FICŢIUNEA

< fr. fiction < lat. fictio „creaţie a imaginaţiei, născocire”, derivat din lat. fingere „a se preface, a se da
drept altcineva”

Accepţii ale termenului:

1. Construcţie a imaginaţiei despre care se ştie că nu are corespondent în realitate; orice descriere a unui
conţinut neadevărat, dar făcută într-un mod care să-l sugereze ca fiind real; invenţie, plăsmuire a
imaginaţiei urmărind scopul de a plăcea;
2. Latură specifică a creaţiei artistice, calitatea ei de a sugera iluzia unor întâmplări adevărate, când de
fapt, cele înfăţişate reprezintă o plăsmuire a imaginaţiei, au fost inventate, născocite de autor.
Literatura este o operă de ficţiune, scriitorul nu copiază realitatea, ci o recreează în planul ficţiunii, datorită
geniului, talentului, fanteziei sale creatoare. Ficţiunea care implică procesul complicat de selectare,
interpretare, imaginare a realităţii este primul semn al artei.

Aristotel consideră că „datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri
putând să se întâmple, în marginile verosimilului şi necesarului”.

1
 AUTOFICŢIUNEA

 termen inventat în literature franceză, fiind considerat o tendinţă a literaturii postmoderne; cuvânt-valiză
(autobiografie+ficţiune), desemnează un gen mixt, hibrid, formă de literatură subiectivă;
 gen simptomatic pentru vremea noastră atât referitor la inserţia individului în societate, cât şi în ceea ce
priveşte btendinţa de transgresare a frontierelor generice – hibridizarea;
 concept VIC (very important concept);
 termenul a fost folosit pentru prima dată de Serge Doubrovski: “Autoficţiunea înseamnă ficţiune de
evenimente şi de fapte strict reale. A încredinţa limbajului unei aventuri aventura limbajului.”
 Marie Darrieussecq: “naraţiune la persoana I care se prezintă drept fictivă, dar în care autorul apare
în mod homodiegetic cu propriul său nume şi unde verosimilitatea este o miză menţinută prin multiple
“efecte de viaţă”; începe ca o autobiografie şi continuă ca un roman la persoana I; pe copertă apare
cuvântul roman, autorul apare sub propriul nume ca personaj – narrator, “se dă drept fictivă”.
SPECIILE (clasice) AUTOFICŢIUNII: au justificare în cazul unor personalităţi cu notorietate care îşi
atrag cititorii, însă câmpul s-a lărgit (actori, fotbalişti, vedete); implică identificarea atât a pactului
autobiografic – identitate autor – narator – protagonist, cât şi a pactului ficţional (invenţie, plăsmuire,
creaţie, diferenţiere a autorului de narator şi uneori de personaj).

LITERATURA DE GRANIŢĂ/ LITERATURA DE FRONTIERĂ/

LITERATURA-DOCUMENT/ LITERATURA DE GRAD SECUND

- fictiunea este prezentă în modul relatării, al punerii în pagină a faptelor trăite, care pot întrece orice
imaginaţie; ficţiune înseamnă deci invenţie, dar şi organizare a unui material de viaţă;
- cuprinde jurnalele literare, de călătorie, intime, de bord, reportajele literare, amintiri, memorii, eseuri
literare, corespondenţa etc.

EU REAL/ EU FICTIONAL – opoziţie care marchează diferenţa dintre persoana reală a scriitorului şi
ipostazele acesteia în textele ficţionale (ca narator, ca eu liric sau ca personaj).

2
 TEXTUL REFLEXIV

- este textul în care autorul vorbeşte despre sine. Printre cele mai cunoscute texte reflexive se numără
textul diaristic (jurnalul), textul memorialistic şi textul epistolar (scrisoarea).

1. TEXTUL DIARISTIC (JURNALUL)

Un jurnal este, de obicei, un caiet, în care există notaţii, de cele mai multe ori în ordine cronologică şi
poate fi folosit pentru a planifica activităţi viitoare sau doar pentru a ănregistra ceea ce s-a întâmplat în cursul
unei zile. O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale scriitorilor, care
formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic şi,
dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este mai puţin probabilă
în jurnalele scrise pentru publicare.

Textul diaristic se bazează pe cele 5 principii:

a) Jurnalitatea (calendaritatea) presupune că fiecare consemnare este marcată prin notarea datei: ziua, luna,
anul, dar şi localitatea;

b) Simultaneitatea evenimentului cu scriitura, în sensul că evenimentele evocate se petrec, de cele mai

multe ori, în acelaşi timp cu notaţia, sau cel puţin în aceeaşi zi;

c) Sinceritatea notaţiilor reiese din scrierea la persoana I, din faptul că cel care scrie, diaristul, scrie pentru
sine (el este propriul său receptor), fără a avea ca scop publicarea;

d) Autenticitatea notaţiilor care derivă din sinceritatea acestora;

e) Confidenţialitatea scriiturii, ca element derivate al noţiunilor de intimidate şi ocrotire a secretului

personal, de unde şi sintagma de jurnal intim;

2. AUTOBIOGRAFIA – prezintă îndeosebi perioada de formare a unui autor, se pleacă de la copilărie şi

adolecenţă apoi intrarea în maturitate; a fost contestată ca gen deoarece s-a socotit că sinceritatea e
iluzorie, că nu există sinceritate absolută în literatură.

3
3. TEXTUL MEMORIALISTIC – este un tip de text ce se circumscrie speciilor literare de graniţă,
fiind o povestire retrospectivă a unei perioade lungi de timp în care autorul privilegiază tabloul general al
epocii.
Memoriile sunt redactate de personalităţi – din literatură, din ştinţă, din politică, din ştiinţă etc. – care
evocă moment din viaţa lor. Aceste texte pot fi citite şi ca relatare factuală (adevărată sau falsă), dar şi ca
text ficţional (nici adevărat, nici fals). Ele reprezintă o sursă de documentare, de aceea autorul, care narează
la persoana I, are datoria de a reconstitui imaginea corectă a evenimentelor relatate.