RC HUSI

IOANA PÂRVULESCU

Un om insolit - Ovid S. Crohmălniceanu

Unul dintre regretele mele este că nu mi-a dat prin minte, pe vremea cînd
lucram la România literară, să-i iau un interviu lui Ovid S. Crohmălniceanu.
Aș fi început chiar de la nume. E greu de crezut că cineva, mai ales cineva
cu spiritul lui ludic, și-ar alege de bunăvoie un nume atît de scrobit, care ar
putea veni chiar de la crohmală, „scrobeală”. E drept că imposibilul
pseudonim fusese născocit oarecum în joacă: în tinerețe, în urma unui
pariu (făcut cu o femeie), Moise Cahn afirmase că va impune un nome de
plume din cinci silabe, cu una mai mult decît Călinescu. Pariu cîștigat.
Totuși, de ce Crohmălniceanu, plus Ovid, nu Ovidiu (cum spun studenții),
plus S., care nu e inițiala tatălui?

L-aș fi întrebat pe Profesor, desigur, tot felul de lucruri despre viața

literară pe care o cunoscuse cît se poate de bine, în momente delicate, și
nu m-aș fi sfiit să pun și întrebările previzibile ale jurnalismului de azi.
Între altele, și de ce n-a scris roman sau care e, din perspectiva lui, topul
propriilor cărți. Asta m-ar fi interesat pentru că nu mi-e clar ce gîndea
despre ceea ce scrisese „de la tinerețe pîn’ la bătrînețe”, iar o critică a
criticii pe opera proprie poate oricînd oferi surprize. Sînt deci nevoită să
fac aici topul meu, amestecînd nepermis genurile literare, neținînd cont de
mizele cărților și, desigur, aplicînd criterii asumat subiective.

Pe locul întîi, cîștigătoare categorică este, pentru mine, Amintiri deghizate.

Acesta e romanul lui, de fapt, iar personajele sînt scriitori pe care îi știm
din istoria literaturii: cei mai mulți interbelici: Hortensia Papadat-
Bengescu, Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Călinescu, pe
care autorul i-a cunoscut „în carne și oase”, dar și mai puțin canonicul, dar
nu mai puțin interesantul Felix Aderca, apoi Paul Celan, prietenul de-o
viață Marin Preda, tenebrosul Caraion „cel negru” și alții. Cartea
beneficiază de toate calitățile omului care a scris-o: te învață să rîzi și să
admiri. Să admiri și datorită rîsului. În lumea de azi, rîsul este de cele mai
multe ori batjocoritor, plin de un imposibil aer de superioritate, cînd nu
de-a dreptul rău sau prostesc. La memorialistul Crohmălniceanu e un rîs
admirativ, afectuos, și poate că această capacitate a fost trăsătura
principală a omului. Cei disprețuiți nu meritau bucuria și mîngîierea
rîsului, erau, dimpotrivă, ucigașii lui.

În această carte, scrisă spre sfîrșitul vieții, se amestecă nostalgia și bucuria

amintirilor de tinerețe cu critica și istoria literară, cu înțelegerea omului și
a operei, în forma aceea simplă, tranșantă, care apare abia către exitus.
Fără să-ți dai seama, din Amintiri... înveți firesc lucruri esențiale ca de la un
profesor ideal. De pildă, la Ion Barbu, cel de care se tem toți studenții,
după prezentarea laturii de Don Juan a poetului, se afirmă: „Greșesc cei
care-i conceptualizează prea mult versurile, ignorîndu-le nota pronunțat
senzuală”. Dar și o trăsătură mai ascunsă, pe care cititorii i-o atribuie în
genere lui Arghezi și n-o văd la Barbu: „Dumnezeul învățăturii creștine îl
umple integral. Ion Barbu a fost cel mai credincios mare poet al nostru”.
Asta explică de altminteri la el și scurtul lui episod legionar. (Adaug că cele
două caracteristici, senzualitatea și mistica, nu sînt atît de depărtate cum
par: poezia de dragoste cea mai intensă este cea care se naște din
erotismul total, intens, al verbului, în mistica nupțială.) Nu lipsește, în
finalul fiecărui capitol, concluzia de care însăși viața autorului se apropia:
boala și moartea sting scurta lucire a celor care fac istoria literaturii, dar
care sînt, și ei, niște bieți oameni. Este morala Ecleziastului.
Medalia de argint o are, pe podiumul meu, Literatura română între cele
două războaie mondiale, publicată între 1966-1975, cînd șurubul cenzurii
era mai puțin strîns. Cele trei volume dedicate Interbelicului sînt
construite dintr-o cercetare și asamblare uriașe, „inginerești”, din citirea
temeinică nu numai a cărților, ci și a unor colecții întregi de reviste
interbelice și a tot ce se poate pe temă, montate într-o expunere clară,
bine dozată, fără surplusuri, o construcție care rezistă la cutremure. Dintre
cele trei volume, în care intră publicistica, proza, poezia, dramaturgia și
critica, cel mai atrăgător este, aș spune, cel despre poezie. Lucrul se
explică pe de o parte prin extraordinara cultură poetică a autorului, care
face legături cu literatura europeană demne de marii critici interbelici, dar
și prin faptul că în discutarea poeziei erai mult mai liber: cenzura nu se
amesteca aproape deloc. La cenaclul Junimea, care era de proză și i-a
format pe marii prozatori optzeciști, se citea uneori și poezie. Mereu eram
uimită să constat că amfitrionul se pricepea la poezie la fel de bine ca la
proză, știa o mulțime de versuri franceze pe dinafară (alcătuise și o
antologie) și te învăța într-o replică mai mult decît un întreg curs
universitar.

Și pentru că am pomenit de cursuri, pe locul trei aș pune o carte mai puțin

citită a lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură.
I-am fost studentă Profesorului, în anul IV, iar la baza cursului nostru a
stat această carte care atunci se elabora. Ea aplică cîte o metodă teoretică
și critică pe proza unui autor interbelic român, pe baza afinităților dintre
opera respectivă și metoda aleasă: Sadoveanu e discutat din perspectiva
arhetipurilor (Northrop Frye), critica profunzimilor (Georges Poulet) e
aplicată pe Rebreanu, psihanaliza devine grila de analiză pentru Hortensia
Papadat-Bengescu, naratologia pentru Camil Petrescu și stilistica lui Leo
Spitzer pentru Mateiu Caragiale. Cursul lui Crohmălniceanu, încheiat cu un
memorabil examen (mie mi-a căzut „Infernul viciilor” la Mateiu Caragiale!),
a fost unul dintre cele mai bune din toată facultatea (comparabil la noi, la
„Filo”, doar cu cel al lui Paul Cornea, al Profesorului Mihai Zamfir și cu
seminarele lui Florin Manolescu). La examen îmi mai amintesc că a
discutat degajat cu o studentă, de față cu toți cei care ne aflam în sală,
despre Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, carte interzisă în acea perioadă și
imposibil de găsit în librării sau biblioteci, oferindu-se chiar să i-o
împrumute. Era un gest de curaj care ne-a impus. De altminteri, atît la
cenaclu, cît și la cursuri, Profesorul a rostit numai cuvinte de om liber, pe
care le-ar fi spus și astăzi.

În fine, nu pot să nu acord o mențiune plină de admirație celor două

volume de proze SF, Istorii insolite și Alte istorii insolite. Dacă mă gîndesc
bine, insolit este și adjectivul care se potrivește omului care le-a scris. Așa
era. Nu excentric, deloc straniu, nici boem: doar insolit, la fel ca numele pe
care și-l alesese. Nu sînt o cunoscătoare a genului SF. Crohmălniceanu
însă era, formația lui științifică îl ajuta la asta, după cum în biblioteca lui
era și o solidă literatură polițistă, proprietarul ei nefiind, se vede, de acord
cu opinia detectivului matein. Dar prozele din cele două volume atît de
banal intitulate mi s-au părut extrem de ingenioase, captivante și
incredibil de actuale. N-ai zice că sînt scrise în comunism. La fel ca poezia,
SF-ul îngăduia libertatea.

În bibliografia lui Crohmălniceanu intră și vreo două cărți cu care nu s-ar

lăuda azi, scrise în anii ’50. Pe una dintre ele mi-am cumpărat-o de la
anticariat: Cronici literare (1954-1956), apărută la ESPLA în 1957. Prima
surpriză a fost dedicația, din 5 martie 1957: „Domnului Profesor Tudor
Vianu, cu respectuoasă afecțiune”. De obicei dedicațiile din acei ani făceau
concesii limbii de lemn și oamenilor de lemn. Dar a lui Crohmălniceanu e
frumoasă: prin omul căruia i-o adresează, prin „Domnului Profesor”, iar nu
„Tovarășului”, prin sobrietate și ton suficient de cald, însă nu lingușitor.

Articolul de deschidere, dedicat cronicarilor literari, este, de asemenea, în

registrul ceremonios și îmbibat de cultură occidentală care i-a adus lui
Crohmălniceanu și un proces „de înfierare”, între altele pentru că e
estetizant, cosmopolit și îi place mai mult „parfumul exotic al lui
Apollinaire și Malraux decît sudoarea muncitorească”. Iată: „Asumîndu-mi
obligația unei cronici literare, cer îngăduința, înainte de a porni la lucru, să
țin măcar o scurtă pledoarie în favoarea acestei îndeletniciri, despre care
se aud mai des cuvinte de ocară, decît vorbe de laudă. Cititorii nu trebuie
să se alarmeze; n-am de gînd să expun aici o listă a necazurilor breslei...”
Este invocat doar Zoil, pentru cunoscători, adică intelectuali. Tonul acesta
domină în toate cronicile, dar, din cînd în cînd, ca în mai toate cărțile
obsedantului deceniu, apar și fraze scrise cu altă cerneală, cea a cenzurii.
Las altora grija să le sublinieze, mie îmi ajunge să văd că sînt puse à contre
cœur. Din toate textele se vede însă clar că gustul criticului merge spre
adevărata valoare. Pe cei nuli și doar pe ei îi desființează, cînd e posibil, cu
propriile arme. Pe Radu Tudoran sau pe Marin Preda îi laudă cel mai tare.
S-a vorbit mult despre limbajul esopic al prozei scrise sub cenzură. E sigur
că și critica a avut unul, și Crohmălniceanu l-a avut, atunci, pe al lui.

M-am gîndit adesea la oamenii de calitate care au să-și reproșeze cîte o

cedare în fața terorii istoriei – cîte o lașitate, o tăcere, o greșeală (fie și de
gust), o trădare sau cine știe ce lucru reprobabil, care le întunecă, puțin
sau complet, destinul –, m-am gîndit la ei ca la niște victime, cu un alt soi
de nenoroc decît al victimelor en titre, cele persecutate fățiș. Oameni care,
fără întorsătura nenorocoasă a istoriei, ar fi fost impecabili, admirați, iubiți
de toată lumea, dar care, în condițiile date, sînt nevoiți să poarte povara
unei umbre mai mari decît ei, prea mari. Pe Crohmălniceanu vîrsta de 20
de ani l-a prins în 1941. Se poate un moment istoric mai neinspirat pentru
o asemenea vîrstă? Anul 1941, apoi războiul, anul 1947, 1948, deceniul
obsedant. Fără deceniul șase, ba mai mult, fără comunism,
Crohmălniceanu ar fi fost un profesor stimat fără rezervă și, cosmopolit
cum s-a dovedit de la început, de la articolul cu care a debutat, despre
poetul american Vachel Lindsay (din cercul lui Carl Sandburg și Edgar Lee
Masters), ar fi făcut carieră internațională, cu dese plecări în străinătate,
cu admiratori de toate vîrstele. Istoria nu l-a băgat la închisoare, ce-i drept,
dar l-a lovit și pe el, în alt mod, mai fin și mai pervers. Istoria, cînd e rea,
joacă feste tuturor. În fața ei nimeni nu rămîne nepedepsit. Diferă numai
pedeapsa.