Costache Olreanu s-a nscut la 1 iulie 1929, n Hui i s-a stins pe 23 septembrie 2000, la Iai.

A urmat Facultatea de
Psihologie-Pedagogie din Bucureti, fcnd ultimul an la Cluj. Debuteaz editorial n 1971, cu volumul de schie, portrete,
fragmente Vedere din balcon. Proza sa rafinat i intelectualist, ca a tuturor componenilor colii de la Trgovite, dar cu
un coeficient sporit de umor, numr titluri precum: Confesiuni paralele (1978), Ficiune i infanterie (1980), Avionul de
hrtie (1983), Cvintetul melancoliei (1984), Cu crile pe iarb (1986), Dragoste cu vorbe i copaci (1986), Lupul i
Chitana (1995).

I n Memoriam:
COSTACHE OLREANU de ---

Fereastra nchis

Exist oameni care fac viaa suportabil, iar Costache Olreanu se numra cu siguran printre ei.
Era "bun ca o fereastr deschis" i chiar inea o fereastr deschis sptmnal, n Adevrul literar
i artistic. Nu-mi nchipui c ar fi putut avea dumani, cu felul lui cald, calm, i luminos de a fi. O
inocen de cea mai aleas calitate l fcea invulnerabil la relele care i contamineaz imediat pe
alii. Prea c vine dintr-o lume de alt esen dect a noastr: o lume plin de emoie, deci tnr,
o lume fr mnie i fr prtinire, n care rezervele sufleteti snt mai multe i mai puternice. Cnd
m ntlneam cu el, m bucuram: cteva din scamele acelei lumi mai bune rmneau agate i de
mine. Dac ar fi s numr de cte ori l-am ntlnit n via, a termina foarte repede. Dac a aduna
laolalt timpul n care am stat de vorb, n-ar iei, probabil, mai mult de un sfert de zi. Dac a
scrie tot ce am vorbit, abia de s-ar ncropi cteva pagini, nesemnificative. i totui, mi dau seama
acum: Costache Olreanu era dintre oamenii a cror existen nu mi-a fost indiferent i a crui
moarte m mpuineaz.

Cnd afli despre moartea unui om pe care l-ai cunoscut i revizitezi instantaneu amintirile cu el i-
i redimensionezi trecutul. Este curios c abia atunci nelegi binele i rul i eti n stare s separi
lucrurile importante de mruni. Timpul cuiva s-a oprit i, ceva din acel rgaz nesfrit te atinge
pe tine. Orict de ocupat, orict de preocupat ai fi, timpul are rbdare.
Pe la 15 ani am citit prima dat Ucenic la clasici. Nite prieteni pe care-i admiram mult, absolveni
de Litere, i petrecuser o dup-amiaz discutnd despre carte i, aflnd c n-o tiu, mi-o
mprumutaser. Am nceput-o n aceeai sear. Pentru mine, ucenicul din carte era de fapt un tnr
maestru cci nu tiam nc nimic despre viaa de student i prea puine despre lumea clasicilor sau
despre viaa literar. Credeam c voi deveni arheolog. Dar ceva-ceva din parfumul vieii de
student la Litere (de fapt Costache Olreanu fusese student la Istorie, dar frecventa cursurile de la
Facultatea de Litere) trebuie s-mi fi rmas n memorie. Poate c, dac am ajuns totui s m
hotrsc pentru studenia la Litere a fost i din cauza acelei cri. Ciudat: amintirea aceasta fusese,
pn astzi, pierdut. Nu i-am povestit-o aadar niciodat celui care a prilejuit-o.

Cnd l-am cunoscut oare pe omul Costache Olreanu ? Pur i simplu nu reuesc s-mi amintesc.
ntlnirea cu el a fost att de fireasc, att de "n ordinea lucrurilor", nct am uitat-o.

Ucenicul la clasici a revenit n viaa mea cnd m-am ocupat, n Romnia literar, de premiile
Uniunii Scriitorilor. Cnd am ajuns la anul 1979, n-am ezitat: aveam ocazia s m rentlnesc cu o
carte prieten, s vd dac prietenia cu ea rezist. A rezistat i s-a adncit, dei aveam impresia c
citesc alt carte. (Nu cartea era alta, ci eu). Mi-am intitulat articolul Forever Young. Nu era o
simpl nsuire a clasicului, a crui vrst e tinereea etern i nici o politicoas reveren fcut
autorului. Era vrsta crii acesteia care, ntr-adevr, nu mbtrnise deloc n timpul scurs de cnd o
"vzusem" prima dat. Cnd i-a reeditat Ucenicul..., Costache Olreanu mi-a fcut o bucurie: mi-
a telefonat s-mi spun c ar dori s reproduc articolul ca prefa la ediia definitiv. Exist oare
un mod mai bun i mai generos de a arta cuiva ncredere?

Cnd venic tnrul creator al Ucenicului a mplinit 70 de ani, a fost aniversat la Uniunea
Scriitorilor. Am fost de fa, mpreun cu Andreea Deciu i Gabriel Dimisianu. Fiecare dintre noi
trebuia s vorbeasc despre unul dintre srbtorii. mi amintesc c am compus atunci un "alfabet"
al lui Costache Olreanu (srbtoritul "meu"). l scrisesm n tren, oarecum n joac, oarecum n
spiritul "colii de la Trgovite" i fr s m gndesc prea mult la fiecare liter, ca-ntr-un fel de
test. De atunci l-am pstrat pe birou, pentru c i promisesem doamnei Olreanu s i-l transcriu i
s i-l dau. M in abia azi, prea trziu, de promisiune:

A - aviator n avionul de hrtie
B - brbat
C - clasic, Costache, cri (pe iarb), covrigi
D - discret, delicat
E - emoie
F - ferestre deschise, farmec
G - gentleman
H - har, haz, Hui
I - ironic, inventiv
J - joc
K - Koglniceanu (n cursul lui Clinescu )
L - literatur, la (muli ani)
M - maestru, Moldova, merci melancolie
N - de necrezut, nonalant
O - optim, optimist, Olreanu, oiu
P - panic, piper (are), Petrescu (Radu)
R - rar, rac
S - scriitor, subtil (cu sau fr virgul), Simionescu (Mircea Horia), sntate !!! (i-o dorim)
- aptezeci
T - Trgovite, Trgul Bucuretilor - int, opa (Tudor)
U - ucenic
V - viitor
Y - young (forever)
Z - zmbitor (de obicei)

De curnd, tot la o aniversare de 70 de ani, a domnului Zigu Ornea, l-am vzut pentru ultima dat
i prea mult mai vesel dect la propria aniversare. Cnd Cronicarul revistei noastre l-a felicitat
pentru ceea ce scrie la rubrica lui (m-am asociat i eu, din toat inima), s-a luminat de-a dreptul la
fa i ne-a spus c-i deschide cu mult atenie i trud ferestrele (nu am cum s uit c ntr-una
din ele a ncput i Alfabetul doamnelor). Acum fereastra lui Costache Olreanu s-a nchis
definitiv i lumea a devenit, fr el, un pic mai insuportabil.


Ioana Prvulescu





Discreie i elegan

Puini scriitori i pot permite s moar la 70 de ani n plin glorie. Domnul Olreanu este unul
dintre ei. Ne-am cunoscut la Editura Fundaiei Culturale Romne - eu grafician, domnia-sa -
redactor-ef. mi explica cum ar trebui s arate coperta unei cri i dup ce l-am ascultat foarte
atent, am completat: iar pe cotor scriem "srbtori fericite". S-a uitat nedumerit, apoi a izbucnit n
rs. De atunci ne-am mprietenit i eu am devenit Fleur. Dimineaa cnd intram pe ua redaciei se
lumina la fa i ntreba: "Ce mai faci Fleur?" Avea un anume fel de a spune Fleur care m ddea
gata.
A fost, alturi de Cezar Baltag, cellalt scriitor de care m-am simit foarte apropiat. Ei mi-au
prezentat primul volum de versuri. Cezar Baltag a vorbit despre partea grav a poeziei mele,
Costache Olreanu despre partea frivol (uoar). Nu era chiar att de simplu s-i fii alturi. Era
totdeauna elegant, stpnea bunele maniere, bon viveur dar mai ales nsoit de un umor fin i de
bun calitate.
Stndu-i aproape, prin contaminare, deveneam i eu, vorba poetului, mai inteligent i "mai
frumoas cu dou degete dect oricare femeie".
Pentru c am fcut coala la Trgovite i spuneam c mi se pare normal s fac parte din "coala
de la Trgovite". Opera urmnd s o dau n cea de-a doua parte a vieii. Se amuza. Anul trecut m-
a dus plocon la Trgovite. Am fost acceptat pe loc de ceilali seniori. De Mircea Horia
Simionescu, scriitorul meu preferat, i chiar de inabordabilul Alexandru George.
Anul acesta, Costache Olreanu nu a venit cu noi la Trgovite. Eram suprat c nu am reuit s-l
conving. La Trgovite, unde a avut loc ca n fiecare an simpozionul Motenirea Vcretilor,
i-am simit cu toii lipsa. Optase pentru locurile natale. Cnd am aflat, luni diminea, vestea, am
realizat c nimic i nimeni nu l-ar fi putut opri s plece la Vaslui.
Domnul Olreanu nu putea s plece dintre noi dect foarte discret i elegant. A plecat la un
festival de umor i nu s-a mai ntors.


Floarea uuianu




Biobliografie

PROZ SCURT. Vedere din balcon, Bucureti, Ed. Eminescu, 1971 Fals manual de petrecere
a cltoriei, Bucureti, Ed. Albatros, 1982 Lupul i Chitana, Bucureti, Ed. Albatros, 1995
ROMANE. Confesiuni paralele, Bucureti, Ed. Cartea Romneasc, 1978 Ficiune i infanterie,
Bucureti, Ed. Cartea Romneasc, 1980 Avionul de hrtie, Bucureti, Ed. Cartea Romneasc,
1982 Cvintetul melancoliei, Bucureti, Ed. Cartea Romneasc, 1984 Cu crile pe iarb,
Bucureti, Ed. Militar, 1986 Dragoste cu vorbe i copaci, Bucureti, Ed. Cartea Romneasc,
1987 Sancho Panza al II-lea, Bucureti, Ed. Persona (din grupul editorial Universalia), 2000
JURNALE, CONFESIUNI. Ucenic la clasici, Bucureti, Ed. Cartea Romneasc, 1979 (vol.
reeditat n 1998, Bucureti, Ed. ALL) Poezie i autobiografie. Micul Paris, Bucureti, Ed. Cartea
Romneasc, 1994.
VERSURI. Caiete vechi i sentimentale, Bucureti, Ed. Didactic i Pedagogic, col.
"Akademos", 1995 (cuprinde versuri scrise n perioada adolescenei)

Costache Olreanu (1 iulie 1929 - 23 septembrie 2000) i-a petrecut primii ani de via la Hui.
Tatl su, Gheorghe Olreanu, era avocat i membru marcant al PN. Mama sa, Maria Olreanu
(nscut Ciocrlan) se ocupa de cas, n dulcele stil al vieii patriarhale de altdat.
n 1939 ntreaga familie se mut la Trgovite, ntruct avocatul Gheorghe Olreanu este numit
prim-procuror al Parchetului Dmbovia. Destinul regizeaz n felul acesta ntlnirea lui Costache
Olreanu cu Mircea Horia Simionescu i Radu Petrescu. Prietenia literar dintre ei va rmne n
istoria literaturii sub numele de "coala de la Trgovite".
Dup rzboi, tatl su este nchis, n dou rnduri, din motive politice. Costache Olreanu urmeaz
Facultatea de Pedagogie-Psihologie la sugestia lui Mihail Ralea (prieten al familiei), dar n 1951
afl c va fi dat afar din facultate, din cauza "originii nesntoase". ncercnd s nele vigilena
serviciului de cadre, se transfer la facultatea cu acelai profil din Cluj. Manevra ns nu-i reuete
i la terminarea anului patru este exmatriculat din toate universitile din ar, ca fiu de fost deinut
politic. n iarna 1952-1953 st n gazd, mpreun cu un prieten, la Lucian Blaga, iar n 1953
revine n Bucureti i triete timp de aproape doi ani sub semnul improvizaiei. Lucreaz apoi ca
ajutor de caloriferist la grupul colar "Iosif Ranghe" (1955-1956), ca bibliotecar la Biblioteca
Central de Stat (1956-1965), ca metodist la Serviciul de biblioteci din Ministerul nvmntului
i profesor de psihopedagogia lecturii la coala postliceal "D. Marinescu" (1967-1971), ca
referent la Institutul de Cercetri Pedagogice i Psihologice (1971-1982).
n 1966 debuteaz cu o schi, Un cer att de aproape, publicat n revista Luceafrul. n 1971 i
apare prima carte, Vedere din balcon, cuprinznd proz scurt. Critica literar l remarc,
instalndu-l de la nceput n rndurilor autorilor inventivi i rafinai. Costache Olreanu continu,
ns, s duc o via modest i s nu fac n nici un fel caz de existena lui. Numeroasele - i
apreciatele - cri pe care le public n continuare nu-i schimb felul de a fi.
n 1982, institutul la care lucreaz se desfiineaz, n urma scandalului absurd (specific unei
dictaturi comuniste) provocat de "meditaia transcendental". n consecin, scriitorul lucreaz un
timp ca muncitor necalificat la Uzina "Timpuri Noi". Ulterior este acceptat ca documentarist la
Oficiul de Informare i Documentare pentru nvmnt.
Dup revoluie este consilier-ef la Inspectoratul pentru cultur al municipiului Bucureti (1990),
director general n Ministerul Culturii (1991), redactor la Editura Fundaiei Culturale Romne
(1998). Cnd a murit, era directorul acestei edituri.
Moartea sa pare neverosimil. Cu numai cteva zile nainte de a nceta din via, Costache
Olreanu ne-a vizitat la redacie, prietenos, plin de voie bun, i ne-a adus, ca pe un buchet de
flori, cteva exemplare din cea mai recent carte a sa, romanul Sancho Panza al II-lea. Tocmai m
pregteam s scriu o cronic. Moartea a fost ns mai rapid dect cronicarul literar.


Alex. tefnescu



30 Septembrie 2005 de Bedros HORASANGIAN
Costache Olareanu si destinul "targovistenilor"
S-au implinit 5 (cinci) ani de la moartea lui Costache Olareanu. Prilej pentru duioase evocari si emotionante aduceri
aminte, cum s-a si petrecut altminteri la Muzeul Literaturii Romane, cu concursul criticului-director Alexandru Condeescu
si al cato
S-au implinit 5 (cinci) ani de la moartea lui Costache Olareanu. Prilej pentru duioase evocari si emotionante aduceri
aminte, cum s-a si petrecut altminteri la Muzeul Literaturii Romane, cu concursul criticului-director Alexandru Condeescu
si al catorva apropiati ai scriitorului. Rude si prieteni. Dincolo de aceste momente tandru-nostalgic-sentimental-
comemorative, poate nu ar strica o dezbatere, mai larga si lunga, despre "Scoala de la Targoviste" si locul/ rolul ei in
launtrul literaturii romane, dar si in spatiul mai cuprinzator al culturii romane. Am vrea sa credem ca se poate discuta azi,
decrispat, natural si firesc (lucrurile nu stau chiar asa, dar sa le consideram ca atare...), despre istoria literaturii/ culturii
romane intr-o perspectiva integratoare. Reevaluand momente, directii, grupari, sau personalitati, astfel ca sa putem avea,
poate, o viziune cat mai ampla si corecta asupra valorilor din trecut sau prezent. Repetam banalitati, studii, articole, carti
si enciclopedii s-au scris cu toptanul si, cu toate acestea, sentimentul nostru este ca mereu si mereu ceva scapa, nu este in
ordinea (poate subiectiva, a fiecarui receptor) unei "definitivari" in perpetua schimbare. E bine, e rau, ceva nu e in ordine
in aceasta dezordine constructiva care ar putea sa ne caracterizeze. Ce s-ar putea face? Nu stim bine, traim/ citim din
fragmente si impresii ce nu se fixeaza, poate asa este normal, poate da, poate nu.
Era vorba despre Costache Olareanu: el apartine unei generatii al carei destin este fracturat de razboi si de modificarea
regimului politic. Totul este dat peste cap, destin comun cu infinite variante personale. Olareanu refuza inregimentarea in
ideologia dominanta (ca sa vorbim elegant, precum Radu Petrescu, care evita cuvantul "pufoaica"), chiar si atunci cand ii
suporta, din plin, consecintele. Ca si Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Tudor Topa - nucleul "dur" al targovistenilor -, la
care au fost asociati/ cooptati si Petru Cretia, si Alexandru George. Fiecare parcurge istoria pe cont propriu. In tot acest
timp ei scriu, devin scriitori si debuteaza tarziu, fiecare cum si cu cat poate. S-au scris numerose studii, dintre cele mai
aplicate, dedicate "targovistenilor". Poate a venit momentul de a evalua locul si rolul lor, alaturi de consacratii "cerchisti"
de la Sibiu, de "oniricii" lui Dimov si Tepeneag sau de "paltinisenii" lui Noica, foarte vizibili si mediatizati in acesti ultimi
15 ani. Stau de cateva zile cu cartile "targovistenilor" pe birou, profitand de comemorarea lui Conu' Costache, citind pe
sarite, dar cu mari voluptati, din "Matei Iliescu" a lui Radu Petrescu, "Punte" a lui Topa, din "Norii" lui Cretia si "Ucenic
la clasici" - oare nu ar merita macar un mic studiu comparativ cu "Jurnalul de la Paltinis"? Sigur ca Noica este altceva
decat G. Calinescu sau G. Ibraileanu, care, la randul lor, au avut si admiratori si discipoli de suprafata. Intrebare: cine cu
cine si cand se intalneste fara a da note de 5, 7 sau 9, cum raspunde fara entuziasm Andrei Plesu cand Mircea Martin
incearca sa clarifice, calm si nuantat, aspecte ale culturii romane postbelice? De ce sa amestecam valoarea unui aruncator
de ciocan (amicul Oroveanu a fost chiar campion al Romaniei!) cu a alergatorului de la 3000 de metri obstacole? Poate nu
ar fi cea mai fericita comparatie, dar nici lui Noica nu-i displaceau asocierile atletice. Vom dezvolta ideea cu alt prilej. Si
metafictiunile lui MHS, si eseistica de mare tinuta a capriciosului Al. George (dar oare nu ne-am saturat sa cantam la
unison?), si acel "Consul Romanus" al lui Radu Petrescu, care ne da putina incredere cand nu ne mai ramane altceva de
facut.
Poate a venit momentul ca si alte edituri sa se alature Paralelei 45 si sa-i relanseze in forta pe piata de carte pe
"targovisteni". Si nu vedem de ce GDS-ul sau ICR-ul nu le-ar dedica o dezbatere publica moderata de, sa zicem, domnii
Mihai Sora, Gabriel Liiceanu si H.-R. Patapievici. Ar putea fi un succes, atat de prestigiu, cat si de public. Suradem cu
gandul la Conu' Costache: "Cin' te-a pus, domnule, sa si mori?".

Detalii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-09-30/costache-olareanu-si-destinul-
targovistenilor.html#ixzz33mdCxAes
Follow us: @9AM on Twitter | 9AM.ro on Facebook



Costache OLAREANU
Cum poti sa fii persan. Publicistica
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2001, 240 p., f.p.

Nu un volum de proza scurta, nu un roman, nu un jurnal - desi ceva din toate acestea subzista si aici - ne propune
Costache Olareanu prin Cum poti sa fii persan (carte pe care, din nefericire, nu a mai apucat sa o vada publicata), ci o
binevenita asamblare a tabletelor sale aparute in intervalul 1998-1999 in Adevarul literar si artistic.
Scriitura alegra, supla, lejera cu gravitate, sobra cu masura, nostalgica si ironica deopotriva, de o simplitate extraordinar
de bine jucata, te determina sa citesti cartea pe nerasuflate, de la prima pagina, unde - nu fara umor - autorul incearca sa
te convinga de frumusetea si de importanta unui zimbet (marca a civilizatiei), pina la ultima, cind, insinuant si parodic, ti
se istoriseste cum, tocmai din pricina unui zimbet si a unei carti, doua personaje ale lui Dante ajung sa cunoasca grozavia
Infernului O comedie a literaturii si, in acelasi timp, a vietii de fiecare zi e pusa astfel in scena pe parcursul acestor file
ce stau sub semnul unei afirmatii gogoliene citate de Costache Olareanu intr-una din tabletele sale: Contemplind
indelung un spectacol comic, acesta devine cu timpul trist.
De la scriitorul polonez Czeslaw Milosw, a carui carte, Gindirea captiva, scrisa prin anii 51-52 si aparuta in traducere
romaneasca la Editura Humanitas in 1999, o recenzeaza, Costache Olareanu preia substituirea interogatiei lui
Montesquieu Comment peut-ou tre persan? prin - deloc retorica - intrebarea Cum poti trai si gindi in tarile
stalinismului?. De fapt, o buna parte din tabletele sale au ca nucleu reflectia asupra politicii romanesti ante- si
postrevolutionare. Mentalitatea postdecembrista ce conserva tendintele resentimentare definitorii pentru comunism,
scindarea Romaniei in doua - o Romanie antioccidentalista si una inca naiva, tematoare, tatonind in intuneric, desi vadit
orientata spre valorile occidentale -, controversele romanesti iscate de razboiul din Iugoslavia, paradoxurile politicii
romanesti, mineriadele, confruntarea de la Costesti din ianuarie 99, carturarul, agora si tradarea, notele din catalogul
lui Brucan, demagogia, jocul demnitarilor de-a demisia sint citeva dintre subiectele, evenimentele zilei, asupra carora se
opreste, cu pasiune si cu necesarele reurse de umor (pe alocuri negru) Costache Olareanu. Nu lipsesc nici comparatiile cu
perioada dintre cele doua razboaie care, laudata pe buna dreptate, este insa plina de cariere inavuabile, si asta pentru
simplul motiv ca politica a fost si a ramas, prin definitie, o meserie urita, desi absolut necesara. Iar daca se mai gaseau
oameni de tinuta morala, un Iuliu Maniu, un N. Iorga, se gasea intotdeauna si cite un C. Argetoianu, om forte care sa joace
pe degete pe respectivul ipochimen (p. 136).
Afirmatiile lui Costache Olareanu sint, neindoielnic, juste, lucide; ele denota insa un destul de curios melanj intre lipsa de
iluzii a celui care a supravietuit deceniilor de comunism si tinereasca putere de a visa la deschiderea catre lumea
civilizatiei occidentale. Nu de putine ori il simtim pe Costache Olareanu entuziasmindu-se, cu candoare, in fata imaginii
unui Occident al diversitatii, al mirajului, al tuturor posibilitatilor, unde aproape orice il fascineaza, de la mentalitati, de
la tehnologia sofisticata, pina la acel savoir vivre, pina la micile dar semnificativele detalii ce compun viata cotidiana:
vitrinele atractive, zimbetul binevoitor al functionarului public, vestimentatia eleganta a trecatorilor, curatenia strazilor.
Trei teme mari structureaza discursul publicisticii lui Costache Olareanu: politicul, spatiul public (de ieri si de azi) si
evenimentul cultural, in toate amestecindu-se, in doze potrivite, amintiri din junetea autorului - vioaie, cu tilc,
umoristice, pitoresti ori picante, de o frivolitate cautata (sint de citat aici articolele: Tante Eugenia si lozincile, Conu Misu,
De ziua eclipsei, Amintiri clujene, Sanki si, desigur, altele).
Tirguri de carte, lansari, veleitati si premii literare nu scapa de sagetile mucalitului tirgovistean. In serios se pare ca ia
carti precum Memoriile lui Lovinescu, Anatomia mistificarii a lui Stelian Tanase, Paradoxul roman de Sorin
Alexandrescu, Cafeneaua hermeneutica a lui Luca Pitu, Alfabetul doamnelor de Ioana Parvulescu, cronicile Monicai
Lovinescu, Kakistocratia lui Dorin Tudoran ori Experimentul literar romanesc postbelic, volum semnat de Monica
Spiridon, Ion Bogdan Lefter si Gh. Craciun - carti carora le dedica mici cronici nu numai pertinente, ci si foarte elegante.
Scrie cu mare simpatie despre Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu si Tudor Topa - cum era, de altfel, de asteptat -
considerindu-se, alaturi de acestia, ucenic al dascalului G. Calinescu: o intreaga generatie de creatori st se trage
din mantaua fluturinda a acestui sublim saltimbanc (p 25.) Isi autorecenzeaza o carte, Vedere din balcon, pe un ton
ironic, glumet, ludic, conchizind:
Ajungem, fara sa vrem, la concluzia pe care insusi autorul, totusi membru al celebrei Scoli de la Tirgoviste, a formulat-o
pina la urma atit de fericit si de exact, intr-un mod caruia nu-i puteam gasi nici un neajuns.
Formula, chimica oarecum, suna astfel:
Hamlet + Olareanu = H2O (p. 60).



CU CARTILE PE IARBA de Costache Olareanu

CALATORIA SI FUNCTIILE EI NARATIVE
In catagrafia formelor narative si stilistice de la sfarsitul veacului al XX-lea s-a inscris pentru un timp si Scoala de la
Targoste", care a numarat initial pe Radu Petrescu (1927-l982), M. H. Simionescu (n.1928), Tudor Topa (n. 1928) si
Costache Olareanu (n. 1929).
Grupul celor patru s-a constituit cumva pornind de la un fapt real au urmat liceul Ienachita Vacarescu" si ca
adolescenti, cu proiecte fabuloase, si-au jurat sa se ajute reciproc (ca in legenda XXXVII a lui Neculce), sa studieze
temeinic si separat ceea ce inseamna literatura in tara si in lume si sa debuteze (editorial) dupa 40 de ani (detalii in
Toxicologia lui M. H. Simionescu -l983). Pana atunci insa au silit o serie de intrevederi cand dezbateau situatia la zi", nu
atat biografic caci vor avea trasee profesionale total diferite cat in printa lecturilor efectuate si a scrisului propriu
zis. Acest mic cenaclu, cu ifose de junime moderna, a dat pentru un timp rezultate. La inceput, pentru grup, mai apoi
pentru profilul literar al fiecaruia dintre ei si, in fine, pentru tinerii prozeliti.

Doua dominante comune se desprind din interesul lor literar:

1. scrisul nu mai este prit ca o oglinda a realitatii, ci ca o verificare a acesteia. Adica literatura gandita si realizata de ei
dene o metaliteratura fata de ceea ce se inregistrase valoric pana atunci;

2. toate starile anxioase ori nu, din acest periplu livresc, sa fie transcrise in jurnale separate. Ele trebuiau sa stea neaparat
sub semnul autenticitatii.

Asadar, jocul realitate realitate" literara capata o a treia dimensiune data de autor care se comunica in doua feluri: prin
sectiunea obtinuta, scrisa, tiparita, si, in acelasi timp, printr-un jurnal de bord, menit sa inscrie detalii cu prire la rezultatul
difuzat public. Autorul dene astfel un reper care reflecta, dar si obiect reflectat.

La prima vedere, un asemenea proiect epic solicita de o un stil totalmente confesiv si implicit subiectiv. Oricum,
marturisiri despre si in legatura cu, in care, fara doar si poate, autorul este parte sau ia parte. Se strecoara astfel ideea ca
autorul poate deveni nu numai narator, ci si personaj, in acest caz, vocea lui auctoriala se metamorfozeaza nedisimulat. El
poate trece de la notatie limpede, la caricatura, de la fictiune, la realitate, de la grav, la parodic etc.etc. Speculand
asemenea exercitii supravegheate de cultura si de luciditate, observam ca baza lor (nu prea indepartata) se afla in
Avangardismul sec. al XX-lea. Jocurile de limbaj, trecerea rapida spre exorcizarea tipologica, identificarea insolita a unor
raporturi dintre elementele universului uman, efemer, si ale naturii, ramase eterne pot tine de rosturile parodiei. Dar cand
aceasta dene grava (si nu manierista) iese din calcul si se transforma in literatura buna, moderna, inlocuind sau inlaturand
(tacit) formele clasice romanesti sau universale (macar partial, fie si ca exercitiu).
Pornind, deci, din calcul estetic premeditat, reprezentantii Scolii de la Targoste" si-au asumat riscul unor scrieri pe dos",
care sa duca pe cititorul lenes la un deosebit efort intelectual de intelegere (cel mai socant dintre ei este M. H. Simionescu
pe alocuri pretios").Pastrand proportiile atiei, targostenii" propuneau indirect un test postmodern, in care, parca
auzim bizarul indemn al lui Sasa Pana din resta Unu (nr.l, 1928) : Cetitor, deparaziteaza-ti creierul / strigat in
timpan"(Desigur este o pura intamplare ca scriitorii targosteni au venit pe lume in perioada de glorie a avangardismului
romanesc!)
Compara-se, pentru observatia noastra, urmatorul sfat de taina dat de Mircea Horia Simionescu intr-o lucrare a sa :

Cand incepi sa tratezi cu partenerul de afaceri (cititorul obisnuit sau specializat n.n.) cauta intotdeauna sa-l asezi intr- o
situatie nefavorabila. Ofera-i un fotoliu care scartaie la cea mai neinsemnata miscare, daca se poate sub candelabrul care
sta sa cada, serveste-l cu coniac din cel care provoaca iritatia pielii, asigura-l ca sotia dumitale, Cretina, ii pastreaza cea
mai constanta afectiune. Poarta-te extrem de politicos, dar imagineaza-ti in timpul tratativelor cum D tragi jos pe podea,
cum ii terfelesti in picioare hainele, cum iti rezista,. incercand sa te muste de pulpa : argumentele castigului de cauza iti
vor veni in minte automat"

Ramane clar ca un asemenea indemn (aforistic) este un veriil act programatic, care se gaseste nuantat, in fel si chip, la
Costache Olareanu si Tudor Topa, mai putin insa la Radu Petrescu. Deducem interesul aratat de scriitori triadei: emitator-
mesaj-receptor, ultimului revenindu-i, dupa teoriile postmoderne, si obligatia de coparticipare la dezlegarea enigmei"
narative.

Pentru Costache Olareanu, se pare cel mai fluent prozator dintre toti targostenii" povestirea (veche de cand lumea)
ramane mijlocul de afirmare a epicului, indiferent de subiectul abordat. Ca moldovean (nascut la Husi), Olareanu face din
povestire axis muncii in cel mai bun roman al sau Cu cariile pe iarba 1986. Dupa teoria lui R. Barthes, povestirea dene
aici o adevarata valoare de schimb.
Subiectul romanului, intr-o prima instanta, supraliciteaza parodic afirmarea donquijotismului intr-un spatiu (muntean)
care se contureaza pe masura ce este cucerit. in fond, romanul este o parabola grava, existentiala, nu departe de nivelele
subtextuale ale unei lecturi kafkiene. Este vorba de un batran invatat care, ajuns la varsta intelepciunii, pleaca intr-o
anumita calatorie sa-si verifice adevarurile acumulate din multimea de carti (Eugen Simion ii spune chiar inteleptul, cu
toate ca autorul se refera la Dumnealui. Sa fie aici o derivatie filosofica pe care Costache Olareanu a gandit-o de la
Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir ?
Invocam doar prima parte a titlului cantemiresc de la 1698, deoarece partea a doua lumineaza si defineste forma si ideatia
lucrarii: este vorba de un eseu filosofic in care se dezbat (pentru prima oara in spatiul romanesc) interferentele materie /
spirit. intr-un cadru speculativ larg, dezbaterea aceasta a lui Cantemir, care poate fi invocata si pentru demersul lui
Costache Olareanu, ar za restrictiv lumea materiala lumea care a inspirat cartile literare, stiintifice si tehnice si
prezenta ei la nivelul unei fiinte umane, indiduale).
Pe tot parcursul romanului, batranul intelept ramane un anonim care, prin nominalizarea de Dumnealui, cumuleaza
generic functiile oricarui savant din antichitatea elena pana astazi care vrea sa-si faca discipoli. Si, ca atare, urmasi.
Ei trebuie initiati in tainele stiintei ce o poseda si de care simte ca se va desparti curand. Cum invataturile lui, ale
Dumnealui (M. H. Simionescu dadea in 1979 un roman intitulat invataturi pentru delfin .') au nevoie de cadru adecvat,
singurul care poate raspunde rigorilor concepute este calatoria.
Cum ingenios a aratat in 1972 Marian Popa intr-o sectiune de referinta (Calatoriile epocii romantice, Ed. Univers, Buc.)"
deplasarea este modul fundamental de existenta si de definire umana". O calatorie este operatia de parcurgere a unui
spatiu, reductibil la o schema liniara, in masura in care el dene succesiune prin consecutia temporala. Deplasarea
presupune sau nu unele mutatii in structura calatorului, cel care are timpul. Calatoria primeste un sens relativ si unul
absolut".
Fara a deveni otiosi, notam ca termenii deplasare si calatorie, desi par ca au sfere semantice bine definite, den de multe ori
sinonimi.

S-ar putea defini calatoria ca o forma de iesire pentru mai mult timp din spatiul familial, profesional in nici un
caz pentru interese de serciu. De aceea in timp, pentru literatura, calatoriile au capatat atribute diferite in functie de
scopul urmarit. Pot fi calatorii reale si descrise apoi prin prisma literaturii sau pot fi calatorii imaginare, fara deplasari
reale (Nu spunea Gdrard de Nerval ca exista in orice mare poet un voiajor sublim ? (apud M. Popa).
Desigur, in functie de scopul urmarit, literatura lumii ne dezvaluie n" fatete, teme si motive ale calatoriei, mergand pana
acolo, incat se poate vorbi de ata ca voiaj.In romanul citat al lui Costache Olareanu mustesc idei si imagini din opere ale
unor autori de Renastere, cum este Cervantes, cu al sau Don Quijote (1605-l615), Voltaire, cu al sau Candide (1759), ori
Florian cu poemul Calatoria (1792).
Cu ultimul sunt simple coincidente in partea a doua a romanului. Este vorba de Dumnealui care, terorizat de grija
supravegherii sorei sale Despina, pune la cale parasirea in taina, in zorii zilei, a casei, lui alaturandu-i-sc, prin intelegere
ucenicul", adica discipolul, de fapt soferul autentic, Anghclache Gh. Sotir. Tinta calatoriei nu se va sti niciodata.
Important a fost ca intelep-tul-Dumnealui a scapat (momentan) de jugul casei si ca poate sa-si atinga in voie ceea ce
gandea demult sa descopere in ata de zi cu zi realitatile livresti inmagazinate de-a lungul anilor. Pentru aceasta, autorul
ii strecoara si un mijloc de locomotie pe masura o masina veche, harbuita, de pe la inceputul veacului (zice Anghelache
Gh. Sotir:


Pai, sa fi fost intr-o dupa amiaza, cand ma-ntorceam si eu acasa. Vad intr-o curte o masina. Vccheee ! Cum sunt sofer
de meserie, m-am oprit, curios s-o cercetez macar asa, de departe. Avea o forma care nu aducea cu nimic din ceea ce mai
vazusem. Sa fie oare un Panhard, ma gandeam, sau vreun Benzcoupi, vreun Renault 1901 ? Mai degraba, dupa aripi si
inaltime, parea un Bugatti 1905").


Ca sa edificam pe cititorul studiului de fata, se cune sa-i precizam ca pana la aceasta iesire intr-o calatorie demonstrativa,
Costache Olareanu infatiseaza prin cel putin trei voci narative cum s-a nascut ideea apropierii dintre un studios si
unsofer. Vorbeste intai soferul care ii detaliaza scriitorului (de fapt) cum I-a cunoscut pe Dumnealui, care, desi disparui,
este prezent la colocu" prin jurnalul din timpul calatoriei. Soferul, in posesia caruia se afla insemnarile olografe,
alterneaza in relatarile sale comentariile Dumnealui despre el, transmitandu-si si impresiile proprii, fie despre
interlocutorul sau savant, cel din timpul calatoriei, fie anuntand transant parerile lui din diversele momente ale peripetiilor
inregistrate.Incantat de comportamentul si de prestigiul Dascalului, soferul dorea sa-si depaseasca neaparat conditia sa
profesionala care i se parea minora, derizorie in raport cu cea a unui filosof. De aceea l-a si rugat pe acesta candva" sa-l
boteze cu un nume din domeniu. Citim in jurnalul Dumnealui:


Asadar, A. seaza la glorie, dar pentru ca e un om cuminte, si-o inchipuie exclusiv sub forma unor fapte contrare bunului
simt, a nebunelii (cum spune).
As vrea si eu sa vad pe ala care n-are nebuneala lui!?
Alte uri. Sa-si schimbe numele. imi cere sa-i caut prin carti un nume care sa i se potriveasca, dar, in acelasi timp, sa nu
semene cu ale altora. ii plac mai ales numele de zei, despre care i-am pomenit deseori. ii insir tot ce stiu. Pare indecis.
Apoi imi cere nume de filosofi. E incantat de un nume ca Areoitu. Pentru Gh.", prescurtarea numelui tatalui sau, ma
intreaba care era numele mic al lui Montaigne. Dar nu e multumit. Vrea, daca se poate, ceva in genul literei q".


Iata acum un fragment din poemul lui Florian, cu care este izbitor de asemanatoare iesirea din propria-i gospodarie a
batranului intelept, impreuna cu Anghelache soferul si, bineinteles, cu harbul de masina.

Sa pleci inainte de zori, pe bajbaite, fara a vedea ceva,
Far-a sa, chiar fara sa-ti ceri drumul,
Sa mergi din cadere-n cadere si, tarandu-te astfel,
Sa faci o treime din drum, pan-aproape de amiaza;
Sa atunci, deasupra capului gramadindu-se norii, Intr-un nisip miscator repezindu-ti pasii,
S-alergi, indurand uragane peste uragane,
Spre un capat incert care nu mai ne"

Un asemenea cuplu hazliu daca este prit din punct de vedere sociologic numai Cervantes crease prin Don Quijote si
scutierul sau Sancho Panza. Numai ca in geniala scriere spaniola, calatoria se realiza cu calul Rosinante, aici, cu o masina
de muzeu, botezata Felicia Imaculata, in amintirea unei aventuri erotice de tinerete a Dumnealui. Apropo de tinerete ;
inainte de a porni in aceasta programata calatorie, inteleptul il testeaza pe discipol pentru intelegerea cum trebuie a
biografiei sale, aratandu-i locuri si case, povestindu-i despre oamenii intalniti, inclusiv episodul banal cu Felicia. Este un
fel de initiere pytagoreica, dupa care urmeaza propunerea de a-l insoti intr-o misiune extrem de importanta pentru ata lui,
aflata foarte aproape de scapatat.
Imaginea soferului despre toate aceste vorbe si proiecte este stearsa sau oricum confuza. Numai dupa ce descopera rtutiile
disparutului, de care, iata, se intereseaza un scriitor, ii apar umilitoare si prost plasate sertutile lui. De aceea si-ar fi dorit
sa-si inlature (ca sarpele) pielea taratoare de om comun si sa acceada intr-o alta breasla profesionala. Degeaba, striga el
blagian Dati-mi un trup, voi muntilor", pentru ca e prea tarziu. Simulacrul nu tine niciodata loc de autentic, de original.
Ceea ce intalnesc cele trei personaje doi oameni si o paragina de masina sunt fragmente rtuale de ata, invaluite intr-
un limbaj deloc subtitrat atat de natural, incat frizeaza adesea umorul, ocara, batjocura, dar si umanul, involuntarul
expresiv. Domina o inteligenta de scriitor rafinat care trece g'ratios prin cartile unei biblioteci imense. Povestirile, legate
de cate o intamplare sau alta, din realitatea imediata, au un aspect mai mult gogolian, decat sadovenian. Domina oralitatea,
semn distinctiv la taranii munteni de a comunica, de a transmite ceva. Aici legatura cu folclorul este marcanta.
Desprindem un pasaj in care Dumnealui explica genialitatea unei espi de a-si face rezerve de hrana pentru itorii pui cu
mult inainte ca acestia sa fi iesit din ou. Atunci, un zdrahon, poreclit Sarma Ghimpata (ce satira minunata a la Swift),
replica indata:

Oho, tataie ! () iti spun eu ce e cu hiespele. Ele au un ac si cand e sa vada incotro bate vantul, numai ce se arunca-n fund,
da tare de tot! si-si in acul in scoarta copacului. Stau asa pana simtesc ca se apleaca intr-o parte sau alta, in fata, in spate
sau pe o latura. Atunci vad ele dincotro bate vantul si a ce amiroase. Amiroase a dulceata, hop si ea !, amiroase a om, hop
pe el! D-aia te inteapa de parca ar avea busola"

Un dialectolog ar fi indios pentru o asemenea inventie lexicala si totodata fonetica, desprinsa din graiul muntean (minus
acea fortata palatali-zare din hiespele, mai mult moldoveneasca, uneori si maramureseana).
Fiindca ne-am oprit intamplator la acest Sarma Ghimpata, sa edentiem si latura savanta, dar donquijoteasca a Dumnealui.
Sarma Ghimpata porecla, devenita identitate pentru multi este nebunul unui sat care vorbeste in dodii. intalnirea cu
el a echipajului de pe Imaculata, la care se adaugase, intre timp, si un brigadier silc, il edifica pe Anghelache despre
ziunile utopice si inaltimea speculativa a acestora, arborate de Dumnealui. Constata chiar ca acesta, in dialogul cu nebunul
satului,

il lua in serios, in sensul ca-l asculta si-l intreba din cand in cand cate o chestie, dar i se si adresa cu domnul meu si
mult prea intelept domn, de parca ala ar fi fost cel putin de-o seama cu dansul".

Edent ca romancierul, cu aceste precizari, stie bine ce reprezinta ceremonialul pentru o povestire. El cuprinde (ne spune
Dictionarul de termeni literari, 1976, dupa Teoria literaturii a lui Tomascvski) modul de incadrare a aparitiei
povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza istorisirea (un manuscris gasit, o intamplare traita sau ascultata),
formulele de adresare dintre narator-receptor, ce au rolul de a potenta efectele si de a crea suspansul".

Prezentam si parerea inteleptului despre acelasi nebun, Sarma Ghimpata :

Nebun ? Dar oare nu e mai nebun cel care crede ca ar avea vreo putere niste biete hartii ? Sunt eu mai nebun crezand
ca^pot mangaia sufletul unui om cu astfel de fapta, pe care doar obisnuinta mi-a impus-o ? Ce-as mai fi putut eu adauga
nobletei lui?"

Orice s-ar spune, tonul pildelor sau gloselor Dascalului arata a basme orientale sau a notite din vedele indiene.
Cu scutierul langa el, invatacelul, mai bine zis, Dascalul, pleaca in lume sa-si verifice sistemul de referinte livresti,
neizbutind in nici un. fel ata fiind mai dura, mai incomoda iar soferul, abia dupa disparitia filosofului si a lecturarii
jurnalului ramas, doreste insistent sa-si schimbe sistemul de referinte al lumii. Nu incape indoiala ca ci este un Sancho
Panza valah care evolueaza (deloc complicat) de la sistemul de fier la cel diamantin. Este vorba de o abila interpretare pe
care a realizat-o marele hispanist Paul Alexandru Georgescu despre romanul lui Cervantes ( Valori hispanice in
perspectiva romaneasca, Edit. sectiunea Romaneasca, 1986). Cercetatorul adauga despre Sancho: Este singurul capabil sa
intreprinda trecerea, transferul intersistemic si o face cu neintrecut umor si pitoresc. Si mai este inca un argument in
favoarea unei prioritati Sancho", in timp ce Don Quijote postuleaza sublimul diamantin si actioneaza in sensul lui in mod
infailibil, din, Sancho opereaza uman, mergand pe un drum anevoios a carui parcurgere o datoreaza numai lui insusi. El isi
castiga quijotismur
A se vedea acum limpede de ce cuplurile Don Quijote / Sancho Panza si Dumnealui / Anghelache au dimensiunile a doua
ecuatii echivalente. (A se inlocui astfel numele lui Sancho cu cel al lui Anghelache in comentariul de mai sus si se va
obtine imaginea quijotismului autentic din romanul lui Olareanu. Tot acum se va intelege de ce soferul isi dorea un nou
nume care sa inceapa cu litera q)
Si nu ca alta data Calistrat Hogas, care calatorea in Muntii Neamtului, insotit de Pisicuta fara scutier , Costache
Olareanu trece cu personajele sale pe drumurile tarii, fara a se apara, fara a-i fi teama ca poate fi jefuit sau lot, desi
asemenea momente nu lipsesc din tesatura epica a sectiunii. Perspectiva idealului in curand atins ii incalzeste atat de mult
imaginatia inteleptului,incat traieste numai prin carti, prin ceea ce au lasat ele ca invatatura in mintea lui.

Un alt pur',i al nebuniei lui imaginative este atins atunci cand afla, in trecere, ca intr-un sat apropiat se afla o femeie cu
numele de Felicia, casatorita, la casa ci, sotul fiindu-i veterinar. Soferul care relateaza despre este atat de uluit, si peste
timp, incat sec rosteste in fata scriitorului:

Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la casa veterinarului. Pe prietenul meu il atragea ata intr-acolo".

Graba si dichisul pe care le pune la cale inainte de a ajunge s-o vada pe cea care se numea Felicia subliniaza
comportamentul nefiresc al inteleptului. Parca s-ar fi aflat in descoperirea (normala) a unei himere. Si cu toate ca ea nu
este cea pastrata in amintire, Dumnealui nu vrea sa stie asta si-o copleseste (separat) cu vorbe galante, supravegheate
intelectual, filosofic etc. Toate starnesc nedumerirea soferului care vorbeste sec despre ea :

un zdrahon de muiere, nu trecuta de patruzeci de ani. Era deci inalta si voinica, avea manecile sumese pentruca tocmai
spala ceva. Mama! cred ca daca iti dadea o palma, facea gaura. Si-avea si niste mustati, ca ma miram de ce nu si le rade"
(O Gioconda caricata, cu mustati ca la dadaisti!)

Avem doi naratori, unul autentic soferul, care face caricatura, si altul, scriitorul, care noteaza ceea ce ii spune soferul
despre Dumnealui. Caci acesta n-a mai insemnat in jurnal un asemenea episod.
Atentie ! tot acest plonjon intr-un ireal asteptat are loc in satul Tupilati, de unde se pleaca

noaptea, fara nici o directie anume si fara sa-mi dau seama nici chiar acum, cand va povestesc toate astea, ce s-a
intamplat atunci si de ce gea si dansul si madam Felicia"

Sa fie de na absenta suprapunerii imaginii de ieri" cu cea de azi" a Dulcineii ?
Contaminat cu O mie si una de nopti, romanul lui Olareanu consemneaza :

Si-asa a mai inceput inca o noapte in care s-au intamplat lucruri ce cu greu le-ai putea povesti ori scrie".

Si totusi, se lasa induplecat de scriitor, soferul Anghelache, care, dupa o acolada teoretica despre natura povestirii
(redactata parca dupa formula lui Ion Vlad din Povestirea. Destinul unei structuri epice, Edit. Minerva, 1972), relateaza
despre ultimele episoade ale calatoriei sale cu maestrul, care se hotarase sa-i lase pe Imaculata si jurnalul sau. ii explica in
detaliu de ce a initiat el aceasta calatorie si de ce l-a luat pe el partas. A plecat cu gandul ca va scapa de instrainarea la care
ajunsese, dar acum simtea ca se instrainase si de sine insusi.
Cu siguranta ca aceasta neliniste in epic *nu duce la caderi psihice. Autorul ar incalca regula jocului de a parodia
o anume literatura existentiala, anumite tehnici narative care ajunsesera (posibil!) in 1986 a fi socotite singulare si
definitive.
Ori, Costache Olareanu se-ntoarce la traditia povestirii care, la noi, si nu numai a ramas inncibila. Soferul Sotir
observa, nu fara malitie in ul semnificatiilor ca toti care se apropie de Imaculata incep sa spuna povesti. De
altminteri, cine se apropie de originea lucrurilor, a fenomenelor descopera cauzele primare ale unor intamplari sau
fenomene, sau intelege biografiile oamenilor in determinismul lor, nu numai social (simplificand !), ci si cosmic,
intelectual si filosofic acela este un scriitor trainic.
Soferul merge pana acolo in interpretarea lui citandu-l mental pe Dascal , incat a inteles ca lumea trebuie impartita in
doua : oameni buni (cei care povestesc) si oameni rai (care nu povestesc). Povestirea reprezinta pentru primii o forma
superioara, si la indemana, de eliberare interioara a unor reziduuri care-i pot pune ata mereu in pericol. Prin povestire, un
asemenea om isi scoate ghimpii aia si scotandu-si-i se mai imbuneaza"
Rezultatul este terapeutic, ca o extirpare cancerigena, fiindca zicea Dumnealui: Nu exista sa povestesti ceva cuiva si pe
urma sa-l strangi de gat"
In consens cu o asemenea morala, retoric, Anghelache Gh. Sotir, detinatorul unic al unei experiente filosofice inedite, se
intreaba in fata scriitorului (fost grefier, participant la dialog, deci interlocutor, dar si narator sau interpret):

Pai, nu-i asa ? Spuneti si dumneavoastra !"

O ultima secventa de parodie a unui tip de literatura, alcatuita numai din cunte elogii, omagii, sentimente s.cl., cunte pe
care unii scriitori le mestecau intocmai ca pe o guma sau ca pe bomboane de parca ar fi fost intr-o pravalie din Arabia
(acolo se mesteca ramurelele unui pomulet numit floarea paradisului") zeaza o mica naratiune cu un locutor care-i inta pe
cei doi calatori sa-i vada actitatea sa insolita. Aflam ca se numea Paraluta si ca facea ceasuri din paine, pe care le agata
dupa aceea pe pereti, fiecare aratand o alta ora.intrebat , intai de savant, daca sunt bune de mancat, ceasornicarul, ca drept
raspuns, si-a luat in serios misiunea de paznic, prilej de a afla rationamentul intrebarii:

inchipuiti-va, dragii mei, ca inghitind un ceasornic, am inghiti si timpul, clipe si minute pe care nu le-am mai lasa sa se
piarda nestiute, ci le-am pastra in noi, le-am face mai simtitoare la dorintele si necazurile noastre".
Intrebat apoi de sofer cum ceasurile arata ore diferite si de ce nu le potriveste, Paraluta i le-a at cu oamenii. Sotir a inteles
ca diversitatea (in unitate) din ata noastra se regaseste si in lumea necuvantatoarelor. Si ca numai cine stie sa le inteleaga
va descoperi piatra filosofala" a adevarului.
Stand astfel lucrurile, tot povestindu-i scriitorului ansamblul, obiectivele i detaliile calatoriei intreprinse cu Dascalul sau,
Anghelache Gh. Sotir dene ciceronele sau, refacand traseul initierii lui (prezentat in partea intai a romanului). Altfel spus,
daca n-a fost botezat ca filosofde cel in masura s-o faca, barem sa filosofeze pe urmele lasate de acesta experienta
impartasita, jurnal, calatorie.
Luandu-si partas (ucenic) pe scriitor, are si conngerea ca nimic nu se va mai pierde. De aceea, stiind clar ce calitati are
interlocutorul sau, actualul cugetator trece dintr-un intr-altul, de la relatare la interpretare, de la rostirea unei sentinte,, la o
intrebare banala prind cresterea cailor. Sau si mai interesant, tinde sa dena depozitarul unor povestiri pe care scriitorul
insusi i le facuse candva. Daca inteleptul se manifestase intr-un mod unic ca orice om de geniu si pe calea etii
propriu-zise, cand oralitatea livresca trimitea pana departe in cultura lumii, dar si pe calea scrisului, tinandu-si un jurnal
autentic, acum soferul cugetator imbratisa partea orala a filosofiei etii, iar scriitorul, nu ?!, pe cea scrisa.
Dar, inaintand in eposul cuceritor al sectiunii, soferul se ambitioneaza sa scrie si ce i-a povestit de-a lungul timpului
interlocutorul de astazi. Asadar, el, bucuros, ar intoarce rolurile daca ar avea talent!
Dar vorba lui La Fontaine sa nu silim talentul ce-l avem, ca nu vom face nimic placut" (ca sa ne pastram in limitele
parabolei folosite de autor).

Si atunci se-ntoarce la Imaculata ramasa pentru totdeauna a lui, masina in care vede trecutul ce-l impulsioneaza si la
alte povestiri si, de ce nu ? si la alte calatorii.

Dar ce-ar f. ca la vara s-o pornim frumusel amandoi ?", isi imbie noul cugetator pe cel care il asculta, scriitorul,
adaugandu-i: Am facut si-un cu de toate, ca sa fie si pe potriva mea si pe potriva matale. Totul e sa ne hotaram. De
brodit, o brodim noi"

De acum, tot romanul dene o secventa narativa inchisa, cu destule ramificatii interioare, unele vazute, altele analizate.
Tehnica povestirii, dupa teoreticieni moderni, solicita obligatoriu nu numai sa stii a vorbi, dar sa stii sa si asculti (nu
teatral, formalist), ci cu daruire afectiva si cu limbajul adecvat in intretinerea intinsa a firului epic. La Sadovcanu, in Hanu
Ancutei conditia era, dincolo de primirea cilizata, curtenitoare, a darurilor de ospitalitate a gazdei, sa stii a povesti ceva
care nu se mai auzise pana atunci. in povestirile orientale, povestirea se derula in secvente mereu cu un captatio si cu un
suspans. Acolo, povestirea era opera aperta. Ea includea de drept acel va urma".
Costache Olareanu insa realizeaza naratiuni secventiale, avand ca puncte de plecare si texte scrise si mici anecdote saoi
"oralitati" (mimate si grafic), inventate sau presupuse a fi astfel. De aceea, a treia dimensiune a povestirii atmosfera
(alaturi de oralitate i ceremonial) este mai mult dedusa, decat reprodusa. Pe el il intereseaza valoarea de schimb a relatiei
narator-receptor.
Am adauga a patra dimensiune orizontul de asteptare. Scriitorul care foloseste povestirea ca mijloc narativ trebuie sa-i
cunoasca bine functiile de relatare pentru ca enuntul sa nu-l conduca pe cititor la o unica decodare, superficiala, deci de
suprafata. Ori in cazul lui Costache Olareanu, din acest punct de vedere, se vede ca joaca" elegant cu cartile teoriei
literare pe fata. Este un pariu pe care l-a castigat printr-o lucrare de mici dimensiuni 189 ini, incat, dupa tipicul vechi al
definirii romanului, te-ntrebi daca scrierea de azi poate argumenta specia numita sau nu.
Poate este prea mult (abuziv !?) sa interpretam romanul prin prisma unei opere de conduita politica, dar faptul ca
Dumnealui (nume scris mereu fara majuscula semn al anonimatului asumat, in cazul oamenilor care-si cunosc valoarea
?) are taria sa iasa din chingile familiei si ale timpului confirma , pe linia lui Don Quijote ca are capacitatea de a-si
atinge aspiratiile cu toate oprelistile intampinate. El dene un erou si pentru sine, dar mai ales pentru Sotir, care, luandu-l
ca model, este hotarat sa-i continue sistemul de gandire si comportament, imbogatind astfel experienta din actul
comunicarii.

Apropo de comunicare ! Cu abilitate, cu finete de mare stilist, Costache Olareanu strecoara, din cand in cand, cate o
piedica de pronuntie in limbajul Dascalului. El nu poate pronunta dintr-odata, sau cel putin asa a retinut supraetuitorul lui,
ori chiar el nu poate pronunta altfel unele cunte di-a diafan, mis- temisterios, in-tiintimitate s.a.
In asemenea cazuri, cuvantul dene un obstacol pentru a carui inlaturare sau depasire, trebuie o pregatire speciala, ca in
atletism bunaoara.
Din aceeasi zona cu moldoveanul George Balaita, Costache Olareanu transcrie si el cateva nume sucite : Butmaloi,
Batelup, Paraindarat Vasile, Sarma Ghimpata, Paraluta. Ele se aduna ca-ntr-un insectar sporind valoarea parodiei,
adancind ironia, alteori umorul. Niciodata insa gratuit, ci functional (G. Balaita a publicat in 1977 Ucenicul
neascultator, C. Olareanu, in 1979, Ucenic la clasici).
Romanul Cu cartile pe iarba poate fi o contrapondere versata prin tipologie mai ales, sau mai precis prin Dumnealui
inteleptul la romanul Viata si opiniile lui'Zacharias Lichter (1969), de Matei Calinescu, sau chiar alcatuind (in timp) cu
acesta o complementaritate ideala. Daca Dumnealui inteleptul ar fi imaginea amestecata de filosof si cititor elitist de
doctrine si voluminoase lucrari de stiinta si tehnica, de pilde s.a., Zacharias Lichter (amestec enigmatic de angel ic si de
monstruos") este personalitatea incandescenta a unuia dintre ultimii coboratori ai rasei marilor profeti de altadata".
Daca pe toata intinderea romanului (163 de ini), personalitatea lui Zacharis Lichter se contureaza dintr-o filosofic traita (la
nivelul textului sunt mici eseuri cu titluri diferite), dincoace, Dumnealui inteleptul si-a largit aria de investigare a
adevarului din carti.
Cu toate acestea, personajul cheie al lui Costache Olareanu nu se retine ca aspect integrator in tipologia literara, ci mai
mult ca justificare generica a acesteia.
Fondul de idei al romanului Cu cartile pe iarba este o demonstratie de rtuozitate a asimilarii unui mit, dar cu pletoase
ramificatii inainte si dupa Cervantes. Bunaoara el poate fi interpretat si prin acel eu am vazut idei" al lui Camil Petrescu,
fiindca intr-un loc este amintit,edent, Platon. Dar culmea ca marele filosof este vazut intr-un fel nostim de soferul Sotir. El
intelege de la Dumnealui ca

..Platon ala invatase sectiune de la un altul, adica de la un alt filosof care, loi pe chestia zeilor, fusese condamnat sa-si deie
singur moartea, sa se spanzure sau sa bea otrava. Deci, cum ar veni, orzul il ara boii si-l mananca caii".

Subscriem opiniei lui Eugen Simion dintr-o cronica literara (ea a aparut sub genericul de rubrica Fragmente critice, din
Romania literara", 9 X 1986, care a trecut nemodificata in Scriitori romani de azi, IV, Edit. sectiunea Romaneasca, 1989)
Cm cartile pe iarba este, inainte de toate, un roman care redescopera povestirea pe masura ce redescopera un marc mit:
mitul omului care se incapataneaza sa vada ata obisnuita nu altminteri decat o gandesc si-o infatiseaza cartile. El traieste o
iluzie si se comporta in asa fel, incat iluzia sa fie forma de existenta a sufletelor mari".

Am fi tentati sa mai zabom asupra motivului calatoriei in acest roman. Fiindca am zis ca el este si polemic, sa invocam o
opinie a lui Minai Ralea in domeniu, cand spunea ca Stramosii nostri, oameni tari, simpli si prezibili ca un motor Diesel,
considerau calatoria ca o nenorocire. O mie de radacini il tineau pe pamantul pe care-l idolatrizau si pe care-l doreau
numai al lor. Tot ce nu era proprietate era neinteresant. Cilizatia era pur teritoriala. Calatoria, parasirea locurilor dragi,
familiei, ieturilor etc, era o napasta, un blestem (). Fericirea era traditia, continuitatea, amorteala dulce in dresajul invatat o
data pentru totdeauna si transmis cu grija si punctualitate din tata-n fiu" (Atitudini, Buc, 1928).
Costache Olareanu nu subscrie acestei observatii si altora asemenea cate vor mai fi fiind, ci aceleia apartinand lui Pierre
Trabaud, care, in 1853, nota : A calatori, dupa mine, inseamna sa culti cea mai inocenta dintre pasiuni, inseamna sa
urmaresti cea mai variata dintre recreatiile spiritului si sa parcurgi toate punctele globului ca sa nu atingi niciodata capatul
cursei tale, pentru ca lumea nu e imuabila decat prin volum, si pentru ca ea se modifica fara incetare oferind ochiului vrajit
un spectacol vesnic nou. Daca se admite justetea atiei etii cu voiajul, nu se poate contesta aceea a atiei reciproce" (apud
Marian Popa, op. cit., p.29).
Romanul lui Olareanu este polemic cu toate operele care in acei ani '80 cantonasera fie in teme politice, fie intr-un limbaj,
chipurile, abscons, textualist uneori. Scriitorul targostean, olimpic, rosteste ca titanul de la Weimar: Doar de asta-i lumea
mare / Sa ne risipim in ea"

Apeland la cea mai veche forma narativa romaneasca povestirea (ilustrata exemplar de Neculce, Creanga si Sadoveanu
ca sa-i citam pe scriitorii moldoveni, inalti comilitoni ai autorului), Costache Olareanu a intreprins o calatorie de studiu
in ata cartilor, descoperind, ca intr-un spatiu oceanic, mirajul lumii. Al unei lumi, din care face parte, de iure si
vestimentatia iluziilor care pentru unii den a doua religie a existentei. Pentru Dumnealui inteleptul, prin prisma cartilor
citite si asimilate. Pentru aceasta a si ramas un insingurat, cu toate ca locuieste atentie ! in compania sorei sale,
devenita tot mai tiranica, pe masura ce el tot inainta in varsta. Modelul lui izolat, insular va fi intai teoretizat in fata
ucenicului, apoi exemplificat printr-o calatorie intr-un spatiu aiurea Lunca Banului si Tupilati. Apoi, un fel de
Dumnealui vrea sa dena ucenicul. Daca va reusi sau nu, n- are importanta, nici reala si nici literara. Dar, dupa modelul
Don Quijote, unde in a doua utopie, Sancho guverneaza in "insula" Barataria, Costache Olareanu lasa a se intelege ca si
Anghelache Gh Sotir, in finalul romanului sau, este in cautare de identitate filosofica, una anume si nu oricare, pentru a se
izola, sau, fiind in spiritul mandriei profesiunii sale de baza, pentru a se distinge de grup, de comunitate. Are toate
motivele, caci, in calatoria initiala si in cea demonstrativa, si-a parasit slujba, casa, familia, nevasta. Altfel spus, pentru a
se transforma, si-a impus un alt regim de ata.
De notat in incheiere o alta idee fundamentala a romanului aceea de pace si concordie, de consens, pentru care
inteleptul staruie chiar cu pretul propriei jertfe. Lumea comuna dene mai bizara decat o aratau cartile in ata cotidiana
si rare sunt exemplarele, indizii prin care se poate starui sa raspandeasca lumina si intelegere printre ceilalti. Asa cum
arata Olareanu, numai indizii nebuni, utopici pot deveni exponentiali pentru lumea ideilor.
Prin orice grila ar fi prit romanul nu numai in contextul anilor '80 ci in perspectiva stratificarii speciei ca atare Cu
cartile pe iarba (1986) ramane o scriere fundamentala a literaturii romane contemporane. Cu 14 ani inainte de anul 2000,
Costache Olareanu a imprimat povestirii tinerete fara batranete", dovedind ca e un artist, un stilist savuros, inzestrat cu
umorul ideii" (N. Manolescu), dar si cu gratatea existentiala a afirmarii acesteia, adaugam noi.