai rar folosită, este piesa de teatru Cheia Visurilor unde întâlnim aproape toate
personajele: o parte din familia Lipan, jurnalistul Mirel Alcaz, Ion Ozun, Teofil Steriu etc.
O altă particularitate a stilului caracteristic lui Cezar Petrescu este felul în care alege să
prezinte evenimente importante. Se aseamănă și aici cu Hortensia Papadat-Bengescu – nu spune
direct, nu anunță direct evenimentul important, ci se ajută de subtilități. Două momente importante
prezentate subtil sunt: cearta irevocabilă a rebelului Costea Lipan cu familia sa și căsătoria Anei
Lipan. Cearta dintre Costea și părinții săi nu este niciodată prezentată, nu este detaliată în niciun
fel. Naratorul doar îl aduce pe Costea în casa lui Ion Ozun, băiatul strigând cu bucurie și
anunțându-l pe Ion că e liber, că a scăpat de familia lui. De cealaltă parte, căsătoria Anei nu este
nici ea prea detaliată, ci naratorul pur și simplu consemnează de la un capitol la altul numele Anei
diferit: Ana Lipan vs Ana Mereuță. Ulterior, revine asupra destinului fetei și dă detalii minime
despre cum Ana a ajuns soția unui om pe care îl disprețuia.
Un alt element ce merită menționat este alegerea numelor personajelor. Se folosește de
numele de familie sadovenian – Lipan, folosește nume inspirate din Caragiale, pe alocuri
prelucrate: Elefterescu, Iordache. Într-o oarecare măsură păstrează caracteristicile personajelor de
la care împrumută nume: personajele Elefterescu și Iordache sunt oameni corupți, cu diferite
afaceri cel puțin dubioase, întocmai ca unele dintre personajele lui Caragiale. Familia Lipan este
de asemenea într-un fel asemănătoare cu familia originală Lipan – pierdea lui Nechifor Lipan poate
fi regăsită în felul în care Costea se înstrăinează de familie din cauza serviciului și a vieții
profesionale, iar Elena este și ea o întruchipare mai umilă a Vitoriei, fiind dedicată copiilor și
bărbatului său.
Se mai remarcă și pasajele aproape fără legătură cu romanul, inserate la începutul
capitolelor. O semnificație a acestora este oferită de Cosmin Ciotloș care consideră că acestea ar
fi un soi de „punere în temă”, un ”avertisment metaforic” 1.

1
https://carturesti.ro/carte/calea-victoriei-59712, consultat în 14 martie 2022.

2
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

Poate fi menționată și alegerea din final a naratorului: prăbușește toate personajele.

Pedepsește fiecare defect în parte, taxează chiar și personaje nevinovate, care nu ajung să își
trăiască viața (Sabina Lipan). Nu construiește niciun happy end pentru nimeni, ci din contră, le
încheie destinul într-un mod cel puțin dureros, dacă nu chiar tragic.

5) Rezumatul liniei narative (max. 2 pagini);

Romanul se deschide cu o scenă din tren. Personajele, prezentate pe rând, merg la
București, fiecare dintre ele fiind încărcate cu visuri și speranțe de viitor.
Este prezentată familia Lipan, formată din 4 copii și cei doi părinți. C-tin Lipan, tatăl,
magistrat în provincie, fiind avansat prin relații, ajunge să aibă un post la București, spre bucuria
familiei care visează de foarte mult timp să se mute în capitală.
Încă din aceste momente, naratorul intersectează destinul personajelor. Sabina, mezina
familiei Lipan, analizează călătorii, unii dintre ei fiind personaje principale în roman, și chiar o
mică parte din viața fetei. Râde de doi oameni, poreclindu-i pentru amuzament, aceștia fiind Teofil
Steriu, scriitorul și prietena sa, din copilărie. Ambii aveau să participe la o conferință la școala
Sabinei.
Tot în același tren îl cunoaștem și pe Ion Ozun, un tânăr de 22 de ani, care a venit la
București, pentru a se face scriitor. Pregătit cu scrisori și relații care, crede el, îi vor deschide
drumul (scrisoare de la proful său de română care îl roagă pe Teofil Steriu să îl ajute, relația cu
Mirel Alcaz, un jurnalist refugiat pe care familia lui Ion îl găzduise, fostul coleg de liceu, Bică
Tomescu), Ion este mai mult decât optimist, deși visurile sale se vor destrăma mai curând decât își
putea imagina.
Are loc un accident care cuplează viețile personajelor. O fată se aruncă în fața trenului,
călătorii coboară să vadă ce se întâmplă, iar în acest haos, Ion Ozun îi salvează pe Costea și Sabina
Lipan din calea expresului de București.
Romanul continuă cu firul narativ al tânărului Ozun. Ion, ajuns în București, dă piept cu
locuința sa sărăcăcioasă, plină de gândaci. Ion e aburit de toate cunoștințele sale. Bică Tomescu îl
tratează superficial, Mirel Alcaz îl amână tot timpul. Tânărul scriitor se trezește singur și foarte
sărac.
Naratorul se apleacă și asupra familiei Lipan, care, obișnuită cu viața în provincie, cu casa
imensă pe care o aveau, se simt sufocați de locuința minusculă de la bloc. Nu se adaptează deloc.
Nici măcar servitoarea sau animalul de companie nu par fericiți de schimbarea ce s-a petrecut în
viața lor. Fiecare membru al familiei se simte trist, în contrast cu așteptările pe care le aveau de la
frumoasa capitală. Din cauza nemulțumirilor legate de viața în București, din cauza neajunsurilor
de tot felul, familia Lipan se dezbină ușor; fiecare membru este pe cont propriu, nu sunt uniți deloc,
iar diferențele dintre ei se accentuează și funcționează ca niște prăpăstii imposibil de trecut.
Tot în conexiune cu familia Lipan, apare Gică Elefterescu, fost coleg cu C-tin Lipan, care
are planuri multe cu acesta, văzându-l ca pe o unealtă pentru planurile sale egoiste. Promite chiar
că îi va ajuta copiii, asigurându-le un viitor.
Întorcându-ne la Ion Ozun, acesta este din ce în ce mai sărac, mai răpus de foame și de
neajunsuri. Ajunge să fure mâncare. Este într-o situație deplorabilă. Toți cunoscuții îl ignoră, așa

3
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

că singura cale este să insiste din nou, tot mai mult, să ajungă la scriitorul său preferat, Teofil
Steriu. Deși se lovește de refuzuri repetate, nu cedează, conștientizând că nu are nimic de pierdut
și practic, intră cu forța, în casă, peste scriitor. Reușește să îl impresioneze pe Teofil Steriu prin
ambiția sa de a deveni scriitor, iar Teofil decide să îl ajute, văzându-se pe sine, în tinerețe, în Ion
Ozun. Pentru prima dată, norocul îi surâde lui Ion. Teofil e de acord să îi publice un manuscris, să
îi deschidă calea către meseria de scriitor. Mai mult decât atât, îl caută și Mirel Alcaz pentru a-l
face jurnalist la o revistă pentru tineret. Revista și colaborarea cu Mirel Alcaz aveau să fie o cale
sigură către îngroparea meseriei de scriitor.
În acest timp, în familia Lipan au loc schimbări importante. Costea e tot mai acid cu familia
sa și tot mai înverșunat împotriva lor. Ana urmează să fie căsătorită de familia Elefterescu, aceștia
alegându-i fetei un băiat care să îi aducă beneficii sociale și materiale atât ei, cât și viitorului său
soț. Costea este scârbit și de aceste încercări ale familiei de a o căsători pe Ana cu primul venit,
dar și de atitudinea surorii care nu se supune, ci din contră, este încântată de planul familiei pentru
ea.
Ion, datorită sărăciei pe care o îndura, se îmbolnăvește, fiind inconștient o bună perioadă
de timp. Când își revine, este vizitat de Costea care anunță cu bucurie, despărțirea irevocabilă de
familia sa.
De aici, naratorul merge mai departe cu firele narative, prezentând personajele la 3 ani
distanță. Despre Lipani, aflăm câteva informații: Ana s-a căsătorit cu Guță Mereuță, bărbatul ales
de Elvira Elefterescu, deși inima o trăgea către un alt bărbat; Sabina s-a făcut mare, Costea nu mai
avea nicio legătură cu familia sa. Ana este parvenita clasică; își ignoră familia, o umilește pentru
că este mai săracă, își tratează oribil și soțul.
Ion Ozun este acum, mai bogat. Reușise să își facă un oarecare nume, însă, nu ca scriitor,
ci ca ziarist. Și-a abandonat toate dorințele din cauza sărăciei pe care nu o mai suporta și a acceptat
toate jocurile lui Mirel Alcaz pentru bani și pentru un loc în societate.
Scriitorul Teofil Steriu moare, iar înmormântarea lui este un alt prilej pentru întâlnirea
personajelor.
Cu Ana se întâmplă inevitabilul – își înșală soțul, iar Guță Mereuță, deși nu lasă asta de
înțeles, știe. Tot în familia Lipan se întâmplă și alte nenorociri – Costea riscă să ajungă la
închisoare, iar Sabina îl caută pentru a-l avertiza și pentru a-l face să vorbească cu tatăl său ca să
poată scăpa de această pedeapsă.
Se descriu și câteva afaceri și conexiuni politice. Prim-ministrul este asasinat, Gică
Elefterescu fiind cel care îi va lua locul. Constantin Lipan refuză să mai facă ce își dorește Gică
Elefterescu, iar acesta caută să se răzbune pe Lipan prin încercarea de a-l băga la închisoare pe
Costea. Constantin, de dragul fiului său, își calcă în picioare toate principiile și valorile morale și
face ce îi spune Elefterescu pentru a-i salva destinul lui Costea.
Finalul romanului s-a ocupat în marte parte de sfârșitul tragic al personajelor. Ion Ozun e
deja căzut. Deși are un nume și bani, este parvenitul care a călcat pe cadavre pentru bani și poziție
socială, lăsându-și speranțele și visurile în spate. Teofil Steriu, ca rezultat al vieții sale de obez,
moare, aspect inevitabil pentru un om care trăiește doar pentru a mânca. În familia Lipan, lucrurile
par să stea cel mai rău. Soții se înstrăinează, se comportă exact ca niște străini. Ana Mereuță trebuie
să se mute din București, ca urmare a deciziei lui Guță care știe foarte bine despre aventurile soției

4
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

sale. Nellu intră în anturaje tot mai proaste. Sabina intră și ea în anturaj de toxicomani și se
droghează ca urmare a curiozității tinerești. Acea primă experiență cu substanțele interzise îi este
fatală. În inconștiența sa, este violată de fratele prietenei sale, Viorica. Nesuportând rușinea și
trauma prin care a trecut, Sabina se sinucide.
6) Cum este percepută modernitatea de locuitorii din provincie? Cum se adaptează
personajele? În ce fel e prezentă modernitatea în viețile acestora?
Am ales să înlocuiesc relațiile dintre personaje cu felul în care personajele reacționează la
modernitate, deoarece, în acest roman, reacțiile sunt numeroase și diferite și prin urmare, este un
aspect ce merită analizat.
În primul rând, trecerea de la rural la urban, de la vechi la nou, este evidentă și supărătoare,
în special, pentru familia Lipan. Fiind o familie mult prea mare, obișnuită cu casa mare de la țară,
se simt sufocați în apartamentul din capitală. Chiar și animalul de companie, motanul Boțocan se
adaptează cu greu noilor condiții: „Nu-i pria aerul capitalei, nici noul domiciliu, cocoțat la al doilea
etaj, fără curte și fără grădină. Venea dintr-un adevărat paradis, populat cu tot soiul de vietăți
domestice, cu pene și cu păr [...]”2. Naratorul trece treptat, de la nemulțumirea animalului de
companie, la nemulțumirea întregii familii: nici servitoarea nu e mulțumită – „În casa asta, nici o
mâță n-are unde se aciui...”3, și cu atât mai mult, nici membrii familiei – „La fiecare pas, cu elanul
poticnit între pereții prea strâmți, toți își aminteau nostalgic odăile largi și multe, antreurile
încăpătoare și livada casei unde au crescut”4. Fiecare personaj trăiește cu nostalgia vieții de la țară,
deși își doriseră atât de mult să ajungă în capitală. Modernitatea nu le priește, din contră, toate
aspectele legate de modernitate – casa prea mică, traiul cu atâția vecini care făceau probleme, lipsa
banilor, traiul scump din București – reprezintă unul din motivele principale care stau la baza
dezbinării familiei.
Modernitatea este de asemenea, cea care desparte generații. Copiii din familia Lipan sunt
ușor mai pregătiți să îmbrățișeze modernul, pe când, părinții lor refuză adaptarea la noutate: „Copiii
cutezaseră să ceară expulzarea lor [a unor tablouri demodate] și înlocuirea cu două tablouri mai
apropiate de moda artistică a timpului. Ideea fusese însă, respinsă de Elena și Constantin Lipan cu
indignare, ca un necugetat sacrilegiu”5.
Lupta cu modernitatea este resimțită și la nivel financiar. Familia care în provincie reușea
să se descurce cât de cât, în capitală sunt tot mai strâmtorați.
Și copiii resimt noutatea ca fiind cea care îi dă afară pe ușă din capitală, deși ei o doresc cu
tot dinadinsul – Ana, de exemplu, se simte rușinată de hainele sale în comparație cu hainele
domnișoarelor din capitală, și chiar îi este rușine cu familia sa, în contrast cu lumea bună a
Bucureștiului: „O singură dată au fost cu toții la teatru, și atunci s-a simțit umilită în acel grup
numeros, de familie, fără distincție și în veșminte de o demodare ridicolă, ca o lojă din caricaturile
revistelor satirice”6.

2
Cezar Petrescu, Calea Victoriei, București, Editura Litera, 2019, pag. 82
3
Ibidem, pag. 83.
4
Ibidem, pag. 83.
5
Ibidem, pag. 87-88.
6
Ibidem, pag. 92.

5
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

Și Elena Lipan se simte umilită de noutate, nu se adaptează, trăiește o existență dureroasă

și monotonă. Cel mai elocvent moment este petrecerea organizată de Elvira Elefterescu, unde
Elena este integrată într-un grup de pensionari, un grup umilitor și de asemenea, observă felul în
care este îmbrăcată în comparație cu doamnele prezente la acel eveniment.
Practic, membrii familiei Lipan se împart în două categorii: pe de-o parte sunt cei care
refuză modernitatea și nu o cinstesc și evident, nici nu se adaptează (părinții, Costea) și pe de altă
parte, cei care râvnesc la modernitate, doresc contopirea cu aceasta, însă situația financiară, poziția
socială, părinții, nu le permit să facă un pas în față spre modern, și astfel, se simt și ei, neadaptați
la noul stil de viață (Ana, Sabina).
Tot ca o prezență a modernității, dar și o altă luptă între generații care se pornește de la
adaptarea la nou, este discursul lui Mirel Alcaz care disprețuiește felul în care tinerii și-au însușit
atât de bine noul, modernul, invențiile și obiceiurile împrumutate din alte culturi: „N-au de
schimbat o idee ori un sentiment... Viața aceasta de tam-tam nu le mai permite conversația. Aici
jazz-ul, pe drum eșapamentul mașinii deschis... De altfel, ce-ar vorbi? Ce și-ar avea de spus? Râsul
lor e fără ironie, plăcerile lor – elementare”7. Jurnalistul consideră că zgomotul adus de modernitate
a creat tineri caracterizați de mediocritate care nu mai au ce să vorbească unii cu alții, fiind răpuși
de mrejele invențiilor moderne. Același personaj, în continuarea discursului, vorbește despre un
nepot al său (corespondentul tinerilor vremii) pe care îl disprețuiește tot din același motiv – s-a
adaptat prea bine la modern: „Se miră cum am putut trăi într-o vreme când nu existau automobile,
avioane, șalupe cu motor...”8.
Tot o marcă a modernității este reprezentată și de prezența personajelor feminine cu accente
de lesbianism. Nepoatele doamnei Elefterescu sunt atrase de femei, aspect sugerat subtil de autor.
Evident, că oamenii din jur le judecă și nu se pune problema de a accepta deschis astfel de tendințe,
la acea vreme. „Lola, Lulu și Lili dansau cu țigările în colțul gurii, cu părul lor tuns băiețește și cu
perechi care nu erau bărbați”9.
Există și o melancolie legată de vremurile în care natura era predominantă, nu aspectul
urban, aceasta fiind tot o marcă a respingerii și neadaptării la modernitate: „Iar pe aici era aleea
cea mare cu trandafiri! [...] Acum e o stradă pavată cu granit și e linie de tramvai, stație de
automobile și chioșc de ziare” 10.
Concluzionând, modernitatea este mai degrabă acceptată de tineri, generațiile mai vechi
nereușind să se adapteze la tot ce este nou în societate. Nici tinerii nu se adaptează întotdeauna;
chiar și ei, uneori, se simt depășiți de elementele moderne care par că nu se mai opresc din a apărea.

7) Selecția unui fragment-cheie / memorabil / care v-a atras atenția, cu justificarea

alegerii.
 „Dar tot atunci am învățat că suferința e necesară. Ea ne adâncește, ea ne frământă, și ne
deosebește de dobitoc... Drama e atunci când nu mai suferim de nimic. Suferința presupune
speranță de eliberare. Ea îți dă un scop vieții. Și important în viață e să urmărești un scop; nu

7
Op. cit., pag. 222-223.
8
Op. cit., pag. 223.
9
Op. cit., pag. 227.
10
Op. cit., pag. 246.

6
FIȘĂ DE LECTURĂ
Calea Victoriei, Cezar Petrescu
Ioanițescu Beatrice-Georgiana, an II

să-l atingi! Când l-ai atins, ești un om mort! Vezi dumneata ciudățenia? Orice debutant are
drept să creadă că va silui soarta, că-și va croi singur norocul. El pleacă la război, hotărât să
biruie cu orice preț. Și aceasta îl întreține. Vai lui, însă, dacă într-adevăr biruie!... Un biruitor
nu mai are nicio speranță! Dumneata socoți o mare nefericire că ai fost împins de soartă să furi
o bucată de pâine. Te asigur eu că peste douăzeci de ani, dacă vei avea nefericirea să <<te
realizezi>>, cum zici, ai să suspini după gustul cârmojului aceluia de pâine furată... N-ai să-l
mai întâlnești niciodată!”11
Mi-a atras atenția acest paragraf, deoarece reprezintă o bună temă de reflecție, iar
personajul care rostește acest discurs, Teofil Steriu, evidențiază condiția omului în raport cu
scopurile pe care și le trasează de-a lungul vieții. Mai mult decât atât, discursul pare a fi
întruchiparea personajului T. Steriu, dar și explicația pentru care naratorul a plasat un scriitor
talentat în corpul unui om obez, leneș, introvertit și singuratic.
În primul rând observă ceea ce nu de puține ori a fost enunțat – suferința este necesară.
Suferința este experiența care ne deosebește de animale, de ființele necuvântătoare și tot ea este
cea care face fericirea să fie valoroasă. Ce este fericirea fără suferință? Cum poți aprecia un lucru
bun din viața ta, dacă nu ai trăit niciodată lipsa lui? Fericirea, fără suferință, se neutralizează în
viața omului, se anulează, de parcă nici nu există. Sentimentele bune nu există decât completate
de cele rele. Apoi, Cezar Petrescu, prin intermediul scriitorului obez din roman, atrage atenția
asupra a ceea ce menține omul în stare lucidă: scopul. Merge mai departe și detaliază, spunând
chiar „Când l-ai atins [scopul], ești un om mort!”. Din nou, Cezar Petrescu pune în evidență ceea
ce a fost nu de puține ori afirmat: omul, fără scop, este un om gol. Fericirea, bunăstarea și echilibrul
din viața unui om este condiționat de prezența unui scop. Odată atins scopul, omul rămâne gol.
Duce o existență lipsită aproape în totalitate de satisfacții, fugind de viață și de responsabilități,
trăind într-o stare monotonă și interminabilă. Pare că duce o existență identică, zi de zi. Discursul
avansează cu aceeași idee, cu același nucleu – omul este un om fericit, doar când are scopuri,
speranțe și vise. Se raportează la experiența lui Ion de a fura mâncare din cauza sărăciei prin
comparație cu viața sa – și el a fost în postura de om sărac, nevoit să fure și a ajuns să nu îi lipsească
nimic, însă tocmai pentru că și-a atins toate scopurile și dorințele, duce dorul zilelor în care tot ce
avea erau visurile.
Teofil Steriu este scriitorul valoros, talentat, care și-a atins toate scopurile, iar acum, se
refugiază în mâncare și lene, ducând o viață monotonă, tocmai din cauza lipsei unor dorințe și a
unor planuri de viitor. El este întruchiparea discursului său – omul fără scop, mort de atâția ani,
neavând nicio satisfacție spirituală, ci doar fizică, exact ca un animal. El nu se mai deosebește de
animale, așa cum ar trebui, ci s-a metamorfozat într-unul care doar mănâncă și doarme mecanic.
Scopul este exact ceea ce îi lipsește personajului Teofil Steriu și este exact ce deține Ion Ozun în
momentul discursului scriitorului.

11
Op. cit., pag. 146.