Bujor NEDELCOVICI

Jurnal infidel: iesirea din exil (1992-1997)

In jurnalul parizian al lui Bujor Nedelcovici nu e tocmai usor sa distingi eul empiric al celui care se
automarturiseste de eul auctorial. De la Somnul vamesului sau de la Al doilea mesager pina la Jurnal
infidel distanta se dovedeste relativ mica. Aceasta poate pentru ca, pe de o parte, autobiograficul
infuzeaza fictiunea, iar pe de alta, nonfictionalul se transforma pe negindite in poveste. Parcurgind
paginile de „infidela“ notatie diaristica, furat de textul care, in curgerea sa fireasca, te face complice la
cautarile unui sine preocupat de ideea transcenderii si a transcendentului, ti se intimpla sa uiti in unele
momente ca nu citesti, de fapt, unul dintre romanele scriitorului, ci relatarea unor „intimplari“ reale.
„Intimplarea“ centrala care leaga – abia vizibil – firele de fina notatie jurnaliera dintre 1992 si 1997 este
conceperea romanului Provocatorul – o carte unde eroul e pedepsit „pentru ca a vrut sa stie mai mult
decit i se cuvenea“ (p. 14). Jurnalul – transcris si, probabil, aranjat si ajustat in asa fel incit sa
dobindeasca o coerenta pe care, de obicei, insemnarile spontane nu o au – incepe, deloc intimplator, cu
ziua cind scriitorul isi noteaza intentia de a scrie un nou roman, schitindu-i virtualul profil, si se sfirseste
(desigur, e vorba de varianta sa publicata) la inceputul lui 1997, cind banuim ca scrierea cartii a ajuns la
bun sfirsit, romanul aparind la Editura All in acelasi an.

Jurnal infidel: iesirea din exil se dovedeste a fi jurnalul unui om care traieste, mai inainte de orice, ca
scriitor, asumindu-si cu seninatate si cu un orgoliu olimpian destinul de exilat printre carti, singuratatea
ascetica a unei vieti epurate de contingent, reduse la liniile abstracte ale evenimentelor esentiale:
gindirea, scrisul, aspiratia spre autodepasire, religiozitatea. „Mai am o singura ambitie: sa nu mor inainte
de a atinge cu mina «aripile citorva idei esentiale» si de a incerca sa mai scriu… inca un roman“ (p. 86).
Desi mai tot timpul autocenzurate – din pudoare, din pricina unei excesive, dureroase interiorizari, dintr-o
prejudecata a incomunicabilitatii prin cuvint (paradox al atitor oameni care, in fond, nu traiesc decit prin
cuvint) – insemnarile lui Bujor Nedelcovici nu reusesc pina la urma sa izgoneasca/sa exorcizeze
„demonul“ afectivitatii si sa ascunda astfel zbaterile dramatice ale celui care, in efortul adesea mutilator
de a elimina din viata sa tot ce i se pare inesential, secundar, minor s.a.m.d., nu atinge – cum credea –
(prin penitenta, prin autoflagelare) ataraxia, impacarea cu sine si cu lumea, ci isi sporeste amaraciunea,
frustrarea, inconfortul. Simptomatic in acest sens este un bilant pe care autorul insemnarilor il face la
sfirsitul anului 1994: „s…t o carte publicata: Le dompteur de loups; o piesa de teatru pusa in scena:
Noaptea de solstitiu; un film: Insula somnului; Greg scopilul scriitorului, n.m.t a implinit 18 luni. La capitolul
pierderi: boala fratelui meu; viata personala, zero sau aproape zero“ (p. 133). Sau, in alta parte: „Cind ai
pierdut pe toti prietenii si pe toti cei din familie, iti gasesti prietenii si familia printre marii mistici si filozofi“
(p. 72).
Exilat/instrainat in propria tara – unde, in primul deceniu postbelic, i se interzice din motive politice sa-si
exercite profesiunea de avocat si unde, mai tirziu, i se cenzureaza carti si un film (Faleze de nisip) –,
stingher in Franta, unde se refugiaza in 1987, la virsta de 50 de ani, Bujor Nedelcovici isi problematizeaza
cu luciditate situatia de perpetuu inadaptat, de cautator solitar al unui absolut ce pare sa-l preocupe din
ce in ce mai putin pe omul modern. Atasat de notiunile „tari“ ale gindirii – Dumnezeu, transcendent,
libertate, sens, ordine, destin –, convins de faptul ca „teza vietii ca hazard (cea evolutionista) este falsa“,
deceptionat ca modernitatea a desacralizat gindirea („Istoria! O pubela cu minciuni, ipocrizie, cruzime si
atrocitati.

Domnia aparentei trucate!“ – p. 136) si a instituit „un kitsch unic in lume: industria de distractie,
amuzament, pierdere de bani si de timp“ (p. 96), Bujor Nedelcovici este un triplu exilat: s-a instrainat nu
numai de „nesemnificativul“, de perisabilul (dar, in fond, omenescul) tinut al cotidianului, al concretului, nu
numai de tara sa de origine (care nu mai poate reprezenta pentru el „nici Itaca si nici Centrul“ – p. 28), ci
si de insusi timpul istoric in care traieste si pe care nu izbuteste sa-l inteleaga. Singur se marturiseste a fi
un idealist, un utopist: „Un calator, un pelerin al absolutului, un vagabond al ideilor inca nenascute, un
homo viator…“ (p. 139). „Iesirea din exil“ exclude, in acest context, integrarea, presupune acceptarea
conditiei de ratacitor si de inadaptat: „Cred ca a sosit ziua in care nici eu nu mai caut «un port de sosire»
si pot sa spun: Am iesit din exil! Sint liber! Definitiv liber! Condamnat la libertate“ (p. 35, s.a.). Libertatea
de a se bucura, de a trai alaturi de prietenii sai fideli despre care scrie in aproape fiecare pagina a
Jurnalului infidel: Platon, Sf. Augustin, Meister Eckhardt, Aristotel, Toma d’Aquino, Juan de la Cruz,
Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche, Spinoza, Voltaire, Bergson, Pascal, Santa Teresa de Avila, Heidegger.
Semnificativ, autorul Jurnalului infidel refuza contemporaneitatea si valorile ei chiar si la nivelul lecturilor
filozofice.

Bujor Nedelcovici iubeste Romania „cu o ura grea“: „Pentru romani, specifice sint dorinta de supravietuire
cu orice pret; adaptarea cu rapiditate la orice situatie; acomodarea (concilierea) cu adversarul
(compromis, aranjament, tranzactie, invirteli); uitarea voluntara sau involuntara a suferintei, a umilintei
sau a supunerii s…t; romanul este descurcaret; are un acut simt practic, vrea rezultatul imediat (iti dau,
imi dai); nu are naivitati; nu e candid, este mai putin poet decit credem, este lucid si ramine mereu in
cotidian si real. Nu poti fi subiect activ si creator al istoriei numai prin reflexe, reactii violente si negindite,
fara memorie si fara o constiinta activa, lucida si critica“ (p. 57).
Citind jurnalul lui Bujor Nedelcovici ai impresia ca Iustin Arghir din Somnul vamesului e cel care gindeste,
se intristeaza, isi face iluzii, se resemneaza, se indigneaza, se bucura in aceste pagini de notatie intima.
Omul autentic nu poate fi decit omul constient, reflectind simultan scriitorul si personajul. „Pina azi parca
nu mi-am trait viata. Am citit-o intr-o carte in timp ce scriam alte carti“ (p. 40).