Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Nicoale Steinhardt (n. 1912 – d. 1989) a fost doctor in drept constitutional, scriitor, publicist
si critic literar, originar din Pantelimon, judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la
crestinism in inchisoarea de la Jilava, isi ia numele de „fratele Nicolaie” si se calugareste dupa
punerea in libertate.
Condamnarea inlatura „orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire” si grabeste luarea
deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, in inchisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina
Dobzeu il boteaza intru Iisus Hristos, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu, iar ca martori ai
tainei participa Alexandru Paleologu, doi preoti romano-catolici , unul fiind chiar Monseniorul
Ghica, doi preoti uniti si unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.
Episodul da nastere cartii „Jurnalul Fericirii”, care reprezinta, dupa propria-i marturie,
testamentul lui literar. Redactat la inceputul anilor ’70, aceasta prima varianta – circa 570 de
pagini dactilografiate – este confiscata de Securitate in 1972 si ii va fi restituita in 1975, dupa
numeroase interventii pe linga Uniunea Scriitorilor. ~ntre timp, autorul finalizeaza a doua
varianta, mai ampla, de 760 de pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua
oara in 1984. Redactind in tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din
tara, doua dintre ele ajungind in posesia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, la Paris.
Cartea circulase in samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzeaza in serial
la microfonul postului de radio Europa Libera intre anii 1988 si 1989.
Temindu-se de noi interventii din partea Securitatii, N. Steinhardt face apel la prietenul sau
mai tinar Virgil Ciomos pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publica „Jurnalul” in 1991, iar in
1992 cartea primeste premiul pentru cea mai buna carte a anului.
Titlul, asa cum afirma si Virgil Ierunca, se refera la transformarea fundamentala a autorului
intr-un om religios, unul care a descoperit constantele spiritualitatii rom=nesti. Transformarea a
constituit pentru acesta „Academie si Altar”. Desi poarta numele unui jurnal, faptele nu sint
scrise in inchisoare, ci reprezinta amintiri proaspete din acea perioada. Astfel, fiecare capitol este
scris intr-un mod aleatoriu, dupa cum si-a amintit scriitorul. Suferinta existentei umane si bucuria
spirituala nu sint puse in antiteza, ci sint imbinate in asa fel incit sa arate arate adevaratul spirit al
omului.
Pentru a iesi dintr-un univers concentrational, N. Steinhardt recunoaste si propune trei solutii
lumesti: acceptarea deliberata, fara sovaire, a mortii de catre cel care paseste pragul inchisorii:
„de vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie...”, totala neadaptare la sistem (spre
exemplu, individul fara acte nu poate fi santajat, nu i se poate lua nimic; fiind liber, el poate sfida
normele) si asumarea atitudinii active in fata teoriei istoriei, ceea ce presupune o extraordinara
tarie de caracter.
Citatul din deschidere este preluat din Evanghelia dupa Marcu 9 cu 24 si este considerat de
autor ca fiind una din cele mai profunde afirmatii ale crestinismului: „Cred, Doamne, ajuta
necredintei mele!”
Detentia a avut loc intre 1959 – 1964, si presupusa transformare a omului de cultura de
odinioara intr-un autentic homo-religiosus; literatura a devenit si ea un model pentru viata.
Autorul vorbeste chiar de functia salvatoare a artei: „Fericiti cei ce stiu poezii”.
Desi titlul cartii este paradoxal, „Jurnalul fericirii” devine o carte a mintuirii, punctul
culminant fiind intruchipat de botez: „Cine n-a fost crestin de mic copil nu stie ce inseamna
botezul”. Pe parcursul intregii detentii, un lucru ramine important: caracterul. Autorul trece
astefel printr-o proba initiatica dura, aspra, dupa care renaste, simbolic, dobindind astfel o alta
conditie spirituala. Este groaznic cum, prin nerecunoasterea discutiilor ce s-au purtat in prezenta
sa, martorul se transforma in inculpat si este condamnat sa supravietuiasca in celula 34. Este
remarcabil cum, in aceste „Academii ale inchisorii” s-au format, sau au continuat sa existe,
oameni de cultura, portrete care incercau sa depaseasca teroarea istoriei prin literatura, prin arta,
cultura. Desi cuvintul se degradeaza in vorbe, el este descriptiv, in inchisoare functionalitatea sa
este asigurata de actul comunicarii. Pentru a putea fi adevarat, cuvintul trebuie sa fie si implinit.
Memoria retine amanunte semnificative ale momentului botezului: „La repezeala, dar cu
aceeasi iscusinta preoteasca unde iuteala nu stinjeneste dictia deslusita, parintele Mina rosteste
cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul Sfintei Cruci, imi toarna pe cap si pe umeri tot
continutul ibricului si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. De spovedit,
m-am spovedit sumar, botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa vierminoasa si din
duh rapid”.
Citeva fragmente ale cartii lasa loc pentru interpretari in ceea ce priveste aderenta autorului la
ideile legionare ale intelectualitatii perioadei interbelice si a deportarilor in Transnistria: „Printre
tigani. Rasismul este o dementa, dar – cum sa spun? – nerasismul, contestarea unor rase
deosebite, fiecare cu insusirile ei, este o nerozie. Sint mai ales certareti, rostul vietii lor e
gilceava, harta: galagiosi; fara de larma si taraboi se asfixiaza si pier; pingaritori, au un dar
neintrecut de a terfeli totul; mincinosi, mintin cu totii, dar idealizam realul, la ei e altfel, ca la
antimaterie. Si gasesc de cuviinta sa-si intareasca minciunile cu juraminte grele: sa-mi sara ochii,
sa-mi moara mama, sa fiu nebun.
Si nu le poti intra in voie. Oricit de frumos le vorbesti: orice umilinta, orice fatarnicie:
deopotriva de inutile. Lenesi, urasc pe cine le cere un efort, o lene indaratnica, violenta ca
instinctul de conservare. Si nu pot bea in circiumi, numai afara pe strada, cu sticlele insirate
alaturi si puradeii roata; o niaidanofilie, un exhibitionism, o nostalgie a bilciului; si un jind al
ocarii, tipetelor, poalelor date peste cap. Spurcaciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul
topaitor. Carora Cosbuc le-a gasit nume atit de potrivite si care-n Infern isi fac din cur o goarna”.
Pentru salvarea din universul concentrationar, N. Steinhardt alege calea mistica a credintei.
Este cea mai dificila, fiindca este si mai selectiva. Nu oricine poate fi atins de harul divin. ~n
testamentul sau politic, care precede Jurnalul, Steinhardt ofera inca trei solutii de salvare, care
sint strict lumesti, au caracter practic si se infatiseaza ca accesibile oricui. Toate trei insa propun
o forma de viata echivalenta cu moartea. ~n acest punct el are revelatia ca totalitarismul este mai
ales manifestarea unei ciudate atractii pentru moarte. Dar pentru a alunga vraja si a iesi din
cercul de fier nu-i destul sa iubesti mai mult viata decit moartea, asa cum o fac cei mai multi, toti
cei care refuza adaptarea la sistem. Moartea trebuie invinsa. Solutia mistica le inglobeaza pe
toate celelalte si le depaseste pentru ca e singura care dezvaluie taina izbavirii de moarte prin
moarte. „Moartea, insa, cine Singur a invins-o? Cel ce cu moartea a calcat!”