(Mihai Eminescu, Opere, Vol. XVI, Ed. Academiei R.S.R,, 1989, p.

48)

Charlottenburg, 5 februarie 1874

Prea stimate Domn,

Vă mulţămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri

a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de filozofie.
Cred însă că o atare propunere, pentru mine de altfel îndeajuns de
măgulitoare şi în acord cu întreaga mea aplecare firească, pare să fie venită
totuşi, în lumina conştiinţei de mine, prea devreme. Formalitatea unui titlu
academic ar fi, pentru moment, piedica cea mai mică şi cea mai uşor de
trecut; dar este aceasta, şi singura? Am eu dreptul, fără un plan didactic
precis, pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul
unei astfel de sarcini?
O docenţă liberă, deci privată, având în vedere prelegeri asupra
unui domeniu strict determinat al filozofiei, cum ar fi de pildă abordarea
specială a filozofiei kantiene sau schopenhaueriene, aşa cum se găsesc ele în
scrierile respective, aş fi îndrăznit să primesc, căci [în astfel de cazuri] nu se
poate depăşi decât cu puţin textul, iar [prelegerea] depinde mai mult de
redarea fidelă şi clară a celor ştiute decât de prelucrarea extensivă a
sistemelor respective. Dar pentru a reda filozofia schopenhaueriană astfel
încât să formeze un curs complet, cum prescrie de altfel autorul însuşi, se
cer cunoştinţe pentru care ar trebui neapărat să mă pregătesc în mod special,
îndeosebi de ştiinţele naturii, de antropologie.
Încă ceva. Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de
asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renaşterea intuitivă a gândirii
lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu
suflet, nu s-a desăvârşit încă. La Viena, am stat sub influenţa nefastă a
filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant.
În această prelucrare a noţiunilor s-a prelucrat însuşi intelectul meu ca o
noţiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire şi o răsucire
de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un
suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note
la dracu, şi nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam
mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut
drept culme a oricărei înţelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară
a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar.
Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este
corectă atunci când împarte lumea în voinţă şi reprezentare. Lucrul în sine,
întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepţie interioară nici prin una
exterioară, trebuie lăsat în pace. Însuşi Schopenhauer nu găseşte pentru
această expresie decât aceea a imposibilităţii exprimării, anume Nimic, unul
relativ, ce-i drept, dar totuşi nu altceva decât nimic. Cât priveşte temeiul
eventualelor prelegeri aş fi deci împăcat cu mine; când mă gândesc însă la
elaborarea lor, trebuie să mărturisesc că îmi lipsesc cunoştinţele cu care ar
trebui să încep, cele de ştiinţe naturale, în special [de] antropologie. Din
punct de vedere personal, lucrul acesta e motivat. Nu m-am gândit niciodată
la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor de această ştiinţă şi n-am
început cum ar fi trebuit să înceapă un viitor profesor, ci am atacat lucrurile
mai ales în acel punct în care, potrivit materei lui, sistemul mi se părea prea
puţin elaborat. Filozofia dreptului, a statului şi a istoriei sunt numai indicate
la Schopenhauer, şi totuşi cheia pentru justa lor întemeiere e cuprinsă
neîndoielnic în metafizica sa. 'O άνυρωπος ζώον πολιτχόν spunea încă
Aristotel, şi dintre antici fiecare era cel puţin un om politic teoretician, căci
nu trebuie să laşi nedesluşit ceea ce prezintă în cel mai înalt grad interes
practic, cu toate că prin aceasta n-ar trebui în nici un caz să se înţeleagă că
aceste discipline s-ar putea întrebuinţa la apoteoza temelor menţionate. Cred
că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi
sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei
în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul
evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici
nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea
teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine,
care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în
lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale,
dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre
popor şi ţară [teritoriu]. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra
acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie
şi din studii, aşa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o
succesiune de tip didactic.
Ar trebui deci să studiez mai întâi anatomia şi fiziologia, cel puţin
timp de un semestru, ca să ştiu atât cât rezonabil se cuvine ca prolegomene
ale filozofiei.
Acestea sunt temerile mele. Căci direcţia noastră se caracterizează
printr-o conştiinciozitate care nu se mulţumeşte cu îndeplinirea doar
exterioară a ceea ce se cere să reprezinţi. Un titlu de doctor m-ar aranja într-

2
adevăr cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu şi cu mine însumi, care
deocamdată nu mă mulţumeşte, nu. Tocmai această împrejurare concretă
mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi, s-ar
putea oferi pe această cale nu e mai puternică decât conşiinţa datoriei. Iată
de ce aş cere timp. Cât, depinde iarăşi de mijloacele mele.
Ajung acum la aceste mijloace, care numai demne de invidiat nu
sunt; adică nu sunt nicidecum nemulţumit de ele, dar îmi impun unele
îngrădiri, şi aş putea să devin nemulţumit. De acasă am puţin de aşteptat, în
prezent aproape ca şi nimic, iar, după cum ştiţi: primum vivere, deinde
philosophari. Din acest punct de vedere şi nu din impuls propriu ar fi trebuit
să-mi iau doctoratul în cursul acestui semestru sau la începutul celui viitor,
pentru a obţine un locşor, panem et circenses de la stat. Mi s-a oferit însă o
ocazie să mă pot dedica liber cel puţin încă un an studiilor mele, şi anume
prin faptul că sunt legat, ce-i drept foarte indirect, de o instituţie
subordonată Ministerului afacerilor noastre externe. Şi dacă într-adevăr
conducerea învăţământului nostru va fi încredinţată vreunui membru al
direcţiei critice, atunci aş ruga deocamdată să mi se acorde un ajutor de alt
gen, care mi-ar putea reda un timp şi un răgaz pe care le-am pierdut sub
actualul titular birocratic.
Aceasta este situaţia. Depinde acum în ce măsură va putea fi
schimbată.
Al dumneavoastră sincer devotat

Eminescu